SCHIMBAREA LA FATA A LUI HRISTOS - TRANSFIGURARE A CREATIEI            Actele, evenimentele din iconomia creatiei si a mântuirii sunt reînnoite si actualizate viu în viata Bisericii. Savârsite “Apax” - “odata” (Evr. 9: 7, 26-27; 1 Petru 3, 18) - în istorie, odata pentru totdeauna, ele calauzesc neîncetat istoria, deschizându-i cale catre Împaratie.            Toate s-au rasadit liturgic în calendarul Bisericii, într-un etern “astazi” - “simeron” - numele timpului lui Dumnezeu (Ps. 2, 7; Lc. 2, 11; Fapt. Apost. 13, 33); “astazi ” fiind numele timpului lui Dumnezeu, al eternitatii; care coboara în timp pentru a uni timpul nostru cu eternitatea. În acelasi ”astazi” se reveleaza si actul nasterii Domnului din veci: “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps. 2, 7) si al nasterii în istorie: “Astazi vi S-a nascut Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Lc. 2, 11).            Sarbatoarea liturgica ne face contemporani cu evenimentul divin care ne împartaseste harul dumnezeiesc, al “Celui Care jertfeste si Care Se jertfeste”, pentru care crestinul, de asemenea în stare de oferire jertfelnica, rosteste: “Cinei Tale celei de taina, astazi, Fiul lui Dumnezeu, partas ma primeste”. A. Schmemann observa profund ca “aceasta identificare între ceea ce se petrece astazi si ceea ce s-a petrecut în vremea aceea este desavârsit reala ” [i][1]. Aceasta, fundamental, pentru ca faptul divin s-a plinit “pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mântuire”, si când noi participam la el, traim în timpul lui Dumnezeu.            Fiecare eveniment divin îsi imprima în noi, în timpul nostru, pecetea sa unica si angajeaza istoria într-un mod propriu. Acestui angajament al nostru, al fapturii umane, fata de Schimbarea la Fata a lui Hristos, dedicam eseul de fata. * *              *            Mai întâi, contextul evenimentului. Se apropia acel moment pe care Mântuitorul, în chip deosebit, îl numeste: “Ceasul Meu”, “Ceasul ca sa fie preaslavit Fiul Omului” (In. 12, 23) - preaslavire în sens divin, pascal, prin moartea si Învierea Sa.            Dupa ce strabatuse proniator partile Tirului si ale Sidonului, si hranise multimile la Marea Galileii, El vine numai cu ucenicii în Cezareea lui Filip. Aici, în Galileea, într-un pamânt al neamurilor, le pune în fata tema capitala: revelarea identitatii Sale. Iisus îi întreaba: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?” - El cere deci judecata simpla a oamenilor, a poporului, privind actul de semnificatie capitala, ontologica, pentru întreaga umanitate, actul Întruparii Sale.            Adânc, în ultima instanta, în omul creat, originar, “dupa Chipul lui Dumnezeu”, deci dupa Chipul din veci al Fiului, fiecare om poarta aceasta mostenire. Or, Iisus Hristos vrea sa restaureze propria Sa pecete din si în “tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9).            Prin expresia: “Fiul Omului”, Mântuitorul “desemneaza Dumnezeirea Sa”, observa adânc Sf. Ioan Gura de Aur [i][2]: “Dumnezeirea Întrupata”. Înca Sfântul Irineu tâlcuise întelepciunea iconomiei divine a Întruparii: “Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt, Care prin Lege si Profeti fagaduise sa faca Mântuirea Sa vizibila pentru tot trupul [...], Acest Fiu al lui Dumnezeu S-a facut Fiu al Omului, pentru ca pe om sa-l faca fiu al lui Dumnezeu” [i][3].            Apostolii raspund asemenea glasurilor din multime: “Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14).            Atunci îi întreaba direct: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Chiar forma întrebarii cere o reflexie “mai înalta”, mai precisa. În numele Apostolilor raspunde Simon-Petru: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”            Într-adevar, raspunsul contine precizia Revelatiei. Tot Sfântul Ioan Gura-de-Aur arata ca, în marturia Apostolului, “trebuie vazuta nu o parere omeneasca, ci o dogma divina” [1][4]. Hristos-Mesia, “Unsul lui Dumnezeu” este, în acelasi timp, Fiul lui Dumnezeu. Psalmistul proclamase acest adevar, unind, în aceeasi invocatie, “Unsul lui Dumnezeu” (Cor. 2, 2) si marturia Tatalui ceresc: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps. 2, 7). Deci, cu certitudine, în marturia Apostolului este revelata, de catre Tatal, dogma fundamentala a Întruparii, a Mântuirii, a Bisericii întemeiate pe Dumnezeu-Omul - Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Acest fapt este confirmat de cuvintele Mântuitorului: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri.” Si adauga: “Si Eu îti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 17-18).            