Translate

sâmbătă, 24 decembrie 2011

De Craciun , un voievod

AFLAREA MOAŞTELOR DREPTCREDINCIOSULUI VOIEVOD MARTIR MIHAI VITEAZUL LA TELEORMAN



DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD MIHAI VITEAZUL

Sf. Voievod Mihai Viteazu

Întrucât istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii nu are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai Viteazu.
Născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni, jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii 1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în 1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai. În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.
Ajuns la maturitate, se întoarce în Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.
În septembrie 1593, cu ajutorul Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane (un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie 1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al Dâmboviței.
Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.
Înlăturarea trupelor otomane de la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel are loc memorabila confruntare dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni, în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani. Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazu ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.
A reușit pentru întărirea ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan de aici pe Sf. Ioan de la Prislop. Tot în această perioadă, Mănăstirea Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al lui Mihai Viteazu și al soției sale, doamna Stanca.
Domnitorul Sfânt Mihai Viteazu a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).
În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului. Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazu devine primul conducător al tuturor românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Liderii europeni deranjați că Mihai Viteazu se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai. A avut dreptate Sf. Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru valabil și astăzi). Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea de 19 august 1601, decapitându-l.
Așa cum reiese și din Acatistul Sf. Voievod Mihai Viteazu (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu), domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19 august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate fi acesta. Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli, dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf. Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost din copilărie, pe când era la Muntele Athos. Capul său a fost dus de căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu părți din trup. În privința locului unde a fost înmormântat trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze, neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazu este primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic. Suntem ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial, pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazu s-a jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat. El a arătat că a-ți iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar viața pentru ea.
Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazu o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.
Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:
  • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
  • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Deleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.
Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazu să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.
Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.
Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazu că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.
Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Sursa: http://euliber.ro

http://acvilaortodoxa.wordpress.com/2011/11/28/dreptcredinciosul-voievod-martir-mihai-viteazul/

www.manastireaplaviceni.ro

miercuri, 21 decembrie 2011

despre Craciun

1
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
C R Ă C I U N
Motto: Mare bucurie este pentru cel ce călătoreşte noaptea atunci
când găseşte o rază de lumină pe cale şi pentru un osândit, când i
se vesteşte iertarea. Însă cea mai mare bucurie a întregii lumi a
fost când oamenii afundaţi în prăpastia păcatului au aflat că Iisus
Hristos Mântuitorul a venit luând trup din Prea Sfânta Fecioară
Maria.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Crăciunul, ziua naşterii Mântuitorului, este o sărbătoare a
bucuriei, o sărbătoare care ne umple sufletele de credinţă şi lumină aşa
cum de fapt se întâmplă şi de Sfintele Paşti, numai că atunci, înainte
de a primi Lumina Sfântă, bucuria şi pacea sufletelor noastre ne este
umbrită de patimile Mântuitorului. De Paşti, oamenii stau mai mult
acasă. De Crăciun, când s-a născut Hristos, oamenii merg să colinde
din casă în casă („Sculaţi boieri, nu dormiţi/ Domnului Doamne/
Căci nici noi nu mai dormim/ Domnului Doamne/ Tot umblăm şi
colindăm/ Domnului Doamne/Şi pe Domnul căutăm/Domnului
Doamne“). Domnul Iisus Hristos, Cel ce S-a născut din Tatăl mai
înainte de veci fără de mamă şi în zilele cele din urmă trimis a fost de
la Tatăl şi S-a născut pe pământ din Maică nenuntită, fără de tată, a
primit daruri de la magi, cântare de slavă de la păstori şi cântări de la
îngeri, înfăşare cu scutece şi punerea în ieslea vitelor, şi se naşte
neîncetat, an de an, în sufletele noastre cele înclinate spre păcat.
Naşterea lui Hristos la Betleem (Vitleem, Vifleem, Viflaim) în Iudeea




din Palestina aflată în acel timp sub ocupaţie romană, în zilele lui Irod,
tiranul împărat, sărbătoreşte: închinarea păstorilor, slava Fecioarei,
închinarea magilor (reprezentanţi ai altor neamuri, ceea ce semnifică
universalitatea domniei lui Hristos, Cel care aduce tuturor
mântuirea). Crăciunul Îl sărbătoreşte de fapt pe Iisus Hristos,
Mântuitorul sufletelor noastre, Dumnezeul adevărat care ne cheamă
neîncetat la viaţă creştină. Atunci când Fecioara Maria L-a născut pe
Hristos, s-a născut Iubirea pe pământ. Hristos S-a născut pentru
fiecare dintre noi, a venit în chipul cel mai smerit posibil pentru a ne
descoperi sensul vieţii noastre - MÂNTUIREA - şi armele luminii.

Cum s-a răsădit sărbătorirea naşterii lui Iisus Hristos
la 25 decembrie

Biserica creştină cea de la început, cunoştea numai sărbătoarea
Paştelui. Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos datează
doar din secolul al II-lea. A fost instituită de Telephor, succesorul lui
Sixte I-ul, care a fost martirizat în anul 139, după 11 ani de pontificat.
La început, data serbării Crăciunului era 6 ianuarie, apoi în cele din
urmă noaptea de 24 spre 25 decembrie, dată care devine fixă în secolul
IV prin pontificatul lui Iulius I. Introducerea definitivă la 25
Decembrie a zilei de naştere a lui Iisus, în Biserica catolică a fost
făcută de Papa Liberiu, în anul 354. În Biserica bizantină, ziua de 25
Decembrie ca zi de naştere a lui Iisus a fost introdusă după 32 de
ani, la 386, de către Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ce înseamnă cuvântul Crăciun

Crăciun este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii
Domnului (25 decembrie), sărbătoare creştină, care, până în secolul
IV, era serbată în Răsărit împreună cu Botezul Domnului, la 6
ianuarie. Despre originea cuvântului Crăciun părerile sunt împărţite.
Cei mai mulţi admit cuvântul calatio-calationem, de la calo= a chema,
a convoca. Alţii propun ca origine cuvântul creationem - creaţie,
zidire, iar unii îl consideră provenind din slavonescul Krăciun (ca şi
colindă ş.a.). Fiind o sărbătoare creştină, poporul român, care s-a




născut creştin , a legat numele sărbătorii, desigur, şi de Sfânta
Scriptură în care Dumnezeu este numit şi „Cel vechi de zile“ (Daniel
7:13), reprezentat în iconografie ca a doua Persoană a Sfintei Treimi,
sub chipul unui bătrân cu barba lungă,
albă , aşa cum este reprezentat şi „Moş
Crăciun“ - „vechi de zile“ - locuţiune
transferată în adjectivul „bătrân“.
Crăciunul se serba în Apus ca şi azi, la
25 decembrie, încă din secolul III.
Conform unei vechi tradiţii,
recensământul lui Cezar August a avut
loc la 25 decembrie 754 Ab Urbe Condita
(de la întemeierea Romei), timp în care a
avut loc Naşterea Domnului (Luca 2:1). Naşterea Domnului (gr. Ta
Hristoughenna; lat. Nativitas, Natalis Dominus Corporalis - Naşterea
cu trup a Domnului) este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în
ordinea cronologică a vieţii Mântuitorului (Luca 1:1-21) şi cea dintâi
sărbătoare specific creştină, a cărei prăznuire în ziua de 25 decembrie
(stabilită în anul 386, ca zi a Crăciunului, de către Sfântul Ioan Gură
de Aur), s-a generalizat în toată creştinătatea răsăriteană şi apuseană.
Cuvântul Crăciun nu-şi poate avea obârşia nici în cuvintele
slave, bulgare sau maghiare şi aceasta din pricină că aceste popoare
s-au încreştinat târziu, când cuvântul Crăciun exista. S-ar părea că
acest cuvânt – Crăciun - vine de la denumirea Coracica a unei
sărbători dedicată zeului Mitras (se celebra pe 25 decembrie) şi căreia
creştinii i-au dat numele Crăciun pentru a masca numele adevăratei
sărbători a Naşterii Domnului - după cum întrebuinţau figura peştelui
ca simbol al creştinismului (Petru Râşcanu, Istoria românilor, 1855,
pag. 294). Dacă întrebăm orice creştin, fie el cărturar, fie fără ştiinţă
de carte, sigur va răspunde că pronunţând numele Crăciun se gândeşte
la Naşterea Domnului.
Crăciun creştinesc
Sărbătoarea Crăciunului este una din cele mai mari sărbători
creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei. Ea a fost
prăznuită întotdeauna cu mare solemnitate. În ajunul acestei zile




preoţii umblau, ca şi azi, cu icoana Naşterii pe la casele oamenilor
(vestind Naşterea Domnului Hristos). Cu timpul, s-a instituit şi postul
Crăciunului, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor. În
vechime, în postul Crăciunului erau oprite, chiar prin legi civile,
spectacolele şi jocurile din circuri şi teatre ; la serviciul divin, din ziua
de Crăciun până la Bobotează, era interzisă îngenuncherea (regulă pe
care o prevăd şi azi cărţile de slujbă ale Bisericii).
Sărbătoarea naşterii Domnului Iisus Hristos
la români. Colindele
De sărbătoarea Crăciunului şi anului nou, noi, românii, avem o
mulţime de datini. Dintre acestea, amintim Pomul de Crăciun,
Steaua, Colindele, Vicleimul sau Irozii (un fel de teatru religios
datând din primele veacuri ale creştinismului) care contribuie la
frumuseţea acestor zile, în care toate supărările şi necazurile se uită şi
toţi oamenii se bucură. De sărbătoarea Crăciunului, cel mai frumos
obicei este colinda. Timpul
colindatului începe o dată cu miezul
nopţii. Colindele sunt cântecele cu
care copiii, tinerii şi cei în vârstă
întâmpină pe Hristos pe pământ.
Aceste tradiţii s-au păstrat de pe
vremea romanilor. Vechile petreceri
păgâne de la începutul lui Ianuarie,
aşa numitele Calende, s-au
preschimbat cu timpul, în sărbători creştineşti. Colindele de Crăciun
narează viaţa zbuciumată a Mântuitorului, de la naştere până la
răstignire. Lumea întreagă are nevoie de colindele copiilor, de
frumuseţea colindelor şi chipurile vesele şi frumoase ale
colindătorilor. Aşa cum doctorul s-a făcut doctor pentru a îngriji de
trupurile bolnavilor, aşa cum preotul s-a făcut preot pentru a se îngriji
de sufletele oamenilor, tot aşa, pentru câteva zile, copiii trebuie să
devină colindători. De ce? Colindătorii vestesc lumii Naşterea
Domnului. Colindătorii pe care îi vedem, dimpreună cu îngerii pe care
nu îi vedem, se bucură că Hristos S-a născut, că Mântuitorul a venit
printre oameni. Copiii să mergă la colindat.




