cuvinte cu si despre Parintele Dumitru Staniloaie

Cum a fost în închisoare?”, „Ei, n-a fost chiar aşa de rău”, răspundea zâmbind

„Cum a fost?”, îl întrebam. „Ei, n-a fost chiar aşa de rău”, răspundea zâmbind. (Trebuie spus că în puşcărie a fost operat de hernie, fără anestezie, de către un alt deţinut, medic chirurg, cu un cuţit de bucătărie pe o masă de bucătărie). Îşi reproşa că din cauza lui am suferit şi noi, mama şi cu mine. „Bietele de voi! Prin câte umilinţe şi încercări aţi trecut”. Nu l-am auzit niciodată spunând un cuvânt rău despre cei care l-au adus în această stare. „Ce suflete chinuite!”, spunea.
O, câtă dreptate avea. În momentele grele am înţeles câtă dreptate avea. Am înţeles că dacă într-adevăr îţi pui nădejdea în Dumnezeu, te ajută, în mod concret, surprinzător de concret. Nu e o figură de stil. E cea mai firească şi cea mai lipsită de spectaculos realitate. Da, avea dreptate să fie atât de categoric. Prin cuvintele lui mi se dezvăluia modalitatea verificată de a vieţui şi a supravieţui. Şi i-am fost recunoscătoare pentru că mi-a dat sfatul cel mai înţelept, cel care mi-fost mai de folos în viaţă. Acela de a-ţi lua convingerile în serios.
L-am auzit de nenumărate ori spunând: ”Eu sunt preot, nu pot să fac asta.” Sau: ”Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot„ .
Acesta este lucrul cel mai important pe care l-am învăţat de la el: anume că la temelia întregii umanităţi, care se înţelege ca umanitate şi nu ca o specie animală cu funcţiuni exclusiv biologice, stau poruncile Domnului: „Să nu înşeli, să fii corect, cinstit, să-ţi respecţi cuvântul dat”…Ele sunt premizele oricărei aspiraţii către îmbunătăţirea spirituală, către dobândirea chipului de drept, bine plăcut lui Dumnezeu.(…) Depărtarea temporară, anii care s-au scurs de la moartea sa nu-i estompează chipul, ci îi conferă, pe măsură ce trece timpul, realele sale dimensiuni spirituale, care apar din ce în ce mai copleşitoare. Dincolo de capacitatea intelectuală, de puterea de sintetizare, de originalitatea gândirii, personalitatea sa s-a caracterizat printr-o acută luciditate, îndreptată mai întâi asupra lui însuşi. Prin severitatea cu care s-a privit şi cu care a aşteptat de la sine însuşi să valorifice darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Nu s-a cruţat, n-a dat dovadă de indulgenţă în ceea ce-l privea. N-a abdicat niciodată de la principiile pe care nu le-a expus numai în cărţi, ci le-a predicat atât prin cuvânt, cât şi prin întreaga sa atitudine. Şi cred că admiraţia pe care i-o nutresc sincer atâţia oameni, obligă nu numai la cunoaşterea şi exegeza operei sale, ci şi la adoptarea unei atitudini concrete de viaţă, aşa cum a trăit-o el şi a predicat-o cu consecvenţă.
Şi aş putea aminti aici cuvintele lui Shakespeare, care i se potrivesc foarte bine: ”mai presus de orice să-ţi fi credincios ţie însuţi” Aş adăuga: ţie însuţi şi înainte de orice lui Dumnezeu, în lumina Căruia existenţa capătă veridicitate, sens şi certitudinea veşniciei.

Lidia Staniloaie, fiica parintelui

Mulhouse, 14 feb.2010
Transcriere: Părinte Emil TANCA
Preluare: Lăcaşuri Ortodoxe


.....................................................................................................

Cele 5 inceputuri

Episcopul Nicolae este conştient întru tărie de bogăţia Sfintelor Scripturi. El socoteşte

întru totul firesc faptul că fiecare dintre noi trebuie să avem Evanghelistul nostru mult iubit.

"Unii oameni, potrivit alcătuirii şi aplecării lor duhovniceşti, află mai multă odihnă şi tămăduire pentru sufletul lor în Matei, în vreme ce alţii se folosesc mai mult de Marcu, Luca ori Ioan" (Naşterea Domnului III). Această diversitate trebuie să se vadă, de exemplu, în chipul în care fiecare Evanghelie începe într-un moment diferit: "Evanghelistul Ioan începe din veşnicie; Matei începe de la Avraam; Luca începe cu naşterea Mântuitorului pe pământ; Marcu începe cu Botezul din Iordan." De ce nu încep ei în acelaşi chip? Ca să ne arate, răspunde Episcopul Nicolae, că şi în noi înşine şi în realitatea din jurul nostru, se află patru feluri de început: "Unul este începutul nostru întru Dumnezeu, următorul este întru strămoşii noştri, cel de al treilea în părinţii noştri şi cel de al patrulea este la vremea când începem să ne arătăm cea mai mare lucrare a noastră în lumea aceasta." Hristos, adaugă el, mai are al "cincilea început", în relaţia Lui persoanlă cu fiecare dintre noi, "când El prinde viaţă în inimile şi minţile noastre ca singur Mântuitor al nostru" (Duminica dinaintea Botezului Domnului).

Sfantul-Nicolae- Velimirovici- Predici