Acelasi Hrisostom tâlcuieste aici, semnificativ, numele de: “Simon, fiul lui Iona” cu care i se adreseaza Apostolului: “«Esti Simon, fiul lui Iona». Întrucât L-ai proclamat pe adevaratul Meu Tata” - observa Sf. Ioan Gura-de-Aur - “voi proclama si Eu la rândul Meu numele celui care ti-a dat viata. Tot astfel cum tu esti fiul lui Iona, Eu sunt Fiul Tatalui ceresc. Într-adevar, parea inutil sa adauge: «esti fiul lui Iona»; dar, întrucât Petru Îl marturisise pe Mântuitorul drept Fiul lui Dumnezeu, Iisus adauga aceste cuvinte pentru a declara ca e tot atât de adevarat ca El este Fiul lui Dumnezeu pe cât este ca Petru este fiul lui Iona. «Si Eu îti spun ca esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea.» Pe aceasta piatra, adica pe credinta marturisirii tale” [i][5], precizeaza Hrisostom.            În acelasi duh explica si Sf. Leon al Romei: “Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui. Adica, pe soliditatea acestei temelii, spune El, voi zidi un templu etern, si maretia Bisericii Mele, care trebuie înaltata la cer, se va ridica pe taria acestei credinte - in hujus fidei firmitate consurget ” [ii][6], - deci pe aceasta Revelatie care instituie credinta în Fiul lui Dumnezeu devenit om - Piatra de temelie a Bisericii.            Si, privind tot mai adânc în unitatea textului divin al Sfintei Scripturi, trebuie sa vedem o legatura între Revelatia facuta de Tatal acum lui Petru, în marturisirea: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, si Revelatia Parintelui ceresc facuta lui Petru, Iacov si Ioan pe Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati” (Mt. 17, 5). Cea din Cezareea lui Filip o anticipa si o pregatea pe cea de pe Tabor, a Schimbarii la Fata, dupa cum preamarirea de pe Tabor va anticipa si pregati preamarirea de pe Golgota: a “Crucii si a Învierii ”, pe care Tatal o pronunta la invocatia Fiului: “Parinte, preaslaveste Numele Tau! Atunci un glas veni din cer zicând: L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi” (In. 12, 28).            Aceasta unitate a textului divin era posibila doar pentru ca, în Hristos, în taina Întruparii, unitatea între divin si uman era, dintru început, savârsita. Dumnezeirea în Hristos era din momentul odraslirii, de la Duhul Sfânt si din sânul Fecioarei; totul este întemeiat pe întelepciunea planului divin si este împartasire iconomica a lui Dumnezeu, a slavei Sale, pentru oameni.            Dupa aceasta descoperire, coborând de-a lungul râului Iordan, Iisus a început sa le arate ucenicilor ca El trebuia sa mearga la Ierusalim, pentru Patimile si Învierea Sa: “Pe când strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat în mâinile oamenilor. Si-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Si ei s-au întristat foarte!” (Mt. 17, 22-23). - Ucenicii intra în panica. Viziunea lor despre Mesia, “inspirata” de farisei si carturari, nu era aceeasi cu cea pe care o revela Iisus. În viziunea lor nu se întrezarea taina Crucii, a mortii si Învierii. Iisus avea sa le spuna lui Luca si Cleopa, pe drumul catre Emaus: “Nu trebuia, oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si asa sa intre în slava Sa?” (Lc. 24, 26).            În aceasta stare de spirit, în care Apostolii se lasa cuprinsi de panica, Petru se adreseaza lui Iisus, spunându-I: “Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-Ti fie Tie aceasta!”  Iisus îi raspunde: “Mergi înapoia Mea, satano! Sminteala Îmi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt. 16, 22-23).            