De unde vine numele de colind (sau colindă)?
Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului:
latinescul calende, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când
romanii, strămoşii noştri, făceau urări prietenilor, cu ocazia anului
care începea. În timpul Calendelor lui Ianuariu, copiii romanilor
umblau din casă în casă şi cântau imnuri. Datina latină a trecut mai
apoi, nu numai la români, ci şi la celelalte naţii romanice şi la slavi. Se
pune întrebarea firească: cine a zămislit aceste nestemate, colindele,
care au străbătut mileniile? Cele religioase, de nuanţă creştină, au fost
create desigur de preoţii şi cântăreţii bisericeşti. Muzica liturgică a
influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Specialiştii în domeniu afirmă
că nici un popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi mai
variată de colinde precum poporul român. Spre exemplu, colindele
interpretate de corul Madrigal au cucerit întreaga lume...
Steaua
„Şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea
lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul“ (Matei
2:9). Protosinghelul Nicodim Măndiţă, referindu-se la steaua care i-a
călăuzit pe magi spune: „Nu era o stea ca alte stele de pe cer.
Aceasta era un înger al Domnului, era Marele Voievod al oştilor
cereşti, Sfântul Arhanghel Mihail“. După ani
lungi de uitare şi interzicere, cântecele de stea
ies iarăşi la lumină ca florile de cireş primăvara.
Între Crăciun şi Bobotează colindătorii
umblă cu Steaua, obicei de demult. Cei care
umblă cu Steaua cântă colinde care amintesc de
naşterea Mântuitorului, viaţa Domnului şi alte
fapte din viaţa lui pământească. Copiii trec pe
sub fereastră şi strigă: „Cine primeşte / Steaua frumoasă / Şi
luminoasă / Cu colţuri multe / Şi mărunte / De la naşterea / lui
Hristos / Dăruite“. Steaua este poftită în casă (ori la fereastră) şi
atunci copiii încep a cânta, cântece de Stea, care mai de care mai
frumoase.




Cei trei magi
În Evanghelia cea de la Matei despre închinarea magilor, ei sunt
pomeniţi sub numele de „Craii de la răsărit“. De unde au venit magii
călători? După Tertulian, au venit din
Arabia, după alţii din Persia. Tradiţia
ne spune că numele lor erau:
Melchior, Gaspard şi Balthazar. O
frescă descoperită în anul 1847 în
catacombele din Sfântul Agnes ni-i
arată pe magi înaintea lui Irod,
îmbrăcaţi în tunici scurte, iar
deasupra cu hlamidă şi pe cap
purtând căciulă frigiană. La întrebările lui Irod: „Cine sunteţi voi“?
De unde veniţi? Unde vă călătoriţi?, iată cum au răspuns cei trei
crai:
MELCHIOR: „Eu sunt craiul Melchior din Persia, care prin
steaua ce s-a arătat am cunoscut că s-a născut Împărat mare pe pământ
şi merg la Bethleem să mă închin Lui“.
GASPARD: „Eu sunt craiul Gaspard de la răsărit şi, văzând
steaua ce s-a arătat pe cer, am cercetat proorocii şi scripturile, şi am
cunoscut că s-a născut Domnul Domnilor, Craiul Crailor şi Împăratul
Împăraţilor şi merg la Betleem să mă închin şi eu Lui“.
BALTHAZAR: „Eu sunt craiul Balthazar din Persia care prin
steaua ce s-a arătat şi prin prooroci înţelegând că s-a născut Împăratul
Hristos, împreună cu ceilalţi doi merg să mă închin şi eu Lui“.
Bradul de Crăciun
Pomul de crăciun este o urmare pământeană a copacului din
Paradis, cel al binelui şi al răului. Acesta era veşnic verde şi împodobit
cu mere roşii. De aici vine probabil obiceiul de a-l împodobi cu
globuri rotunde, roşii (eventual de alte forme şi culori). Pe la 1605,
germanii obişnuiau să aibă în casă de sărbătoarea Crăciunului, brazi
împodobiţi. La început agăţau în pom fructe, nuci, lumânări aprinse şi
trandafiri de hârtie. Obiceiul s-a răspândit în întreaga Europă. Astăzi,
împodobirea bradului este un moment special al sărbătorii de Crăciun.




Steaua din vârful bradului aminteşte de steaua care i-a călăuzit pe cei
trei magi şi pe păstori, către staulul din Betleem, unde s-a născut
Hristos.
O altă istorisire ne spune că prima referire la un brad împodobit
pentru Crăciun a fost descoperită la Riga, în
Letonia, în anul 1510. Bradul de Crăciun a
ajuns la Paris în 1521, graţie prinţesei Helene
de Mackdebourg, care se căsătorise cu ducele
de Orleans. În Marea Britanie a ajuns în
1841, când Prinţul consort Albert, soţul de
origine germană al reginei Victoria, a adus un
brad de Crăciun la Palatul Windsor, pentru
familia regală. Obiceiul s-a răspândit cu
repeziciune în rândul clasei de mijloc şi a
clasei muncitoare, precum şi în coloniile
britanice din acea vreme. În Rusia, se
obişnuia ca Ajunul Crăciunului să fie serbat în mijlocul unei păduri de
brazi, unde cel mai frumos brad era împodobit.
La noi, ca datină, Pomul de Crăciun nu era cunoscut până la
sfârşitul veacului al XIX-lea, iar la începutul secolului al XX-lea se
întâlnea numai în casele nemţilor din oraşele româneşti. După primul
război mondial însă, obiceiul s-a răspândit şi printre ortodocşi.
Azi Pomul de Crăciun încărcat cu jucării şi daruri este prezent în
fiecare casă, deşi nu este folclor pur românesc, ci de import. Se spune
că Martin Luther a fost primul care la începutul secolului al 16-lea, a
folosit lumânări pentru a le arăta copiilor cum luminează stelele în
întunericul nopţii.
Crăciunul
de Feodor Dostoievsky
Era dis-de-dimineaţă. Copilul despre care vreau să vă povestesc
se deşteptase într-o pivniţă rece şi umedă. Şedea într-un colţ, pe cufăr,
tremurând de frig şi se juca privind cum îi ieşeau aburii din gură...
Grozav îi era foame... ceasurile treceau...şi el se apropia tot mereu de
patul de scânduri pe care dormea bolnava-i mamă. Oare ce soartă o
aduse aici pe această femeie? Se vede că venise cu copilul ei din alt





oraş şi căzuse deodată bolnavă la pat... Sărbătorile Crăciunului se
apropiau. Toţi locuitorii pivniţei ieşiseră afară pe rând să găsească
ceva de mâncare.
Copilului nostru îi era de asemenea foame şi frig. Nu mâncase
nimic de dimineaţă şi cât de bucuros s-ar fi mulţumit cu o coajă de
pâine. El se apropia mereu de laviţa unde zăcea mama sa, pentru ca să
o deştepte odată. Îi era şi lui frică prin întuneric. De mult se înnoptase
şi nu se apropia nici o lumină. După ce veni aproape de tot, el pipăi
obrazul mamei şi se miră că ea nu se mişcă de loc şi era rece ca
peretele. Cât de frig înseamnă că e aici, se gândea el, punând mâna pe
umărul moartei. Femeia îşi dăduse de mult sufletul, el însă crezu
mereu că doarme. După aceea se furişă încet pe lângă pat, îşi luă
căciuliţa şi ieşi afară. Copilaşul ajunse în stradă.
Dumnezeule, ce oraş frumos! De când era nu văzuse aşa ceva.
Uliţele satului din care venise erau întunecoase, iar strada pe care
locuia acum avea numai un singur felinar. Acolo însă, în satul lui , era
cald şi avea ce mânca. Dar aici... Doamne, de mi-ar da cineva o cojiţă
de pâine să-mi astâmpăr foamea... Cât zgomot pe străzi, câte lumini,
câţi oameni, câţi cai, câte trăsuri... şi ce frig. Din nările cailor ieşeau
aburi care îngheţau numaidecât. Copilul privea toate acestea cu ochii
mari şi se mira. Deodată îi veni din nou în minte gândul că îi e foame.
Ar fi dorit să mănânce ceva. În clipa aceea, însă, începură să-l doară
degetele de la mâini şi de la picioare. El trecu mai departe şi ajunse în
altă stradă. Începu să se teamă de mulţimea oamenilor şi a trăsurilor.
Oamenii strigau, se zbăteau şi alergau în toate părţile. Copilul înaintă
mai departe şi se opri înaintea unui geam mare şi luminos. Îndărătul
sticlei văzu un pom frumos de Crăciun, împodobit cu tot felul de
bomboane şi jucării.
Copii mititei ca şi el alergau şi se jucau în jurul lui... Sărmanul
nostru băiat vedea toate acestea, se mira şi râdea. Degetele de la
picioare, începură să-l doară şi mai rău, iar cele de la mâini abia de
mai putea să le îndoaie. El începu să plângă amarnic de durere şi fugi
mai departe. Se opri apoi înainte altei ferestre. În odaie, după geam, se
afla adunată mare mulţime de oameni. Câteva doamne îmbrăcate
frumos împărţeau prăjituri celor care întrau acolo. Mititelul se furişă
lângă uşă, o deschise şi intră în odaie.
Toţi începură să strige la el şi-i făceau semne să plece. Una dintre
cucoane se apropie de băiat şi-i dete un gologan, deschizându-i uşa




spre stradă. Copilul se sperie, năvăli afară pe trepte, alunecă şi se
rostogoli jos în zăpadă. Gologanul îi căzu din mâini şi, deoarece
degetele îi erau îngheţate, nu-l mai putu ridica. El se sculă, fugi
repede, repede, fără să ştie încotro şi îşi suflă în mânuţe. Lângă o
fereastră văzu o deosebită îngrămădire de lume. Trei păpuşi mari
făceau de acolo semn cu capul de parcă ar fi fost vii, iar una cânta la
vioară. Copilul crezu că într-adevăr păpuşile sunt vii şi, deşi îi venea
să plângă, totuşi când băgă de seamă cum dau din cap, începu să râdă.
Deodată i se păru că-l apucă cineva de mânuţă. La spatele lui era un
pungaş mare şi rău, care începu să-l lovească pe copil în cap cu
pumnii, îi luă căciula şi-i puse piedică. El se sperie, sări repede în sus
şi fugi, fugi până se trezi într-o curte oarecare şi se ascunse după nişte
lemne. De-abia îndrăznea să răsufle şi să se mişte de frică. Frigul
prinse să-l pătrundă din toate părţile. Deodată se simţi mai uşor, iar
mâinile şi picioarele nu-l mai dureau, întocmai ca şi când s-ar fi aflat
deasupra, pe un cuptor.
Apoi adormi şi începu să viseze. Văzu parcă prin geam păpuşile
şi-i veni să zâmbească. Auzi cântecul viorii lin, domol, întocmai ca şi
cântecul de leagăn cu care obişnuia mama să-l adoarmă. „Mămico,
dorm“, şopti el. Se făcu apoi linişte. Ce bine e să dormi aici. „Vino
cu mine la pomul de Crăciun!“, auzi el deodată o voce blândă.
Copilul crezu că-l cheamă maică-sa, dar nu era ea. În depărtare se
făcea că zăreşte un pom de Crăciun frumos, mare, cum nu mai văzuse
niciodată în viaţă. Băieţi şi fetiţe începură să se apropie de el şi să-l
sărute. Ei îl luară împreună de mână şi zburară cu toţii. Maica lui îl
privea şi zâmbea. „Mamă! Ce bine e aici, scumpă mamă, şopti
băiatul în vis... Copiii se apropiară din nou de el, îl sărutară şi îi
povestiră despre păpuşi. „Cine sunteţi voi, fetiţelor, şi voi, băieţilor?“,
întrebă el, zâmbindu-le şi mângâindu-i. „E pomul de Crăciun al lui
Hristos“, răspunseră ei. În această zi, Hristos înalţă un pom de
Crăciun pentru copiii care nu au pom pe pământ.
Băiatul află apoi că acei copii au fost copii ca şi el. Unii muriseră
de foame, alţii îngheţaseră, alţii muriseră de bătăi... Şi toţi erau acum
aici, toţi erau îngeri, toţi erau la Hristos, Care le întindea mâinile şi-i
binecuvânta pe ei şi pe sărmanele lor mame... Mamele stăteau
deoparte, recunoşteau pe băieţii şi fetiţele lor, îi sărutau, le ştergeau
lacrimile de pe ochi şi-i rugau să nu plângă, căci era atât de bine...




De unde vine Moş Crăciun
De unde vine Moş Crăciun? Copiii cunosc răspunsul la această
întrebare: Moş Crăciun vine de la Polul Nord. Povestea lui Moş
Crăciun începe de la Sfântul Nicolae (300 d.Hr.), când un copil orfan
ai cărui părinţi muriseră de ciumă, a fost crescut de Biserică, în
spiritul dărniciei şi milei pentru cei sărmani. Sfântul Nicolae este
cunoscut ca mare făcător de minuni. El a devenit de tânăr episcop.
Ziua în care a murit este prăznuită în întreaga lume, cadourile fiind
lăsate prin ghete, pe sub ferestre...În timpul reformei protestante din
secolul al 16-lea, Martin Luther a încercat să stopeze veneraţia tot mai
mare pentru sfinţi, iar sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în
unele state europene. Moşul care dăruia cadouri a căpătat denumiri
specifice fiecărei ţări: Der Weinachtsmann în Germania, Pere Noel în
Franţa, Father Christmas în Marea Britanie sau Moş Crăciun pe
meleagurile noastre. Chiar dacă tradiţiile diferă de la o ţară la alta,
imaginea lui Moş Crăciun este aproape identică oriunde în lume: un
bătrânel durduliu, vesel, cu barba albă, care, îmbrăcat într-o mantie
roşie tivită cu blăniţă albă, împarte daruri copiilor cuminţi.
Rudele lui Moş Crăciun
Copiii americani îl confundă pe Moş Crăciun cu Moş Nicolae. În
ajun de Moş Crăciun, copiii întind pe o sfoară ciorapi, pentru ca a
doua zi să-i găsească plini de cadouri aduse de
Santa Claus. Numele acestuia este stâlcirea
numelui englezesc Saint Nicholas, adică Sfântul
Nicolae. Moş Ajun, despre care se zice că era
stăpânul staulului unde Maica Domnului L-a
născut pe Iisus Hristos, este cel care vesteşte
sosirea lui Moş Crăciun. Numele Moş Ajun, care
în latină înseamnă post, nemâncare (eiunum,
jejunium), trimite la viaţa evlavioasă a creştinilor
care în ziua de ajun posteau mai aspru decât în tot
postul Crăciunului. La noi, prin ţinutul Banatului, Anul nou se mai
numeşte şi Micul Crăciun sau Fratele Crăciunului, sărbătoarea
Crăciunului fiind simţită ca un început, ca un timp nou.




Crăciunul la diferite popoare
CRĂCIUNUL ÎN FRANŢA. În Picardia, un miel viu este aşezat
într-un coş, împodobit cu panglici şi dus la un cioban. Urmat de un
cortegiu de păstori, mielul era dus la Biserică. Lăcaşul sfânt era
înconjurat de cântecele vechiului Crăciun. Preotul (catolic, fiindcă
este vorba de Biserica Catolică) binecuvânta ritualul. Apoi mielul era
readus la stână şi ciobanii aveau grijă de el ca toată viaţa să fie ocrotit,
pentru a muri de bătrâneţe. Mielul era privit ca un salvator al turmei.
Iar stăpânul care ducea cumva oiţa aceea la tăiere, atrăgea asupra sa
teribile ocări ale locuitorilor...
CRĂCIUNUL ÎN ANGLIA. Aici Crăciunul este o serbare
populară, în care copiii devin ...tiranii zilei. Sunt lăsaţi în voia lor, să
facă orice stricăciuni. Totul se celebrează în banchete ospitaliere şi
foarte vesele. Sobele ard, brutăriile şi simigeriile gem de tot felul de
bunătăţi. Oraşele sunt strălucit luminate, cu toată ceaţa care domneşte
în Anglia. Se face o risipă foarte mare de păsări. La începutul veacului
nostru se mâncau douăzeci de milioane de păsări, îndeosebi gâşte. Şi
Pudding-ul este regina serbării. Nu se poate să fie o casă oricât de
săracă să nu aibă o gâscă friptă şi un pudding, semn culinar al
naţionalităţii engleze. Apoi o ramură de vâsc (amintirea vechilor
superstiţii celtice) este atârnată de tavan şi copiii strigă: „Fii
binevenit, Moş Crăciun, cu barba ta cea albă!“
CRĂCIUNUL ÎN GERMANIA. Germanii îi spun Crăciunului,
Weihnachten, Christnacht. Cei vechi îl serbau tot la 25 decembrie şi
credeau, că în zilele următoare până la 6 ianuarie, zeii Vutan şi Bertha
treceau prin ţară binecuvântând şi pedepsind. Vutan zbura cu oastea
lui turbată prin văzduh, iar Berhta, ca o femeie, prin case. Zeul Vutan,
călare pe cal, cu pălărie imensă şi manta neagră, zbura pe aripile
furtunii care aducea primăvara iarbă şi cereale din belşug. Pomii
înfloreau pe unde trecea Vutan. În seara de Crăciun, pomul era
împodobit cu daruri şi lumânări care se aprindeau feeric. Se cânta; „O,
Tannenbaum!“ adică „O, Brad frumos!“.
CRĂCIUNUL ÎN SPANIA. La spanioli (la catolici), Crăciunul
ţine 14 zile, până la Bobotează. La miezul nopţii de Crăciun (Noche
Buena) se slujeşte o Sfântă Liturghie la capela Palatului Regal, la care
ia parte şi regele. La sfârşit se dă o serbare veselă pentru copiii
demnitarilor curţii regale.




