">
Gandul lui Nabucodonosor şi gandul lui Daniel
(Postat de razboiintrucuvantcuvant pe 02 Jul 2007 la 02:43 pm | Categorii: Meditatii duhovnicesti, Profetii Vechiului Testament - )
Când regele Nabucodonosor se plimba în palatul regal din Babilon, A prins a grăi zicând: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu întru tăria puterii mele şi spre cinstea strălucirii mele, ca reşedinţă regală?” (Daniel 4, 26-27)
Oare nu suntem noi precum Nabucodonosor, plimbandu-ne prin gradina vieţii noastre, lăsându-ne, deodată, furaţi de admiraţie faţă de „realizările” şi „izbânzile” proprii? Oare nu începem să vrem şi să credem că ducem această viaţă înspre auto-slăvirea şi auto-glorificarea noastră?
Ba da, suntem. Suntem ca Nabucodonosor, regele Babilonului, iar Babilonul este viaţa noastră. Nu pricepem că Babilonul este târfa cea mare, nu vedem murdăria şi decăderea ei cumplită. Nu vrem să vedem asta. Vrem să vedem murdăria drept bogăţie şi întunericul drept strălucire. Potrivită slăvire, biet Nabucodonsor! Ce poate fi mai potrivit ca „slăvire şi „strălucire” pentru un ticălos decât o uriaşă cetate a desfrânării?
Suntem pe grămada de gunoi bine deghizată în străluciri şi ne încoronăm de zor, maimuţărind, astfel, suferinţa bietului Iov, ce a lăcrimat îndelung, aruncat ca un cadavru pe deşeurile celorlalţi.
Nu cumva, când privim în spatele nostru, avem a ne mândri de ceva? Nu cumva spunem noi, „oare nu m-am rugat eu atâtea acatiste şi paraclise?”; „oare nu am postit eu aşa şi aşa?”; „oare nu am dat eu de milostenie atât şi atât?” Oare nu am muncit din greu? Oare nu am făcut eu atâtea fapte bune? Măreţe chiar, „sfinte”?! Oare nu a mea este milostenia? Sau nu al meu binele?
Deci, dacă este aşa, merităm slavă şi strălucire. Eu am făcut, mie mi se cuvine. Este al meu.
Pentru acest fel de gând Nabucodonsor a înnebunit şi s-a îndobitocit la propriu (Daniel 4, 29-30), aşa cum fusese prevenit, de altfel, de Însuşi Dumnezeu, prin Daniel. Timp de şapte ani a stat ca un animal, împreună cu animalele, a păscut iarbă şi a fost asemenea lor.
Pentru acest fel de gânduri, ne îndobitocim şi noi, dar mai avem astăzi un Daniel care să ne arate căderea noastră? Suntem împreună-îndobitociţi şi nu avem prooroc care să ne arate cu degetul că stăm ca animalele şi suntem asemenea lor.
Acest gând este moarte şi îndrăcire – eu am făcut, mie mi se cuvine, MERIT. Este al meu.
Suntem, e drept, ca Nabucodonosor, dar putem fi şi mai rău ca el. El, de bine, de rău, a priceput mustrarea lui Dumnezeu, prin Daniel. S-a smerit, şi după cei şapte ani de îndobitocire, a fost repus în locul lui de rege al Babilonului, ca să plinească certarea Domnului către Israel. Cine ne scoate pe noi din îndobitocire?
Să ne uităm puţin şi la Daniel.
El a fost, de tânăr, alături de vestiţii cei trei tineri aruncaţi în cuptorul de foc, selectaţi pentru a face parte din înţelepţii care ajutau lui Nabucodonosor în cârmuirea puterii sale. A fost de la bun început printre elitele de top, cum s-ar spune, lucru cu atât mai semnificativ cu cât el provenea dintr-un popor de robi. Tâlcuirea visurilor regelui i-a adus şi un grad ierarhic foarte înalt – mare guvernator. Marele înţelept şi mare guvernator, însă, ştia doar de Dumnezeu lui, de rugăciunea lui îndurerată şi de mântuire. Un limitat, desigur. Nu făcea ascultare de poruncile marelui său binefăcător, regele, şi nu şi-a întrerupt închinarea sa la Dumnezeul lui, preferând groapa cu lei.
Daniel mai avea ceva, pe lângă (şi de la) dragostea de Dumnezeu. O inimă îndurerată şi înfricoşată pentru aproapele lui. Pentru Israelul robit. Îl durea pentru robia şi pentru mântuirea apropelui său. Acestei inimi îndurerate, Fiul Omului i-a vorbit despre marile strâmtorări prin care va trece Israelul, atât cel din vremea Legii cât şi cel din vremea harului. I-a vorbit şi descoperit taine adânci despre ultimele vremuri şi despre antihrist, cel care nu numai că nu va lepăda gândul lui Nabucodonosor, dar îl va duce pe culmile drăceşti ale lui Lucifer.
Daniel îşi pusese toată nădejdea lui în Domnul, şi ştia că nu e vrednic de descoperirile şi de cuvântul faţă către faţă cu care l-a învrednicit Hristos. Nu şi-a pus nădejdea în priceperea şi înţelepciunea lui, nici în prietenia cu regii Caldeilor şi nici în rangurile înalte deţinute. Nu în el, nici în puterea lui. Ci în Dumnezeu, totul în Dumnezeu.
Domnul şi Dumnezeul nostru, Hristos, ne poate scoate din îndobitocirea noastră. El poate vindeca rănile cugetelor şi inimilor noastre. El poate alunga întunericul. Deci în El să credem, pe El să Îl mărturisim, pe El să Îl caute inima noastră, Lui să gândească cugetele noastre, Lui să Îi dăm slava…
Asta dacă punem în inima şi cugetul nostru gândul lui Daniel:
“A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre, precum se arată astăzi oamenilor din Iuda şi locuitorilor din Ierusalim şi la tot Israelul, cei de aproape şi cei de departe, în toate ţările în care Tu i-ai izgonit din pricina fărădelegilor ce le-au săvârşit împotriva Ta.
Doamne Dumnezeule, a noastră este ruşinarea feţelor, a regilor noştri, a mai-marilor noştri şi a părinţilor noştri, căci noi am păcătuit ţie;
A Domnului Dumnezeului nostru este milostivirea şi îndurarea. Răzvrătitu-ne-am împotriva Lui. (Daniel 9, 7-9)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu