povestea scurta

in fotografie nu este o fetita si un porumbel,
ci chiar Regina Albinelor si un prorumbel alb.

Ninge!
Miere!
Lumina alba,Lumina aurie!



p.s. in prima fotografie tot Regina Albinelor, cropuita si cosmetizata de ...si aici aplauze prelungite ...Marinimia Sa Domnul Catalin Fudulu www.catalinfudulu.blogspot.com Gata cu aplauzele , ca-l smintim !S-au mai vazut cazuri!


Exista intr-un stup generatii de albine , astfel incat cele din timpul iernii desi muncesc mai putin , imbatranesc mai repede.





.................................................................................................................................................................

www.fundatiaarsenieboca.ro

Dragii nostri,

Cu tristeţe vă anunţăm că spre sfârşitul săptămânii trecute a plecat la Domnul un adevărat mărturisitor şi trăitor creştin, un minunat camarad şi prieten pentru toţi cei care l-au cunoscut: domnul Traian Popescu – fost deţinut politic între anii 1948 -1964. A trecut prin ceea ce el a numit „experimentul Piteşti”, fiind torturat în camera 99 din Gherla. În ciuda schingiuirilor la care a fost supus, a refuzat să-şi lovească colegii de suferinţă. Cu siguranţă că Traian Popescu a fost foarte iubit de Dumnezeu pentru dragostea pe care a manifestat-o faţă de semenii săi. Din acest motiv o să ne permitem să redăm astăzi, alături de învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, câteva dintre gândurile sale, apărute într-un articol, realizat de Sorin Preda, în ziarul Formula As, nr. 396, din ianuarie 2000:

„Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate dupa ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la Piteşti – Gherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

„Mi-e dor de Aiud câteodată”

Pare peste fire să înţelegi, Traian Popescu îşi aminteşte de Jilava şi Aiud cu nostalgie „Mi-e dor de Aiud câteodată”, zice el. Nu e nici figură de stil, nici act trufaş de bravadă. E vorba de viaţa lui, de cele mai intense descoperiri: credinţa în Dumnezeu şi muzica.

„Nu am absolut nici un merit”, va continua Traian Popescu. „După o criză de nebunie, în care plângeam şi râdeam necontenit, am fost izolat. Voiau să mă distrugă complet, să mă transforme într-o legumă, să uit până şi vorbirea. Mă plimbam rătăcitor prin celula strâmtă şi friguroasă, cu ciment umed pe jos, când deodată a ţâşnit din mine cântecul. Ce bucurie adâncă şi copleşitoare! Ce trăire fără egal! Acolo, în beciul de la Aiud, am terminat oratoriul: Imnul libertăţii şi Hora libertăţii. Eu, care nu cântasem în viaţa mea şi nu scrisesem un singur vers, trăiam adâncimile creaţiei, eram o cutie de rezonanţă a unor sunete cereşti, a unei armonii fără egal. Am fost scos pe targă după 18 zile, cu fericirea întipărită pe chip, spre uimirea tembelă a gardienilor. Nici ei, dar nici eu nu întelegeam ce transformare teribilă trăisem.
În 16 ani de puşcărie, am compus 20 de piese: Calvarul, Mântuire, Patimile Domnului etc. Ani în şir mi-am impus să nu le uit, repetându-le până au intrat în fibra cea mai profundă a fiinţei mele. Între mine şi sunete nu mai era de acum nici o oprelişte despărţitoare. Trăiam şi respiram dimpreună cu sunetele, cu armoniile Mântuirii. Cu ceva timp în urmă, patriarhul m-a întrebat de ce nu mai creez. I-am răspuns că, după eliberare, nu am mai fost în stare să scriu nici o altă piesă muzicală. "Am încercat, dar nu am condiţii", i-am zis. "Îmi lipseste închisoarea." S-a uitat la mine ca la un om ciudat. Era limpede ca nu era uşor să înţelegi regretul pentru cel mai mare rău din viaţa ta.

Când aud, astăzi, pe stradă, tânguiri despre una sau alta, mă înfior. E profund nedrept. N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

Deşertăciunea deşertăciunilor

“Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui. Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea. Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te

grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are. Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva 2006