CRĂCIUNUL ÎN AUSTRIA. De Crăciun, câte un flăcău se
îmbracă în veşminte lungi şi albe, îşi pune pe cap o mitră şi ia în mână
un toiag. Îl închipuie pe Sfântul Nicolae, însoţit de doi îngeri în alb,
precum şi de o grămadă de draci negri încornoraţi. În seara de ajun a
Sfântului Nicolae începe colinda. Intră prin case cei doi îngeri, iar
dracii aşteaptă afară. Copiii gazdelor sunt chemaţi de Sfântul Nicolae
şi verificaţi în privinţa cunoştinţelor religioase. Dacă reuşesc la
„examen“, Sfântul Nicolae le dăruieşte nuci şi mere. Dacă nu răspund
bine, sunt daţi pe mâna...dracilor de afară, care-i sperie.
CRĂCIUNUL ÎN GRECIA. Nicăieri nu se face mai mare
gălăgie de Crăciun ca în Grecia. În ajun, grecii nu dorm. La miezul
nopţii încep focurile de puşti, rachete şi petarde. Veselia este zugrăvită
pe toate feţele. Cel bogat dăruieşte merinde celui sărac.
CRĂCIUNUL ÎN NORVEGIA. Aici, Crăciunul este considerat,
ca în toate ţările nordice, o urmare a vechii sărbători păgâne pe care
locuitorii vikingi o celebrau în fiecare an. Norvegienii cred că de
Crăciun, morţii colindă prin lume. Se povesteşte astfel, că o femeie
văduvă s-a dus în dimineaţa Crăciunului, devreme la Biserică. Aici l-a
găsit pe bărbatul ei care murise cu mulţi ani în urmă, iar acum şedea
cu toţi morţii din sat şi asculta slujba celebrată de sufletul unui preot
mort. Nefericită, urmată de stafiile pe care le tulburase din slujbă,
văduva abia a putut să scape prin fugă. A doua zi, mantaua ei a fost
găsită ruptă în mii de bucăţi. Legenda sumbră nu-i înspăimântă prea
tare pe scandinavii de astăzi care sărbătoresc Crăciunul ca o prelungire
a ritualurilor păgâne dedicate zeului Odin.
Bucuriile Crăciunului contemporaneizate
Lumea de astăzi, care stă sub semnul păcatului şi al apostaziei,
vrea să păstreze din credinţa creştină numai un ambalaj superficial,
care să dea impresia că lucrurile merg în direcţia bună. Încetul cu
încetul, pe măsură ce tot ce e curat şi sfânt e izgonit din această lume,
se va renunţa şi la acest ambalaj „de anticariat“. E trist că Naşterea
Domnului s-a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext
al bucuriilor de Crăciun. Adică sub masca unei sărbători duhovniceşti,
oamenii îşi fac cele mai ciudate pofte, îşi împlinesc cele mai rafinate
patimi.






X- mas
E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să
numească Crăciunul cu denumirea tradiţională, „Christmas“,
numindu-l mai nou „X-mas“... Pentru ei este mult mai potrivit numele
de „X“-mas decât numele de „Crăciun“. De Crăciun nu ar trebui să se
facă petreceri destrăbălate. Şi totuşi, se fac. De Crăciun nu ar trebui ca
oamenii să mănânce peste măsură, şi totuşi o fac. În zilele de Crăciun
sunt pline spitale de oameni care au mâncat până li s-a făcut rău, de
creştini care de bucurie că s-a terminat postul au mâncat mai mult
decât mănâncă păgânii la praznicele lor. Aceia nu sunt creştini decât
cu numele. Aceia nu au postit decât de formă. Credinţa creştină nu
ţine numai cât e postul. Cine e creştin, e creştin şi în posturi, şi în afara
posturilor. E creştin tot timpul. Şi creştinul e cumpătat nu numai în
post, ci tot timpul. Creştinul e de fapt într-un post continuu, care ţine
până la sfârşitul vieţii pământeşti. Aceasta nu înseamnă că el nu ştie să
se bucure de bunătăţile pe care le primeşte de la Dumnezeu. Ştie să se
bucure, păstrând măsura în toate şi mulţumind lui Dumnezeu pentru
ele. Dar nu se lasă robit de ele. Creştinii pentru care sfârşitul postului
înseamnă începutul desfrâului nu sunt creştini. Da, sunt oameni care
după ce au postit tot postul o ţin până la Bobotează numai în chefuri,
numai în beţii. Aceşti oameni sărbătoresc „X-mas-ul“.
Cât de diferit este Crăciunul de „X-mas“, şi trebuie să-i învăţăm
pe copiii noştri să nu confunde cele două momente, chiar dacă, din
punct de vedere cronologic, se suprapun. Cel mai simplu mod de a
diferenţia cele două sărbători este stabilirea legăturii lor cu Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Şi,
pentru a uşura această diferenţiere, vom porni de la faptul că Hristos,
Pruncul din staulul Betleemului, este Acelaşi Hristos care a fost răstignit
de oamenii pe care i-a iubit, şi Acelaşi Hristos care a Înviat din
morţi, cu moartea pe moarte călcând.
Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul Bisericii să
fie acoperit. Mai precis, diavolul a înţeles că cea mai iscusită tactică
pentru a lovi în Biserică nu este cea de a-i acoperi glasul (aceasta ar fi
generat o rezistenţă martirică), ci aceea de a include glasul Bisericii
în corul unei bucurii generale: înaintea emisiunilor de divertisment,
televiziunea transmite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine
ştie ce mare catedrală, iar colindele sunt prezente cu multă risipă în





ambianţa programelor de pe marea majoritate a posturilor de
televiziune. S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică
hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre
Naşterea Domnului cu aceeaşi „evlavie“ cu care cântă despre ultima
iubire de pe plajă. Dar colindele lor nu au nimic din curăţia colindelor
adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi
niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde. În
înfruntarea dintre Biserică şi mass-media, înfruntare care atinge
apogeul de Paşti şi de Crăciun, există un arbitru pe care mass-media
nu îl poate recunoaşte, deşi uneori îl invocă dezinvolt: e vorba de
Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu dă
dreptate Bisericii. Şi aceasta nu dintr-o preferinţă accidentală, ci
pentru faptul că Biserica este „Mireasa tainică“ a lui Hristos.
Crăciun fără Dumnezeu (Moş Crăciun sau Moş
Gerilă?)
Iubiţi credincioşi, să-i învăţăm pe copiii noştri să trăiască un
Crăciun adevărat ne stă în putinţă oricât am fi de săraci sau de bogaţi.
Cu aceeaşi insistenţă cu care comercianţii vă trag de mâneca hainei
pentru a cumpăra două ciocolate la preţ de una, sau cinci pachete de
curmale la preţ de două, eu vă trag de „mâneca sufletului“: nu le
răpiţi copiilor Crăciunul! Nu avem dreptul să le răpim copiilor
Crăciunul, aşa cum nu avem dreptul să le răpim copilăria.
Ce înseamnă aceasta? Mulţi dintre părinţi i-au încurajat pe copiii
lor să înţeleagă prin Crăciun o sărbătoare a plăcerilor, a prăjiturilor şi
a distracţiilor, o sărbătoare în care totul este permis şi nimic nu este
refuzat. Copiii trebuie învăţaţi să aştepte Crăciunul bucurându-se de
Naşterea Domnului, şi nu pentru cine ştie ce maşinuţe sau roboţei,
dacă sunt băieţi, sau pentru cine ştie ce păpuşi, dacă sunt fete.
Ce vină au părinţii care au crescut în comunism şi care nu au avut
parte decât de Crăciunuri din care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei
să îşi înveţe copiii să cunoască o bucurie pe care ei înşişi nu au
cunoscut-o? Iată o întrebare care pare dificilă. Dar nu e chiar atât de
dificil să răspundem. Părinţii care au crescut departe de Biserică,
părinţii care au crescut aşteptându-l iarna pe Moş Gerilă, ar trebui să
fie foarte sinceri cu ei înşişi şi să recunoască faptul că vieţile lor au




fost triste. Oamenii nu vor să recunoască acest adevăr, că departe de
Biserică nu există împlinire, dar aceasta este realitatea. Viaţa
oamenilor mari este o viaţă foarte diferită de a copiilor. Pentru copii,
viaţa este plină de speranţă, este plină de promisiuni. Pe măsură ce
trece timpul, această perspectivă se metamorfozează dintr-o imagine
de primăvară într-o imagine de toamnă. Viaţa nu este aşa cum vrem
noi. Viaţa este dură, viaţa este plină de greutăţi. Nu neapărat
financiare, bogaţii nu au probleme materiale, dar sufleteşte nu sunt
deloc mai împliniţi decât săracii.
În lumea pe care o cunoaştem în clipa în care am devenit maturi,
în clipa în care avem propria noastră familie, în clipa în care avem
copiii noştri, vor creşte şi aceşti copii. Sunt unii părinţi care vor să îşi
pregătească odraslele pentru supravieţuirea în această junglă
contemporană, crescându-i după principiul „homo homini lupus est“
(omul este lup pentru om). Copiii se maturizează foarte repede, cresc
purtând în sufletele lor duritatea şi ajung fiare sălbatice.
Alţi părinţi încearcă să îşi crească copiii într-un răsfăţ maxim,
confundând datoria de părinţi cu obligaţia de a transforma copilăria
fiilor lor în vârsta tuturor plăcerilor împlinite. Viaţa le va fi plină de
greutăţi, măcar să cunoască acum bucuria dorinţei împlinite. Acest
răsfăţ nu le prinde bine copiilor. Acest răsfăţ le distruge sufletele, şi îi
învaţă că binele este acelaşi lucru cu împlinirea voinţei proprii. Copiii
care aşteaptă Crăciunul doar pentru a-şi mări colecţia de jucării sau
pentru a-şi mări „colecţia“ de vizite în parc vor creşte fără a cunoaşte
bucuria Crăciunului. Ce este bucuria Crăciunului? Este bucuria că
Hristos S-a născut pentru mântuirea noastră. Că Fiul lui
Dumnezeu S-a întrupat pentru ca oamenii cunoască Viaţa cea
adevărată, Viaţa binecuvântată de Dumnezeu.
Copilăria fără Hristos - copilărie sufocată
Mulţi părinţi le pregătesc copiilor un Crăciun din care nu lipseşte
decât Hristos. Ştim în ce lume plină de minciuni, plină de
compromisuri şi de greutăţi creştem noi. Tot în ea vor creşte şi copiii
noştri. Nu suntem îngeri, şi nici copiii noştri nu sunt şi cu toate acestea
nimic în lumea aceasta nu ne poate împlini sufletele decât Dumnezeu.
De aceea nu avem dreptul de a-i lipsi pe copiii noştri de cunoaşterea
Lui. Dacă ei vor simţi dragostea dumnezeiască şi vor înţelege Taina




