Joia Mare din Saptamana Patimilor

Saptamana Patimilor

aprilie 1, 2010

Joia Cinei celei de Tainã

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”. (Tropar)

Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

(Pr. Sabin Voda – Biserica Memoriala Mihai Viteazul, Alba Iulia)

http://cuvioasacasiana.wordpress.com/

Episcopul Nicodim - DATORIA DE A URMA DOMNULUI

"Mergând Domnul spre patima cea de bunăvoie a zis Apostolilor pe cale: iată, ne suim In Ierusalim, şi Se va da fiul Omului, precum scrie pentru Dânsul. Veniţi aşadar, şi noi cu gânduri curate să mergem împreună cu El, şi împreună cu El să ne răstignim şi să murim pentru desfătările lumeşti, ca să şi viem împreună cu Dânsul" (Stihira I de la Vecernie).

De astăzi, fraţilor, începe Sfânta Săptămână a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Timpul acesta este cel mai pretios din tot cursul anului si de aceea fiecăreia din ziele acestei săptămâni. încă din vechime, i s-a dat numele de rnare sfantă. Cu adevărat zilele acestea sunt mari pentru măreţia lucrurilor ce s-au săvârşit în ele. Cu adevărat ele sunt sfinte pentru curăţia în care petrec adevăraţii creştini şi pentru sfinţenia ce pot aduce ele tuturor celor ce le respectă cum se cuvine. Iată pentru ce Sfânta Biserică acum, la în­ceputul acestor zile măreţe şi sfinte, ne deşteaptă auzul nos­tru printr-o deosebită îndemnare, chemându-ne să le petre­cem cu vrednicie. Şi pentru ca îndemnul acesta să fie ascul­tat şi urmat de noi, Sfânta Biserică ni-1 adresează în numele şi din partea chiar a Domnului nostru Iisus Hristos: "Mer­gând Domnul spre patima cea de bunăvoie, a zis Apostolilor pe cale...".

Domnul a spus Apostolilor pe cale cele ce aveau să se în­tâmple. Se poate, oare, ca cele spuse de El să nu fie socotite valabile pentru toti cei ce se numesc cu numele Lui? Mân­tuitorul îndemna pe cei dintâi ucenici ai Săi să ia aminte la patimile Sale. Dar care oare, chiar şi dintre cei mai de pe urmă ucenici ai Săi, nu se va crede dator să ia aminte la aceste patimi mântuitoare? Noi am sărbătorit cu multă stră­lucire toate întâmplările însemnate din viaţa pământească a Domnului nostru: am sărbătorit minunata Lui zămislire şi preaslăvita-I naştere, am sărbătorit aducerea Sa în biserică, dumnezeiescul Său botez şi, ieri, intrarea Sa domnească în Ierusalim. Putem noi, oare, să nu împărtăşim cu Dânsul şi cele de pe urmă minute ale Sale? Iubirea şi căldura noastră pentru El trebuie să ni le arătăm mai cu seamă acum, când toţi L-au părăsit. Oare nu pentru noi merge El la patima cea de bunăvoie? Oare nu păcatele noastre vor fi şterse şi spălate cu sângele Lui? Cum vom cuteza să lipsim de lângă Dânsul tocmai în aceste momente? Nu, fraţilor, să nu fie aceasta! Ci veniţi cu toţii: mic şi mare, bătrân şi tânăr, bogat şi sărac, învăţat şi neînvăţat, veniţi să ne unim în duhul credinţei şi al dragostei şi cu cugete tari să urmăm Mântuitorului nos­tru, să nu scăpăm nici unul din cuvintele Lui, să împărtăşim toate simţămintele Lui şi să pătrundem în duhul tuturor celor săvârşite de Dânsul. Dacă chiar şi oamenii de rând, înainte de moarte, vorbesc şi lucrează lucruri deosebiţe,apoi cu cât mai mult Dumnezeu-Omul! Deci să ne dublăm lua- rea-aminte şi mai cu seamă să ne curăţim cugetele! Căci, după cum cu ochii plini de praf nu putem vedea nici chiar lucrurile cele mari, tot aşa şi cu mintea plină de cugete ne­curate şi de griji pământeşti nu putem privi măreţia patimi­lor lui Hristos.