Se întelege cuvântul grav, unic, rostit catre Petru, contrastând între: “Fericit esti Simone” si “Înapoia Mea, satano!” - care reprezinta propriu-zis deosebirea radicala între gândirea, vointa lui Dumnezeu, si gândurile insuflate oamenilor de Satan (”satan” înseamna vrajmas, potrivnic), care nu accepta Crucea, actul prin care demonul e învins. - În aceasta stare de spirit, Iisus cheama multimea si pe ucenici si le vorbeste si mai limpede despre aceasta lege fundamentala a creatiei, atât în originea cât si în mântuirea ei, care este Crucea.: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23).            Dar, totodata, le da si aceasta mângâiere puternica, zicându-le: “Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, pâna ce nu vor vedea Împaratia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Mc. 9,1). Cu aceasta fagaduinta se deschide calea spre Tabor. ----------------------------------------------------------------------------------------------------            Parinti si teologi ai Bisericii, începând cu Proclu al Constantinopolului si Vasile al Seleuciei, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, apoi Grigore Palama, renuntând la interpretarea eshatologica, vor tâlcui în acest sens fagaduinta Mântuitorului. Redam interpretarea lui Proclu al Constantinopolului: “Aici El nu vorbeste despre a doua Sa venire în slava, ci despre Schimbarea Sa la Fata, pe munte. Si într-adevar, atunci când s-a petrecut Schimbarea la Fata, pe munte, Hristos Domnul a aratat ucenicilor Sai ceva din slava Regalitatii Sale Dumnezeiesti negraite” [iii][7].            Sa redam acum referatul biblic al Transfigurarii, dupa Sf. Evanghelist Marcu; text întemeiat, precum se stie, pe propovaduirea Sf. Apostol Petru - martor direct al evenimentului: “Si dupa sase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan si i-a dus într-un munte înalt, deosebi pe ei singuri si S-a schimbat la fata înaintea lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate înalbi asa pe pamânt înalbitorul. Si li s-a aratat Ilie împreuna cu Moise si vorbeau cu Iisus. Si raspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învatatorule, bine este noua sa fim aici; si sa facem trei colibe: Tie una si lui Moise una si lui Ilie una. Caci nu stia ce sa spuna, fiindca erau înspaimântati. Si s-a facut un nor, umbrindu-i si s-a facut un glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta sa-L ascultati. Si, deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei. Si coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa nu spuna cele ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar ei au tinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?” (Mc. 9, 2-10). Fata de acest text, asemanator cu cel al Sfântului Evanghelist Matei, aflam un adaos la Sfântul Evanghelist Luca, unde se precizeaza ca Moise si Ilie “vorbeau despre sfârsitul Lui, pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim” (Lc. 9, 31).            Parintii Bisericii care au tâlcuit acest eveniment divin - din Apus citam pe Sf. Leon al Romei, iar din Rasarit pe Sf. Ioan Gura de Aur - sunt unanim de acord ca motivul fundamental al Transfigurarii a fost “ridicarea ucenicilor din starea lor de neliniste, de fervoarea Crucii si a mortii, prin revelarea si pregustarea pe Tabor a slavei Învierii Fiului lui Dumnezeu facut Om.            Cât de puternic era cutremurul sufletului lor la vestirea de catre Hristos a suferintelor Lui, si cât de neasteptat si negrait era darul oferit tot de Hristos acum pe Tabor, vom întelege din cuvântul lui Petru mai ales: “Învatatorule, bine este noua aici; sa facem trei colibe” (Luca 9, 33). Voia, pe de o parte, sa înlature tragismul patimilor, si pe de alta, sa eternizeze clipa Taborului.            