Pruncului născut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va
aprinde un foc („focul credinţei“) care va arde toate gunoaiele pe care
lumea aceasta încearcă să le îngrămădească în sufletele lor curate.
Copiii au nevoie de Crăciun. Şi noi avem nevoie. Cu toţii avem nevoie
de împlinire. Să fim sinceri cu noi înşine: putem să ne minţim soţii sau
soţiile, putem să ne minţim prietenii sau rudele, dar pe noi nu putem
să ne minţim (dacă am ajuns să ne minţim şi pe noi, nu mai suntem
oameni). Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă stearpă. Şi dacă din cauza
patimilor noastre, noi nu vrem să cunoaştem această viaţă, cel puţin să
nu le răpim copiilor noştri această posibilitate. Să nu le transformăm
Crăciunul doar într-o sărbătoare a cadourilor.
Şi atunci, să renunţăm la cadouri? Nu, nu asta e soluţia. Soluţia
este de a le da cadourilor atenţia cuvenită, dar fără ca această atenţie
să gonească importanţa prăznuirii Naşterii Fiului lui Dumnezeu.
Peste câţiva ani de zile, maşinuţele şi păpuşile de astăzi nu îi vor ajuta
să reziste în jungla înconjurătoare. Da, copiii noştri au nevoie de
jucării (dar de jucării care să le dezvolte capacitatea psiho-motorie,
nu să le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor pe calculator).
Dar mai mult decât de jucării, au nevoie să cunoască mila lui
Dumnezeu. Şi, cunoscând dragostea lui Dumnezeu, vor şti şi să se
bucure de cadourile primite şi să aprecieze eforturile făcute de părinţi
pentru a le procura aceste cadouri.
Există părinţi bogaţi care risipesc banii pe toate nimicurile şi care
consideră că, dacă şi-au îngropat copiii în vrafuri de jucării, aceştia nu
vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de
Dumnezeu. Îndrăznesc să le spun că nu îşi cunosc copiii. Am rămas
foarte mirat când unul dintre copiii ai cărui părinţi sunt printre cei mai
înstăriţi din grădiniţă mi-a spus: „Ce bine că vin la grădiniţă... Acasă
mă simt ca într-o închisoare, numai jucării, numai jocuri pe calculator.
Aici am prieteni, am cu cine să mă joc...“ Şi peste câteva minute a
continuat: „Ce mult îmi place când ne vorbiţi despre Dumnezeu. Simt
linişte în suflet.“ Îmi părea foarte bine că astfel de vorbe izvorau din
mintea lui. Citisem şi auzisem multe despre modul în care este
sufocată copilăria astăzi, despre influenţa nefastă a jocurilor pe
calculator sau despre modul în care patima iubirii de sine îi strică pe
copii. Dar vocea sinceră a băiatului de la grădiniţă (care cu altă ocazie
m-a rugat să îl duc la Biserică, să vadă şi el o slujbă, că părinţii nu lau
dus niciodată) mi-a confirmat că cele citite şi auzite sunt reale.




Unii părinţi nu vor să înţeleagă un lucru : copiii au nevoie de
Dumnezeu. Fără Hristos lumea ar fi un loc al întunericului.
Părinţii care sunt săraci, dacă îşi vor creşte copiii în dreapta
credinţă, peste câţiva ani se vor bucura clipă de clipă de ei. Bucuria
Crăciunului, ca şi bucuria Sfintelor Paşti, nu va lipsi din casele lor,
pentru că, prin vieţile lor, creştinii sunt dovezi vii ale Învierii lui
Hristos. Peste ani, copiii lor vor păstra o curăţie sufletească pe care
bogaţii necredincioşi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de
bani.
Vrei să îţi faci tu singur cel mai frumos dar de Crăciun?
Spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te. Vei vedea cum sufletul tău se va
umple de lumină şi de bucurie. Vei vedea cum toate se vor lumina în
jurul tău. Primiţi-L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin
magii cu daruri la Hristos, ci Hristos vine la magii care au plecat din
diferite părţi ale lumii păcatului, ca să Se dăruiască fiecăruia dintre ei
în întregime: Hristos bate la uşa inimilor voastre şi a copiilor noştri.
Să-I deschidem „uşa sufletului“ învăţându-i pe copii cuvintele
Mântuitorului: „Fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5), încât
în tot ce vor întreprinde în viaţa lor să zică „Cu ajutorul lui
Dumnezeu!“ ca să nu păţească ce a păţit un creştin cândva:
Un om a hotărât să meargă la vie să o lucreze. „Mâine
dimineaţă, mă duc la vie!“ - i-a spus el soţiei lui. „Cu ajutorul lui
Dumnezeu!“ - i-a răspuns soţia, care era foarte credincioasă şi îşi
punea totdeauna nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. „Cu ajutorul
sau fără ajutorul Lui, eu tot mă duc!“ - a răspuns soţul. A doua zi
dis-de-dimineaţă a plecat spre vie. În timp ce mergea pe drum, s-a
pornit o ploaie atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă
acasă. A bătut la uşă şi soţia lui a întrebat: „Cine este?“ „Cu
ajutorul lui Dumnezeu, soţul tău!“ a răspuns creştinul înţelegând
abia acum cele spuse de soţia lui.
Deschide uşa, creştine... (uşa casei şi pe cea a sufletului)
De ce colindă copiii de Crăciun? De Crăciun colindă toţi creştinii.
Colindele se cântă în Biserică. Dar copiii nu colindă numai în Sfânta
Biserică: ei colindă pe uliţele satului, pe străzi şi prin scările blocurilor





care nu au interfoane, sau ale căror uşi au fost deschise prin
bunăvoinţa unui locatar mai credincios.
De ce colindă copiii de Crăciun? Pentru că duc lumii vestea
naşterii lui Hristos. Bine, dar lumea nu ştie că S-a născut Hristos? Ba
da. Dar uită foarte des. De la un an la altul lumea are nevoie de
glasurile copiilor care să îi aducă aminte că Hristos a venit în lume.
Lumea are nevoie de colindele lor. Lumea e o floare care se ofileşte
fără colindele copiilor. De ce? Pentru că viermele întunericului,
diavolul, încearcă să alunge din lume tot ce e frumos, tot ce e curat, tot
ce e sfânt. Diavolul vrea să rupă lumea de Dumnezeu. Şi colindele îl
ard ca nişte rugăciuni. El nu vrea ca oamenii să asculte colindele
copiilor, nu vrea ca ei să mai creadă colindele copiilor. În ultima sută
de ani s-a petrecut, din păcate, o schimbare, o deteriorare atât a
colindelor cât şi a calităţii umane a colindătorilor. La sate, de Crăciun,
toţi creştinii aşteptau colindătorii cu porţile caselor şi ale inimilor
deschise. Copiii veneau, colindau şi erau primiţi cu multă dragoste.
Nu puteai refuza colindătorii, era ca şi cum ai refuza mesajul lor.
Astăzi e “inflaţie“ de colindători. Cum adică? Adică sunt prea
mulţi colindători pe metru pătrat. De Crăciun blocurile, metrourile,
tramvaiele, şi magazinele sunt asaltate de cete de colindători ale căror
voci scârţâie din pricina solicitării la maxim: aproape toţi aşteaptă
bani, cât mai mulţi, ca taxă pentru concertele pe care le susţin. Se
colindă pentru bani, se face negoţ cu colinde.
Bine, dar pe vremuri colindătorii cântau “gratuit“? Nu primeau şi
ei covrigi, nuci, sau tot felul de prăjituri? Ba da. Numai că neobosiţii
colindători de altădată erau pătrunşi de bucuria şi de emoţia
Crăciunului. Erau ca nişte paji care anunţau nunta împăratului. Pe
când unii colindători de astăzi sunt nişte vânzători de colinde.
Agasează oamenii cu melodiile lor, pe care le cântă cu răceala cu care
ar cânta nişte manele (de fapt manelele le cântă cu foc, sau jucând în
jurul focului de bucurie că au strâns suma scontată la „concertul
obligatoriu de iarnă“).
Lumea întreagă se lasă prinsă de vraja sărbătorilor de iarnă,
creştini şi necreştini se lasă prinşi de febra „cadourilor“. Toţi intră în
vârtejul halucinant al cumpărăturilor. Cu ocazia Naşterii lui Hristos,
toţi îşi fac cadouri pentru a fi fericiţi. În exil, fiind întrebat despre cea
mai fericită zi din viaţă, Împăratul Napoleon a spus: „Cea mai
fericită zi din viaţa mea a fost când, în fragedă copilărie, mama




mea m-a dus de mână la Biserică şi am luat pentru prima dată
Sfânta Împărtăşanie“.
Frumuseţea credinţei în Iisus Hristos
Sărbătoarea Naşterii Domnului nu are prea multe în comun
cu Sărbătoarea Darurilor de iarnă. Unii oameni consideră
Crăciunul o sărbătoare a trupului, o sărbătoare în care mâncarea
este din belşug, în care cadourile sunt împărţite în stânga şi în
dreapta, şi în care Dumnezeu e invocat numai pentru a da
impresia că totul este aşa cum ar trebui să fie. Această sărbătoare
este cu mult mai mult: este o sărbătoare sfântă, de care oamenii ar
trebui să se bucure mai ales duhovniceşte.
În Vieţile Sfinţilor găsim nu puţine exemple de părinţi care au
căutat să îi îndepărteze pe copiii lor de credinţa în Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Şi numărul acestora nu s-a împuţinat până
astăzi. Ba chiar a crescut. Toţi părinţii din lume ar trebui să-şi
crească fiii în dreapta credinţă, fiindu-le primele călăuze pe calea
mântuirii.
Hristos a venit în lume pentru ca să îi înveţe pe oameni să se
iubească, dar nu cu o dragoste egoistă, nu cu o dragoste de clan, prin
care ne iubim numai rudele şi prietenii, ci cu o dragoste cu care îi
iubim şi pe cei buni şi pe cei răi. Această dragoste simţind-o cei buni,
devin şi mai buni, iar cei răi pun frâu răutăţii lor. Hristos S-a născut
pentru a omorî moartea. Hristos S-a născut pentru a-i învăţa pe
oameni cum să trăiască pentru a dobândi raiul.
Există o legătură directă între Crăciun şi obiceiul cadourilor. Toţi
oamenii îşi doresc cadouri, de la cei mici până la cei mari. Ce sunt
cadourile? Cadourile sunt prilejuri de a înfrunta banalitatea şi
plictiseala, prilejuri de bucurie. Oamenii au nevoie de cadouri tocmai
pentru că viaţa are multe momente triste, însă Hristos este Cel mai
preţios „dar“ pe care îl pot primi creştinii de Crăciun.
Cine nu se împărtăşeşte de Crăciun, nu poate simţi adevăratul
praznic. Se aseamănă celor care se satură de o mâncare doar
simţindu-i mirosul, lenevindu-se să meargă la masă.
Să nu te gândeşti că ai destulă vreme înainte ca să te împărtăşeşti
la fiecare dintre Crăciunurile ce vor urma. Vei creşte şi, pe măsură ce