Dar, spre adânca noastră mâhnire, mintea şi sufletul multora dintre noi niciodată nu sunt aşa de necurate şi pline de felurite griji deşarte, ca în această Săptămână Mare şi Sfântă. Grija de a isprăvi până în sărbători toate treburile în­cepute, grija de a pregăti de Paşti fel de fel de lucruri întind mintea în toate părţile şi o împrăştie după lucrurile cele mai deşarte şi mai neînsemnate. Din această cauză slujbele bise­riceşti, până şi cele mai însemnate, ca Ceasurile împărăteşti din Vinerea cea Mare, nu sunt aproape deloc cercetate de lume. Alte slujbe bisericeşti, deşi cercetate de creştini, nu sunt asculate cu luarea-aminte cuvenită. Multe din cele ce se citesc în biserică, de altfel lucruri foarte însemnate, cum sunt, de pildă, istorisirile celor patru Evanghelişti despre viata lui Iisus Hristos, trec nebăgate în seamă, ca lucruri de mâna a doua. Chiar patimile lui Hristos, preînchipuite de Bi­serică în slujbele sale într-un chip aşa de amănuntit şi înţelept, nu sunt contemplate în toată profunzimea lor, decât doar de Sfinţii îngeri, care pururea sunt de fată în Biserica lui Dumnezeu. Ah, fraţilor, nu cu astfel de cugete necurate, împrăştiate şi împovărate de griji deşarte, ni se cere să petre­cem această Sfântă şi Mare Săptămână a Patimilor Mân­tuitorului nostru! Noi avem de ascultat în aceste zile istori­sirea întregii vieţi a Mântuitorului, căci când, oare, e mai potrivit să ascultăm această istorie, dacă nu la sfârşitul vieţii Sale? Dar va fi, oare, în stare să cuprindă cu mintea sa această viată omul acela care are cugetele aşa de îm­prăştiate, încât nu-şi cunoaşte deloc nici măcar viata sa? în aceste zile avem a fi martori la cea de pe urmă sfătuire a Domnului cu Ucenicii Săi la Cina cea de taină; dar se va putea oare înflăcăra inima noastră de focul dragostei lui Iisus, dacă ea, asemenea inimii lui Iuda, va fi acolo unde sunt comorile ei? Aşadar, fraţilor, dacă nu pentru Domnul, cel puţin pentru noi înşine suntem datori să ne adunăm, cât mai bine, toate cugetele şi simţămintele noastre şi să le curăţim. Altfel, nu vom putea urma după Mântuitorul nos­tru, ci ne vom rătăci de Răscumpărătorul nostru şi vom rămâne: unii în curtea lui Caiafa, având numai chipul evlaviei; unii, în pretoriul lui Pilat, cu mâinile spălate dar cu conştiinţele întinate; unii, în palatul lui Irod, glumind asupra simplităţii credinţei; alţii, în tovărăşia lui Iuda, cu o vădită negare a celor sfinte sau cu deznădejde în suflet. Nu în zadar, însuşi Domnul, cu puţin înainte de Patima Sa, a zis Aposto­lilor Săi: "Cel ce are pungă, să şi-o ia; tot aşa şi traista; şi ce, care nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere" (Lc. 22, 36). Aceasta înseamnă că în aceste zile trebuie să ne debarasăm de tot ce e de prisos, de tot ce ne îndepărtează de la lucrarea mântuirii. Ne trebuie sabie, adică hotărârea_de a înjunghia toate grijile şi toate poftele trupeşti. Vinde acum, suflete credincios, toate şi cumpără-ţi această sabie mi­nunată. Cu ea vei lovi însă nu pe Malhus, ci pe acel om vechi, care şi în tine adesea striga cu ură grozavă şi neîmpăcată împotriva Răscumpărătorului tău, împotriva lui Hristos, cum strigau oarecând vechii iudei: "Ia-L! ia-L! Răstigneşte-L!" (In 19, 15).