Un interpret din zilele noastre, George Habra, analizând iconomia Schimbarii la Fata, evoca faptul ca Petru, mereu obsedat de fobia de a-L vedea pe Hristos omorât potrivit predictiei Sale, zice: “Bine este noua sa ramânem aici ” (Mc. 9, 5), decât sa mai mergem la Ierusalim. [iv][8]            Îndeosebi o omilie atribuita Sf. Efrem Sirul ne ofera o viziune care se ridica la înaltimea evenimentului. Pentru ortodoxia si frumusetea marturiei sale de credinta, o redam în extenso: “Oamenii despre care El spune ca nu vor gusta moartea înainte de a vedea chipul venirii Sale sunt cei pe care El i-a luat cu Sine pentru a urca pe Munte si carora le-a aratat cum va veni în ziua de apoi, în slava Sa dumnezeiasca si în trupul Sau omenesc. El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata ca El este Fiul, si al Carui Parinte este.            Atunci când El i-a întrebat: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au raspuns: Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mat. 16, 13-14). Iata pentru ce El i-a luat pe Munte. El le-a aratat ca nu este Eremia, ci Cel Care îl sfintise si îl rânduise pe Eremia înca din pântecele mamei sale (Eremia 1, 5); ca nu este unul dintre prooroci, ci Domnul proorocilor, Cel Care i-a trimis pe ei toti. El le-a mai aratat ca este facatorul cerului si al pamântului, Domnul celor vii si celor morti. În sfârsit, El a poruncit cerului aducându-l pe Ilie; a poruncit pamântului si l-a înviat pe Moise.            El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata ca este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal înainte de toti vecii, si în vremea aceea întrupat din Fecioara Maria.            El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata slava Dumnezeirii Sale si a le face cunoscut ca este Mântuitorul lui Israel, asa cum El aratase prin prooroci. El a voit sa faca în asa fel încât ei sa nu se sminteasca la vederea patimilor Sale luate de buna voie pe care avea sa le îndure pentru noi în firea Sa omeneasca. Ei Îl cunosteau, într-adevar, ca Om, dar nu stiau ca era Dumnezeu; Îl cunosteau ca Fiu al Mariei, ca Om traind cu ei în lume, dar pe Munte El le-a aratat ca era Fiul lui Dumnezeu, si Dumnezeu însusi.            Ei Îl vazusera mâncând si bând, lucrând si odihnindu-se, atipind si dormind, îndurând teama pâna la stropi de sudoare, toate lucruri ce nu pareau de fel potrivite firii Lui dumnezeiesti, ci doar omenescului Sau. Iata de ce El i-a luat pe munte, pentru ca Tatal sa-L numeasca Fiul Sau si le-a aratat ca era cu adevarat Fiul Sau si Dumnezeu.            I-a luat pe munte si le-a aratat Împaratia Sa mai înainte de a îndura patimile, puterea Sa înaintea mortii Sale, slava Sa înaintea batjocurilor si marirea Sa înaintea rusinii. Astfel, atunci când El avea sa fie prins si rastignit de catre evrei, Apostolii Sai aveau sa stie ca n-o îngaduise din slabiciune ci de buna voie, pentru mântuirea lumii.            El i-a luat pe munte si le-a aratat, înaintea Învierii Sale, slava Dumnezeirii Sale; astfel, atunci când El avea sa învie din morti în slava firii Sale dumnezeiesti, ei vor recunoaste ca El nu primise aceasta slava ca rasplata pentru suferinta Sa, ca si când ar fi avut nevoie, ci ca o avusese din veci, alaturi de Tatal si împreuna cu Tatal, dupa cum o spune chiar El în ajunul patimilor luate de buna voie: «Si acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea»“ (In. 17, 5). [v][9]            În acelasi duh, parintele Staniloae comenteaza: “Schimbarea la Fata a lui Hristos pe Tabor le dadea Apostolilor dovada anticipata a Învierii si Dumnezeirii Sale si a mântuirii tuturor celor ce vor crede în El, spre a le confirma marturia lor data Lui prin Petru la Cezareea lui Filipi, ca El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, confirmare cu atât mai necesara cu cât, dupa acea marturisire a lui Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce o va avea de îndurat, dar din care va învia, ceea ce le produsese Apostolilor o sminteala de natura sa le slabeasca marturia data despre dumnezeirea Sa. Hristos le arata astfel ca, între dumnezeirea Sa si jertfa Sa ca om pentru oameni, nu e o contrazicere, ci ca tocmai prin aceasta jertfa se va arata marirea iubirii Sale dumnezeiesti. Cu cât e mai înalt Dumnezeu, cu atât e în stare de o mai mare smerire din iubire pentru oameni.            