anii trec, vor apărea din ce în ce mai multe motive ca tu să nu te
împărtăşeşti. Cel mai important dintre ele este faptul că, într-o formă
sau alta, vei fi ispitit de păcat. Să îi luăm ca exemplu pe liceeni, sau
mai bine pe studenţi: câţi studenţi se împărtăşesc la marile sărbători la
Biserica la care mergi tu? Foarte puţini (dacă tu însuţi nu mergi la
Biserică de sărbători nu ai cum să îţi dai seama de acest lucru). De
ce? Pentru că sunt la vârsta la care simt adierea păcatului. Diavolul cel
pierzător de suflete le întinde undiţa şi ei, dacă nu sunt tari în credinţă,
muşcă momeala.
Tinereţea este vârsta la care armatele diavolului distrug mii de suflete:
pentru că, le vor ţine mult mai uşor în sclavie, dacă le-au biruit
încă de acum. Diavolul se teme numai de sufletele curate, de sufletele,
care stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu prin rugăciune, post,
participare în fiecare Duminică la Sfânta Liturghie, spovedanie,
împărtăşanie. Copilul trebuie să profite de curăţia vârstei sale,
primindu-L pe Hristos în viaţa sa, prin spovedanie şi împărtăşanie
cel puţin de patru ori pe an.
Celor cărora nu le place să se spovedească, le place să facă
altceva, de obicei lucruri rele... Cu cât Îl va iubi mai mult pe Părintele
ceresc (Dumnezeu), cu atât îi va iubi mai mult şi pe părinţii săi
trupeşti.
Minunat lucru este când copiii încearcă să le facă şi ei daruri
părinţilor lor. Trebuie să încerce să-i mângâie cât mai mult, fiindcă
viaţa lor e plină de greutăţi. Să le dăruiască dragostea lor inocentă.
Aşa cum copiii au nevoie de părinţii lor, atât material cât şi spiritual,
şi părinţii au nevoie de copiii lor. Apropiindu-se Crăciunul, copiii îi
pot ajuta pe părinţii lor să iasă puţin din febra cumpărăturilor şi a
curăţeniei şi să-i odihnească prin dragostea lor. Iubirea nu se vinde şi
nu se cumpără. Iubirea care se cumpără, nu este iubire. Iubeşte-ţi
părinţii şi dacă vei primi darurile aşteptate şi dacă nu le vei primi.
Poate că anul acesta „Moş Crăciun” a fost mai sărac şi nu a putut să
cumpere tot ce şi-ar fi dorit.
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, vor exista trei
categorii de oameni: bogaţii, săracii, şi oamenii care nu sunt nici
bogaţi şi nici săraci. Cum s-o fi prăznuit Crăciunul în casa unui sărac?
Cu mâncăruri şi băuturi alese? Nu, evident că nu. Dar sunt convins că
în casa lui era mai multă bucurie decât în casele tuturor bogaţilor la un
loc. Săracii pot fi sfinţi, săracii Îl pot avea pe Dumnezeu (desigur că




există mulţi săraci păcătoşi, aşa cum există şi unii bogaţi sfinţi). Dacă
părinţii sunt credincioşi, Crăciunul este plin de bucurie şi Dumnezeu
rânduieşte să fie şi ceva daruri pentru copii şi ceva bun pe masă, iar
atunci când masa e săracă şi copiii şi-ar dori ceva bun, ar trebui să se
roage Domnului să aibă grijă de ei. Şi Dumnezeu nu îi va lăsa. Spre
adeverire, iată o minune din viaţa Sfântului Nectarie din Eghina:
Numele de botez al Sfântului Nectarie a fost Anastasie. A
avut o copilărie foarte grea: foame, frig, singurătate, durere,
lacrimi... Şi iarăşi lacrimi, durere, singurătate, frig, foame ... Ce
copilărie poate fi mai tristă ca aceasta? Şi totuşi, micul
Anastasie credea cu putere în Dumnezeu şi oricât l-ar fi apăsat
răutăţile oamenilor, el nu contenea să-şi ridice ochii către
Dumnezeu. Micuţul Anastasie ne istoriseşte că într-o noapte
L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Şi pentru că
în vis nu i-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi
I-a răspuns prin următoarea scrisoare: „Hristoase al meu, m-ai
întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit
încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e
foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi
m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei
cele de trebuinţă. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme
muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum,
ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind,
s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin ţie şi Te iubesc
eu, robul Tău, ...“. A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris
destinatarul: “Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Ceruri“.
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, scrisoarea a fost
deschisă de un om bogat, care i-a trimis tânărului haine,
mâncare şi bani. DECI, CU CÂT MAI MARI NE SUNT
ÎNCERCĂRILE CU ATÂT MAI MARE TREBUIE SĂ NE FIE
CREDINŢA.
Despre adevărata bucurie a Crăciunului
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria, iar Crăciunul este praznicul Naşterii Sale, pentru a înţelege cât




de mare dar este pentru noi faptul că avem un Dumnezeu care S-a
făcut om pentru mântuirea noastră. Hristos, pruncul din Betleem, e
Cel care a adus omenirii vestea cea bună a faptului că omul poate
ajunge iarăşi în rai. După ce Adam a fost izgonit din rai, raiul a fost
închis, căci raiul a fost făcut pentru om şi fără oameni nu îşi avea nici
un rost. Hristos a venit să îi anunţe pe oameni că Dumnezeu S-a
milostivit de ei şi că îi aşteaptă în Împărăţia Sa. Hristos a venit să ne
arate calea spre rai. Ne bucurăm la Naşterea Domnului ca acei oameni
care, rătăcindu-se prin deşert, dau de cea mai sigură călăuză spre
capătul drumului. Sute şi mii de ani oamenii s-au chinuit să ajungă la
Dumnezeu, au încercat în fel şi chip să-L cunoască pe Dumnezeu.
Pruncul din Betleem e Dumnezeul venit în întâmpinarea noastră.
Putea veni în lume ca un înger, dar a vrut să vină ca un om, să trăiască
viaţa noastră, să simtă greutăţile vieţii, să simtă neputinţa firii
omeneşti.
Hristos a venit în lume pentru ca oamenii să cunoască bucuria
adevărată, care începe pe pământ şi se termină în ceruri. „De ce totuşi
lumea caută alte motive de bucurie de Crăciun?“ De ce sunt foarte
mulţi creştini care vin la Biserică numai în ziua de Crăciun? De ce
toată lumea aşteaptă masa de la sfârşitul postului, când puţini au
postit, s-au spovedit şi s-au împărtăşit?... Pentru a cunoaşte
adevărata bucurie a Crăciunului trebuie să-L primim pe Hristos
în sufletele noastre. Dar cum putem spune că-L primim câtă
vreme Îl refuzăm aşa cum ni Se dăruieşte, adică prin Sfânta
Împărtăşanie?
Iubiţi credincioşi,
După cum spune proorocul David (Psalm 83:6), lumea aceasta este o
„Vale a plângerii“, căci ne naştem în lacrimi şi murim în lacrimi.
Scăpăm de un necaz şi dăm peste două, şi totuşi avem de la Dumnezeu
şi mângâieri pe măsură. De-a lungul anului ne putem bucura
duhovniceşte de Sfânta Liturghie la fiecare sfârşit de săptămână şi la
mari sărbători cum ar fi: Naşterea Domnului, Sfintele Paşti,
Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului,
Înălţarea Sfintei Cruci... Crăciunul reaprinde în inimile noastre
bucuria naşterii Mântuitorului şi sufletele ne sunt copleşite de pace.
Pentru cei dintre noi care şi-au făcut conform tradiţiei curăţenie prin