Dar va zice, poate, cineva: "Atunci ce să facem cu grijile vieţii? Apropierea acestor sărbători mari, care ţin mai multe zile, cer nu putină purtare de grijă şi de cele ale vieţii tru­peşti". Cunoaştem, fraţilor, această stare de lucruri şi ne mâhneşte faptul că, tocmai când Hristos e pe Cruce, creştinii de dimineaţă până seara se îndeletnicesc cu cumpărăturile. Tocmai când Hristos este adăpat cu otet, creştinii pregătesc tot felul de mâncăruri şi băuturi care mai de care mai alese. Tocmai când Hristos îşi dă sufletul Său în mâinile Tatălui, creştinii abia îşi trag sufletul din pricina grijilor deşarte lu­meşti. Toate acestea au ajuns pentru mulţi neînlăturabile. Dar pentru ce, oare? Cine a legiuit ca toate grijile noastre lu­meşti să se îngrămădească anume în aceste zile în­fricoşătoare ale morţii şi îngropării Domnului nostru? Din a cui poruncă trupul şi sângele nostru îşi arată pretenţiile şi drepturile asupra noastră şi ne fac robii lor, mai cu seamă acum, când Hristos îşi dă pentru noi trupul şi sângele Său? Oare nu se putea ca cea mai mare parte, dacă nu chiar toate treburile noastre, să fi fost terminate săptămânile trecute, pentru ca săptămâna aceasta, şi mai cu seamă cele de pe urmă zile ale ei să le putem închina Domnului? Oare nu sunt astfel de oameni care fac aşa şi pe care grijile trupeşti nu-i împiedică de la cele sufleteşti? De ce nu ar face toti aşa? Ce-i împiedică de la aceasta? Ce nu-i lasă să plătească din vreme tribut lumii şi trupului, pentru ca acum să fie liberi să se în­grijească de suflet? "Atunci târgurile sunt goale". Dar cine le face să fie pline de lume tocmai în zilele cele mai sfinte şi să facă să fie pustii bisericile lui Dumnezeu? Negreşit ne-chibzuinta noastră, iubirea noastră fată de cele lumeşti! Dar, totuşi, să nu pretindem schimbarea mersului obişnuit al vieţii de toate zilele, oricât de rău şi de nedemn de numele creştin ar fi el. Să lăsăm lumea să domnească acolo unde este locul ei, chiar şi în aceste zile. Chiar şi în această stare de lucruri se pot îndeplini cerinţele Bisericii, se poate avea cugetul curat şi urma pe Hristos la patima Sa cea de bunăvoie, cu duhul credinţei şi al dragostei. Sărbătorile ce se apropie cer pregătiri: dar multe, oare? Creştinul cel bun, fără multă osteneală, va găsi mijlocul de a răspunde la toate ce­rinţele sărbătorilor, fără să piardă din vedere pe Mântuitorul său. Şi Apostolii s-au dus în târg să facă cumpărături. Si ei au pregătit sfânta cină, şi femeile mironosiţe cele inţocmai cu Apostolii au cumpărat aromate şi miresme, dar, ia luaţi seamă, cum toate ale lor au ieşit curate şi sfinte! Pentru ce nu am putea sâ tăcem şi noi ca aceia? Numai deşărtăciunea noastră născoceşte această mulţime de nimicuri care ne chinuie şi pe noi şi pe alţii! Numai trupul nostru cel nesăţios înmulţeşte peste măsură cerinţele sfintelor şi luminatelor zile ale sărbătorilor ce vin, care prin ele însele sunt hrănitoare de suflet, nu cer atâta hrană pentru trup.

Aşa e, fraţilor, sărbătorile ce vin nu cer multe pregătiri, pentru că ele, după însăşi firea lor, cuprind în sine multă hrană şi băutură duhovnicească, multe plăceri şi dulceaţă pentru inimă. Dacă în timpul lor ni se pare că ne trebuie multe pentru trup, apoi aceasta se întâmplă numai pentru că duhul nostru nu se îndulceşte din bucuria ce se cuprinde în sărbătorile acestea. Nu se îndulceşte pentru că nu este în stare să se împărtăşească din bunurile duhovniceşti. Nu este în stare să facă aceasta, pentru că este rob trupului, pentru că întotdeauna a însetoşat numai după plăcerile şi poftele trupeşti şi n-a căutat să cureţe gustul şi celorlalte simţuri. De aceea noi, după ce luăm parte, de cele mai multe ori numai cu trupul, la slujbele bisericeşti, nu înţelegem în ce constă sărbătoarea, crezând că ea constă numai în mâncă­ruri, în zgomotul petrecerilor, care adesea ajung până la în tunecarea mintii şi a tuturor simţurilor. Astfel, noi toată îm­părăţia lui Dumnezeu, cu marile ei lucruri, toată credinţa cu sfintele sale taine, o coborâm într-o îndelungată slujire pântecelui, în mâncare şi băutură. "Dreptatea şi pacea şi bucu­ria în Duhul Sfânt" (Rom. 14, 17), desfătările cele curate ale inimii, veselia cea sfântă a sufletului, adică toate cele ce alcătuiesc fructul de căpetenie al credinţei şi miezul oricărei sărbători adevărate, sau ne sunt cu totul necunoscute, sau ne sunt cunoscute numai după nume. Starea aceasta e cu adevărat vrednică de plâns! în aceasta se şi cuprinde ade­vărata cauză a denaturării sărbătorilor, mai cu seamă a celor ce se apropie. Fiind noi înşine cu totul pământeşti, dăm un aer cu totul pământesc şi dumnezeieştilor sărbători. Fiind noi înşine cu totul trupeşti, facem chiar din Crucea lui Hristos căpătâi pentru trupul nostru. Dar să apucăm pe calea cea adevărată şi totul va lua un chip nou. Să petrecem această săptămână cum se cade, să facem cum ne povăţuieşte Biserica, să urmăm după Domnul, Cel Ce merge spre patima cea de bunăvoie, să ne răstignim împreună cu Dânsul de toate dulceţile vieţii, şi atunci vom fi încredinţaţi că, şi fără o mare pregătire pentru cele trupeşti, vom găsi în sărbătorile ce vin ceea ce niciodată n-am găsit: o hrană ne­sfârşită pentru suflet şi o veselie nemărginită pentru inimă.

Desfătarea de bunurile duhovniceşti cuprinse în aceste sfinte şi mari sărbători ne va face nepăsători faţă de bunurile trupeşti, unite cu ele. Noi vom înceta să mai măsurăm mă­reţia zilelor sfinte cu durata ospeţelor noastre şi cu mulţimea felurilor de bucate, şi împreună cu aceasta va cădea de pe umerii noştri şi acea povară a grijilor nenumărate, care ne răpesc acum timpul cel atât de preţios şi nu ne lasă să mer­gem după Mântuitorul nostru. Astfel, de la sine, fără multe eforturi, şi pe nesimţite, se restabileşte adevăratul mers al lucrurilor.