toate ungherele casei, au împodobit bradul, au pregătit mâncăruri după
poftă şi mai ales după posibilităţi, au spălat trupul, hainele dar au uitat
esenţialul: să-şi spele şi „haina sufletului“ (desigur prin spovedanie
urmată de împărtăşanie), pentru aceia Crăciunul nu-i Crăciun,
fiindcă bucuria lor nu a putut fi deplină. În sufletele lor nu s-a
născut Hristos (în mod spiritual) şi atunci bucuria le-a fost doar
materială, nu şi spirituală. Născându-L pe Hristos, Maica
Domnului L-a născut în acelaşi timp şi în sufletele noastre. Amin!
Cronica Antihristului
(Marţi 19 februarie 2008, de Ioan de la CRUCE)
În lumea anglo-saxonă, în special SUA şi Anglia, de vreo 7-8 ani
s-a declanşat o dezbatere publică, numită „războiul Crăciunului“
(vezi „Cotidianul” din 21 decembrie 2007). Ce înseamnă asta? Pe de
o parte, Camera Reprezentanţilor, marile firme comerciale, consiliile
unor primării de metropole, oamenii politici, guriştii în vogă pe sticla
marilor canale de televiziune, alte persoane publice la modă au decis
să nu mai pună pe felicitări „Crăciun fericit“, ci „sărbători fericite“,
iar bradul împodobit să nu se mai cheme „pom de Crăciun“, ci „brad
de sărbătoare”. Pe de altă parte, unele asociaţii creştine au susţinut
intens ca primele expresii, cele care conţin cuvântul Crăciun, să reintre
în actualitate. Aşa se face, că, de ani buni, ba se spune una, inclusiv la
nivelul oficialităţilor, ba se foloseşte expresia contrarie. Fiecare tabără
se bucură, pe rând, unii că au „biruit Crăciunul“, ceilalţi că au învins
secularizarea şi „corectitudinea politică“.
Bâlciul acesta, că e una, că e alta, îl veseleşte, de fapt, pe Satana,
pentru că nici bradul de Crăciun, nici bradul de sărbătoare nu au
legătură cu Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, ci sunt găselniţe
ale lumii moderne, secularizate. N-am aflat nicăieri nici o referinţă că,
în Biserica primară sau în primul mileniu de creştinism, când toţi eram
una în Hristos, dreptcredincioşii să fi împodobit bradul în cinstea
Naşterii Domnului. „Datina“ cu bradul, mai nou, făcut din bare de
fier, cât mai înalt şi cât mai electrificat - seara, de-a dreptul monstruos
- ziua, (arată ca un zigurat masonic!, de-a dreptul drăcesc), nu
depăşeşte temporar limitele secolului XX. Aşa cum s-au înfiinţat şi
lansat „pe piaţă“ sărbători care nu au nici o legătură cu creştinismul,




nici cu altă religie (8 martie, 1 iunie, 1 mai etc., etc.), cu scopul de a
înlocui praznicele creştineşti şi a întoarce lumea la neo-păgânism, la
fel s-a petrecut şi cu inventarea unui Moş Crăciun, înveşmântat în
pelerină Coca-Cola, cu cipilică asortată şi cu ho-ho-ho, dragii moşului,
care nu poate apărea decât sub un brad împodobit cu globuri de sticlă
colorată, ghirlande cu sclipici ţipător, şiraguri de becuri, stive de
cadouri. Reclamă, consumism, artificialitate. Nimic despre Hristos!
Nimic despre întruparea Lui! La fel de străină de creştinismul ortodox
este şi dezbaterea dintre „crăciunişti“ şi „anticrăciunişti“: reclamă,
maximum de vânzări, vâlvă mediatică şi un gol imens. În realitate,
ambele tabere sunt antihristice, lucrează vârtos la ascunderea sensului
praznicului de la 25 decembrie, care constituie începutul mântuirii
noastre. Încet, dar sigur, mentalitatea oamenilor este adusă la un
numitor comun, să ne distrăm, să ne împlinim toate plăcerile, să
consumăm cât mai mult, să fim fericiţi (adică ghiftuiţi trupeşte), ce
importanţă are cum îi spunem bradului de sub care ne luăm cadourile
sau Moşului care ni le dă. Totul e un joc (Moşul trebuie să fie bun
actor!), o prefăcătorie, mai exact un circ uriaş, amplificat prin
televiziuni şi feerii de lumini artificiale, aşa încât să-L uităm definitiv
pe Dumnezeu şi să pierdem sensul vieţii noastre, fără nici o şansă de
a-l regăsi. Atunci, înseamnă că ne-a biruit diavolul şi e vai şi-amar de
sufletele noastre. Dar cine mai stă să cugete la lucrurile astea în
vacarmul general? Fraţilor, Domnul se naşte, slăviţi-L, dar nu sub
bradul, ci la Sfânta Liturghie, în Biserică, nu la clacă împreună cu
Moş Coca-Cola acela, ci în faţa Sfântului Altar, cu smerenie şi
bună cuviinţă!
BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Diecezana, Caransebeş, 2001; Colinde, Anca-
Maria Vacariu, Editura Candy,1998; Viaţa Maicii Domnului, Protos. Nicodim Maăndiţă,
Editura Agapis, 2002; Istoria românilor, Petre Râşcanu,1855;

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Cum aşteptăm noi Crăciunul? Maran Atha!



Părintele Sofian: „Cum aşteptăm noi Crăciunul?”
„Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule!”

Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, aşa cum ne-au învăţat Proorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Iisus? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa Ia cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)?
Cum aşteptăm noi Crăciunul?


Ce pregătiri facem noi
pentru
ziua aceasta mare
din
istoria mântuirii?


Cum aşteptăm noi pe Stăpânul Lumii,
pe Stăpânul stăpânilor,
pe Mântuitorul neamurilor?


Va găsi Pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noastre,
sau aceasta este mânjită şi surpată şi pustiită de păcate
şi
El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul?

Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii,

El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci

cu adevărat nu vom avea nici un folos de naşterea Lui.

EI va merge Ia alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat.
Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii”. Şi nu întâmplător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic, să se apropie de altar, unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească.
Acesta este rostul Postului de patruzeci de zile, rânduit de Sfânta noastră Biserică, acela de a ne pregăti pentru Sfânta Mărturisire şi Sfânta împărtăşanie. Aşa ne vom face şi noi părtaşi la bucuria şi pacea cântată de corurile îngereşti deasupra staulului din Betleem.
Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 170-175)

Sursa: Doxologia

sursa: Romania uneste-ne! vlad-mihai.blogspot.com





Daca-i spui Bunului Dumnezeu pacatele tale ascultat de duhovnic,prin Sfanta Spovedanie, El trage linie de Lumina sub ele si socoteste totalul scaderilor si adunarilor constiintei si-ti da un rezultat de om bogat: IERTAT!
Si te simti senin , ca cerul fara nori!Si bogat din Darurile Duhului Sfant!

http://www.valeriugafencu.ro/scrieri/indreptar-la-spovedanie.html












,,Aveti grija ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile încuiate, au sa plânga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. Sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cât îi aveti acum, cercetati-i si împartasiti-va. Atunci se va închide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati.

Sa nu va mândriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate piere si credinta. O particica mica în adâncul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata.``


http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/23/lista-pregatitoare-de-spovedanie-de-la-fericitul-parinte-martir-constantin-sarbu-indreptar-orientativ-pentru-cercetarea-constiintei/#more-35922

vineri, 16 decembrie 2011

E in tine!


Glumesc , iti intorci gandurile impotmolite in nisip si nu razi, gandurile isi schimba caii , din armasari albi in rapciugi colorate fistichiu.
Trasura se opreste stricata, la marginea unei paduri.Ea poate deveni oricand o casa pentru pasarele.
Plec pe jos.
Noapte... zi.
Dimineata.
Stropi de apa sarata care se preling pe fata.
Soarele se facu iar mic , cam cat fu si de dimineata.

Ma intind, ma risipesc, ma ridic , intai in genunchi,pornesc de ma ma inalt, pasesc, ma opresc , imi potrivesc bine pantofii cu toc , pantofi din acelasi nisip , cu toata frumusetea desculta si te intreb: Dansezi?

Alta dimineata.Ai vazut?
Era ceata.
Dimineata , cu ceata! Peste cana de ceai aburind o simpla si fugitiva privire amara cade fix pe felia de paine cu dulceata.

Dulceata de cirese amare,
Ca sa ma fac mare! :)




,,Întăi dragostea Ernest Bernea



„Este în firea omului să învingă prin dragoste .Dumnezeu întrupat ne - a dezvăluit lumea nouă,adevărul,viaţa şi puterea prin dragoste.Omul este om prin puterea dragostei sale .Să iubeşti un copac ,o floare ,un copil,o femeie ,să iubeşti pămîntul aspru şi cerul boltit albastru ,să iubeşti totul ,chipuri şi sensuri ,totul : joc ,cântec ,lumină,jocul şi armonia cosmică ,să iubeşti indeosebi omul,fratele tău ,bun sau ticălos,tare sau slab,sa- l iubeşti pe Dumnezeu cu puterile tale însutite peste fiinţa ta legată de păcat . Cine nu iubeşte , nu are simţuri ; toate ferestrele ,de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeste liniştea depărtărilor , i se închid .Grăuntele de bine şi frumos ce - l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi - l creşte dragostea ..



Întăi dragostea .Dragostea care înfloreşte cireşul care creşte copilul ,care satură flămândul ,care mângăie răstignitul ,dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia sa .



Aşa vine pacea ,pacea adevărată ,pacea raiului şi a vieţii veşnice . Pământul e uşor sub pasul tău ,uşor ca zborul gândurilor pure ,omule , lumina creşte şi înfloreşte pe buzele ,pe ochii ,pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu .Când ai pornit să fii om să ştii că dragostea e cea dintăi virtute ,ea este semnul dezrobirilor .Cântecul tău se îneacă fără dragoste şi mâna ta bâjbăie .Caută sâmburele vieţii .E în tine !”``


,, Când un creştin se întâlneşte cu un preot trebuie să plece puţin capul şi să zică: În numele Domnului, binecuvântaţi-mă, părinte! Iar preotul îi va face semnul crucii pe cap şi va zice: Dumnezeu şi Maica Domnului să te binecuvânteze! Iar creştinul va zice în continuare. Amin! ``Pr Ioan

miercuri, 14 decembrie 2011

Intrebari si raspunsuri din timpul c(alato)(opila)riei pe pamant



-De unde incepe Cerul?(un copil)
-De acolo de unde se face Voia Domnului!(Arhimandrit Adrian Fageteanu)

Sus la poarta raiului, poarta raiului
Paste turma Tatalui, turma Tatalui

Dar la turma cine sta
oare cine sta?
Sta chiar Maica Precista,
Maica Precista.

vineri, 9 decembrie 2011

Suspans Fotografica

Copilasii dragalasii cind vor sa se ascunda isi acopera ochisorii cu manutele sau se pitula in blana unui catelus si sunt convinsi ca nimeni nu-i poate vedea .
Ca ei si fotografii !
,,O dată importantă pentru fotografii din București dar nu numai…
Posted by Marcel Eremia

http://www.4000dpi.ro/blog/

,.
20 decembrie 2011, ora 18.00``

.


aproximativ


http://www.prezzybox.com/camera-lens-cup.aspx
A perfect gift for any photography fanatic








Cred ca vine Mos Craciun cu daruri pentru fotografi:), dar si pentru fotografii in devenire :)!