încă o dată vă amintesc, fraţilor, şi vă îndemn să faceţi această. încercare. Să ne silim în aceste zile să jertfim cea mai mare parte de timp Domnului şi numai foarte putină, lumii. Să ne hotărâm a ne aduna toate cugetele şi simţirile şi să le îndreptam după Domnul, Care merge spre patima cea de bunăvoie. în multe rânduri au trecut aceste zile fără să tra­gem vreun folos din ele, ba poate pricinuindu- ne noi înşine pagube sufletului nostru. Să le petrecem măcar o singură dată cum se cuvine! Aceasta ni se pare greu şi respingător. Eu însă, în numele Sfintei Biserici, în numele Mântuitorului Care merge la patima cea de bunăvoie, îndrăznesc să vă în­credinţez că petrecerea cum se cuvine a acestor zile cuprinde atâta dulceaţă, încât cel ce le-a petrecut o dată astfel, nu va mai avea nevoie să fie îndemnat să le petreacă mereu cum se cuvine, căci şi fără îndemn va face aceasta. Amin.

Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau har si cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor.

Despre Sfanta Spovedanie:Pr Cleopa Ilie

http://biserica.org/Publicatii/1995/NoIV/05_index.html

Despre Taina Sfintei Spovedanii

TAINA SPOVEDANIEI

Este Taina in care Dumnezeu iarta, prin duhovnic, pacatele crestinilor care se caiesc sincer si le marturisesc la scaunul spovedaniei, in fata preotului.

Ea are diferite numiri. Se numeste pocainta, pentru ca cel ce o primeste trebuie sa regrete in mod sincer, pacatele savarsite si marturisite preotului duhovnic; marturisire sau spovedanie, intrucat crestinul isi marturiseste pacatele in fata preotului; al doilea Botez, pentru ca prin ea se spala pacatele intocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru ca prin ea se dezleaga pacatosul de legatura pacatelor; impacare, pentru ca ne impaca cu Dumnezeu.

Mantuitorul Hristos a ingaduit aceasta Taina sfintilor Sai apostoli cand le-a spus : “Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer” (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi dupa Sfanta Sa inviere din morti, cand aratandu-Se apostolilor le-a zis : “Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan XX, 21?23). Puterea de a lega si dezlega pacatele o are numai Mantuitorul Hristos, cum ne-a aratat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat aceasta putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.

Recunoasterea pacatelor se face prin marturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, in fata preotului-duhovnic. Pacatul apasa constiinta noastra ca o piatra si o raneste dureros. Dar prin marturisire, sufletul se usureaza, inima dobandeste liniste, constiinta castiga impacare si rana se vindeca. Dupa cum bucuriile cer sa fie marturisite si prin aceasta isi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer marturisite si astfel sufletul se usureaza.

Pacatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie sa fie martunsit in fata preotului duhovnic, cu adanca parere de rau, cu hotararea de a nu mai gresi, cu credinta puternica in Hristos si cu nadejdea in indurarea Lui. Aceasta, pentru a ne pastra mereu curata haina sufletului nostru, pentru a nu ne desparti de Dumnezeu. Sfantul apostol Iacob ne indeamna, zicand : “Marturisiti-va unul (credinciosul) altuia (preotului) pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului” (Iacob V, 16). Asadar, cand ne simtim apasati de pacate, cand suntem bolnavi sufleteste, sa alergam la preotii Sfintei Biserici si lor sa ne marturisim, ca prin rugaciunea si dezlegarea lor sa dobandim iertarea pacatelor (Iacob V, 14?15). Si in alt loc ni se graieste despre indatorirea crestina de a ne marturisi pacatele: “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele, El ? Iisus Hristos ? este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem mincinos, si cuvantul Lui nu este Intru noi” (1 Ioan I, 8?10).

Lucru deosebit de insemnat nu este insa numai marturisirea pacatelor, ci cainta, adica parerea de rau si durerea sufleteasca pe care o simte crestinul pentru pacatele savarsite in felurite chipuri. Caci fara de cainta, Sfanta Marturisire sau Pocainta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si impacarea cu Dumnezeu. Iar cainta trebuie sa fie sincera, deplina (pentru toate pacatele) si sa izvorasca din credinta, nadejdea si iubirea lui Dumnezeu.

Aceeasi insemnatate o are si hotarirea de indreptare, curajul prin care punem hotar intre viata trecuta si cea viitoare; o hotarare sfanta, ca vom duce de acum inainte o viata noua, viata in Hristos, facand fapte vrednice de pocainta (Matei III, 7).
Marturisirea sau insirarea pacatelor fara cainta adevarata si fara hotarare de indreptare, nu aduce iertarea pacatelor (Luca XIII, 5).

Cerintele unei bune marturisiri a pacatelor trebuie implinite printr-o pregatire din buna vreme, cu deosebire prin post si rugaciune. Caci postul smereste trupul, iar rugaciunea deschide sufletul credinciosului in fata lui Dumnezeu. De asemenea, sa cercetam in cei masura ne-am implinit datoriile catre Dumnezeu, catre Sfanta Biserica, apoi catre aproapele, catre familie, catre noi insine, catre Patrie, si asa sa pasim catre Sfanta Taina a Spovedaniei.

Stiut este ca Sfanta Marturisire se administreaza celor ce se pregatesc a primi Sfanta Cuminecatura. De aceea si graieste sfantul apostol Pavel: “Sa se cerceteze (insa) omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar” (1 Cor. XI, 28), adica sa ia Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului Iisus Hristos numai dupa vrednica marturisire.

Dupa ascultarea celor marturisite de crestin, daca din ele se vadeste cainta si hotarare de indreptare, preotul-duhovnic il dezleaga pe acesta prin cuvintele: “Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule, si sa-ti lase toate pacatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”.

Potrivit cu greutatea pacatelor marturisite si dupa cea mai buna socotinta a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se da, inainte de dezlegare, un canon de pocainta, ca de pilda : rugaciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si indeosebi la Sfanta Liturghie din duminici si sarbatori, fapte de milostenie, infranari de la anumite mancaruri sau fapte. Toate acestea nu urmaresc pedepsirea celui ce s-a marturisit, ci indreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre insanatosire duhovniceasca, spre intarire in virtute si indepartare de pacat.

Roadele Sfintei Marturisiri sunt de nepretuit. Caci ea ne dezbraca de haina intinata a pacatelor si ne imbraca in haina cea noua a virtutilor crestine, in haina luminoasa a harului dumnezeiesc ; din starea de pacat si de osanda, ea ne trece in starea de har mantuitor. Ea ne deschide calea spre desavarsire, ne sporeste evlavia, rodeste curatia sufletului, pacea cugetului, indreptarea vietii spre castigarea fericirii vremelnice si vesnice.

Soroacele Sfintei Marturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastra duhovniceasca, sa ne spovedim cat mai des, dar mai ales cu prilejurile aratate in legatura cu Sfanta Cuminecatura.

RUGACIUNI

a) inainte de spovedanie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru pacatele mele ai primit ocara pe cruce si chemi pe cei pacatosi la Tine, zicand : “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”, primeste-ma si pe mine, nevrednicul. Iarta-mi toate pacatele mele si-mi da harul Tau si binecuvantarea Ta, pentru mila Ta cea mare si nemasurata; cu rugaciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai. Amin.
b) Dupa spovedanie

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul intelepciunii si al darului, deschide buzele mele ale pacatosului si ma invata cum se cuvine si pentru ce se cade sa ma rog. Ca Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a pacatelor mele. Iata, cu frica stau inaintea Ta; indreapta viata mea, Cel ce indrepti toata zidirea cu cuvantul si cu puterea cea nespusa a intelepciunii, Cel ce esti liman celor inviforati, si-mi arata calea pe care voi merge. Da cugetelor mele duhul intelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul intelegerii. Cu duhul temerii de Tine patrunde faptele mele si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele. Cu duh stapniitor intareste alunecarea gandurilor mele; ca in toate zilele fiind indreptat spre cele de folos cu Duhul Tau cel bun sa ma invrednicesti a implini poruncile Tale si pururea sa-mi aduc aminte de marita venirea Ta, care va cerceta toate faptele noastre.
Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.