...............................................................................

Va felicit si va doresc mangaieri sufletesti !
http://www.4000dpi.ro/blog/?p=3194

miercuri, 7 decembrie 2011

Ghicitoare portocalie cu rezolvare






Din cit esti de mare si vanjos si portocaliu, poti sa ajungi mica , delicioasa si pudrata, o placinta de Sfantul Nicolae in farfuria prietenilor.O politica dreapta intre framantatura si umplutura !

,,Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.”












"Nifone, Nifone, iti dau putere si stapanire asupra necuratilor draci! Tu, insa, ingradeste-te totdeauna cu adanca smerenie, pentru ca iubesc foarte mult pe cei smeriti si Imi intorc fata de la cei mandri. Ia aminte,

sa nu te juri niciodata,

sa nu razi de nimeni

si minciuna sa nu iasa din gura ta.

Nu te mania
si nu judeca pe cineva,
chiar daca l-ai vedea pacatuind.


Toate aceste pacate le voi pedepsi cu asprime.


Ia aminte, sa nu te aduni cu cei pacatosi.

Nu uita ca umbli printre cursele diavolului; pazeste-te sa nu cazi in vreo una.




Indrazneste! Eu sunt cu tine!"




Dupa cateva zile, Nifon a avut o vedenie. Se facea un drum larg care ducea spre rasarit

si pe care-l pazeau o multime de barbati negri inarmati cu sulite si nu lasau pe nimeni sa

treaca. La inceputul drumului se inghesuiau o multime de oameni dar nu inaintau pentru ca se temeau de acei negri. Intre oameni si afla si Nifon si se intreba cum ar putea trece pe drum fara primejdie. Cum stateau ei nedumeriti nestiind ce sa faca, a aparut un barbat imbracat in alb si s-a oprit langa ei.

- Ce-i cu frica aceasta care va stapaneste pe toti? a intrebat el.

- Ne temem de negrii aceia, au raspuns ei.

- Si tu de ce nu mergi? s-a adresat lui Nifon.

- De aceeasi frica, a raspuns el.

- Nu te-ai rugat niciodata ca sa ti se dea smerenie?

- Ba da, necontenit cer acest lucru de la Dumnezeu.

- Ei atunci iata ca ti-a trimis-o! Vezi minunea?

Se vedea ca si cum ingerul i-a despicat pieptul si i-ar fi scos inima inaintea toturor. A

aruncat-o la pamant si i-a pus alta in loc.

- Mergi acum pe drum, i-a poruncit ingerul. Negrii vor fi neputinciosi la trecerea ta si

nu se va atinge de tine nici unul. Atunci multimea a rugat pe inger:

- Fa si cu noi, rugamu-te, cum ai facut cu el, ca sa putem merge fara impiedicare pe

acest drum.

- Cereti si voi acest lucru de la Domnul cu rugaciune si cu post, si fiti siguri ca veti

primi. Daca nu o cereti, nu o veti lua. Si daca nu o luati, nu puteti trece pe acest drum. Si sa stiti ca acesta este singurul drum care duce la viata. Vedeti, acesta care a luat inima infranta si smerita, de multi ani cere de la Dumnezeu si abia acum a dobandit-o. Uitati-va la el cum merge!

Intorcandu-si privirile, il vad strabatand drumul fara nici o impidicare.
.............................................................................



PLACINTA CU DOVLEAC

1.Aluat pentru foi
2.Umplutura de dovleac



2.Umplutura de dovlac
-2 dovleci placintari
-6 linguri de zahar
-stafide
-nuci taiate marunt
-o lingura de scortisoara
-coaja rasa de la o lamaie

Din doi dovleci placintari neaparat (intrucat sunt mai dulci si mai aromati decat dovleacul de copt), curatati de coaja si dati pe razatoarea mare ( sau mica daca are cineva atata curaj , rabdare si rezistenta)rezulta o cantitate suficienta pentru a umple- :) din belsug, pe saturate- foile de aluat de marimea unei tavi de cuptor de aragaz.

Intr-un vas rezistent la foc se pune dovleacul ras si se invarte pe foc pana cind se domoleste putin cruzimea lui si devine mai moale.Se adauga 6 linguri de zahar , se amesteca inca putin , apoi scortisoara , stafide si nuci(optional)si coaja de la o lamaie.
Se da deoparte , se lasa la racit , se scurge zeama si se intinde peste foaia de aluat intinsa in tava tapetata cu hartie de copt.


!!! Preincalziti cuptorul-180 GRADE- ca sa fie bineprimita placinta in el!!!

1.Aluatul pentru foi
-un pachet de margarina (am folosit Rama, in virtutea amintirilor din copilarie cind asta margarina era pretuita)
-9 linguri de apa
-9 linguri de ulei
-2 linguri de otet
-o lingurita praf de copt sau amoniu pentru prajituri ( se dizolva in apa ...se stinge :) )
-faina 500-800 g

Se amesteca , se framanta pana cind aluatul rapus de blandetea mainilor care-l formeaza , devine maleabil , nu se impotriveste spre a fi modelat , dar ramane ferm.( Daca e prea moale se mai adauga faina, daca e prea tare , se mai adauga apa calduta)Se acopera aluatul cu un stergar frumos si curat si cale de un cantec de leagan este lasat in somnolenta.

Se imparte aluatul in patru mingiute.
Pe blatul de lucru, bine pudrat cu faina se intinde rapid o foaie subtire, se aseaza in tava tapetata cu hartie de copt, se acopera cu ,, umplutura de dovleac``.Deasupra se puna o alta foaie de aluat avand grija sa lipim bine marginile.Se inteapa foaie de aluat de deasupra si toata tava astefl pregatita se abandoneaza in cuptor ( 180 grade )20-30 minute.


SCOATETI PLACINTA si BUCURATI-VA ! Dati-i cu zahar pudra pe deasupra , o sa-i placa si ei si voua!



p.s. Au mai ramas doua bile de aluat , fie le puneti in congelator , fie le umpleti cu mere, praz cu masline , praz cu spanac , alte umpluturi, fie faceti saratele sau biscuiti cu susan, mac si sare grunjoasa.


placinta cu mere si scortisoara ( putin cruda la mijloc :) )

Rugaciune pentru neamul romanesc a parintelui Gheorghe Calciu

Stapane Doamne, Dumnezeul nostru, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, Domnul nostru Iisus Hristos,
venim la Tine, Doamne,
cu pocainta si durere in inimi sa ne rugam pentru poporul romanesc.
Asculta cererea noastra, intra Doamne, ca un imparat ceresc in tara noastra si in neamul nostru si-l scapa, Iisuse de uneltirile vrajmasilor vazuti si nevazuti.
Ca prigoneste vrajmasul sufletul neamului romanesc si viata lui o calca in picioare.
Facutu-l-a sa locuiasca in intuneric ca mortii cei din veacuri si sufletul lui este mahnit de moarte.
Ca l-au tradat cei pusi de Tine sa-l conduca si au uitat ca Tu ai spus ca cel ce vrea sa fie intaiul, sa slujeasca tuturor.
Si ei au stiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tau, l-au asuprit si l-au jefuit, l-au vandut altor neamuri si au calcat poruncile Tale, iar pamantul acesta, pe care l-ai dat neamului romanesc pe veci, l-au instrainat.
Dar poporul acesta Te slaveste, Doamne, nu numai cu buzele ci si cu inima.
Adu-Ti aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii si monahiile care zilnic se roaga pentru el si pentru rugaciunea noastra de astazi, chiar daca suntem nevrednici de mila Ta.
Pentru ca toti ne-am abatut, toti am facut nelegiuire, si ierarhii, si preotii si credinciosii.
Nu mai este nici unul care sa faca dreptate, nu mai este nici unul! Ci inceteaza Doamne, bataia Ta impotriva poporului romanesc.
Adu-Ti aminte, Iisuse, de fratii nostri care sunt in afara tarii, in exil sau vanduti o data cu teritoriile cedate, si-i miluieste pe ei. Reunifica poporul Tau.
Repune-l in cinstea pe care a avut-o la Tine mai inainte, iarta-i pacatele savarsite, apostaziile, rautatile, indemnurile la desfranare, la neiertare si la razvratire impotriva Ta.
Rugatori aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfanta, Pururea Fecioara Maria, Puterile Ceresti, pe Sfintii Tai Apostoli, pe mucenicii neamului nostru si pe toti mucenicii, sfintii si cuviosii care au slujit Tie cu credinta curata.
Adu-Ti aminte, Stapane, de toti cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserica si Neam; adu-Ti aminte de sangele lor care s-a varsat si pune-l pe acesta in balanta iertarii noastre.Reda poporului nostru pamantul care l-a pazit cu grija si credinta prin veacuri, reda-i bisericile si manastirile vandute, reda-i pacea vazduhului si imbelsugarea roadelor pamantului, stapanirea de sine, demnitatea lui crestina si nationala de altadata, conducatori buni si cinstiti, neasupritori, nemincinosi si nelacomi, reda-i arhierei vrednici de Tine, Iisus Mare Arhiereu, preoti daruiti Bisericii si Neamului, credinciosi misiunii lor, adevarati seceratori, asa cum ii vrei Tu, Milostive.
Auzi-ne Doamne intru indurarea Ta!
Nu intra Stapane la judecata cu robii tai, ci intoarce-Ti iar privirea spre noi si ne ridica din pacat cu dreapta Ta cea mantuitoare.
Si trecand prin patimile toate, curatati prin suferinta, sa ajungem si la Sfanta Ta Inviere, Iisuse, slavindu-Te pe Tine impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor.
Amin!



Postări populare