Necontrazicerea între marirea Sa dumnezeiasca si smerirea Sa prin întrupare si jertfa Sa ca om, o arata Hristos si în faptul stralucirii ce o va da umanitatii Sale prin aceasta smerire, care a mers pâna la jertfa.            Umanitatea Lui va deveni, prin jertfa, mediu al luminii dumnezeiesti, stralucitoare, prin fata Lui ca soarele, prin vesmintele Lui ca zapada. E o lumina care, desi se arata prin fata omeneasca materiala, are totusi un caracter spiritual, asa cum se arata lumina bunatatii pe fata omului si cu deosebire în nimbul sfintilor.” [vi][10]            Ceea ce ne sugereaza Parintele Staniloae si trebuie relevat teologic în manifestarea slavei de pe Tabor este ceea ce am subliniat si mai înainte, lucrul sacru al iconomiei divine. Slava lui Dumnezeu s-a aratat pentru ucenici si pentru noi toti, s-a aratat slava lui Hristos “vizibil” - slava pe care o avea în Sine, o purta neîncetat, si pe care o comunica iconomic, mai ales prin Cruce si Înviere.            Sfântul Ioan Damaschin ofera în acest sens o marturie limpede a sfintei Traditii: “Iisus Hristos, pe Muntele Taborului, luându-i cu Sine pe cei ce se distingeau printr-o culme a virtutilor, le-a aparut schimbat la fata. În fata ucenicilor Sai este schimbat la fata Cel Care este întotdeauna plin de slava si stralucind de lumina Dumnezeirii. Caci, fiind nascut din veci; si nu dupa aceea a luat fiinta, si slava. Din Tatal, într-adevar, El Îsi are obârsia, dar fara început si în afara timpului, El Care are, cu adevarat, splendoarea slavei si întrupat El este Acelasi, El Care ramâne în lumina dumnezeiasca... El S-a schimbat la fata, asadar, nu luând ceea ce nu era, ci aratând ucenicilor Sai ceea ce era, deschizându-le ochii si, din orbi precum erau, facându-i vazatori. Asta înseamna: «El se schimba la fata în fata lor». Caci, ramânând El însusi în identitatea Sa, El Se arata acum ucenicilor sub un alt aspect decât cel sub care Se aratase mai înainte.” [vii][11]            Cosma de Ierusalim, în consens cu traditia Bisericii, afirma ca printr-un imn actualizarea acestei slave vesnice de pe Tabor: “Pentru a confirma iconomia slavei Tale, Hristoase Dumnezeule, ai stralucit pe Tabor asa precum esti din veci si precum Te înalti deasupra norilor.” [viii][12]            Din aceasta slava divina, necreata, Hristos îi învredniceste si pe Apostoli sa se împartaseasca, luminându-i si purtându-i catre preaslavirea luminii vesnice.            Si, în acelasi timp, de neomis, îndeosebi în ce priveste Traditia Rasariteana, Lumina care a stralucit din El, de pe fata Lui, peste ucenici, iluminându-i, îndumnezeindu-i si pe ei, era Lumina divina din eternitatea slavei lui Dumnezeu. Din Traditia rasariteana aducem aici marturia, mai întâi din acelasi Cosma de Ierusalim:            Acelasi Cosma de Ierusalim arata în acest sens: “Atunci când Firea Ta neschimbatoare s-a amestecat cu firea noastra omeneasca, ea a stralucit inefabil, revelând ucenicilor firea Dumnezeirii care îi e asemanatoare, fiind nemateriala” [ix][13].            Invocam aici, odata mai mult, marturia teologului Luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama: Pe Tabor “Hristos nu a manifestat o alta stralucire decât cea pe care o avea deja în chip nevazut. El avea, ascunsa în carnea Sa, stralucirea firii Dumnezeiesti ” [x][14].            Iar, într-una din omiliile despre Transfigurarea Domnului, Sfântul Grigorie teologhiseste: “Or, în vreme ce Se ruga, El stralucea astfel si raspândea aceasta Lumina tainica acelora dintre ucenici pe care îi alesese, în prezenta celor mai mari dintre profeti, pentru a arata ca rugaciunea e cea care dobândeste aceasta fericita contemplare, si pentru ca noi  sa aflam ca apropiindu-ne de Dumnezeu prin virtuti si unindu-ne cu El prin Duh putem dobândi vederea acestei straluciri ” [xi][15]; si explica: “Domnul nostru Iisus Hristos avea în El însusi aceasta stralucire; de aceea El însusi nu avea nevoie sa se roage pentru a face sa straluceasca trupul Sau de dumnezeiasca Lumina, dar arata în ce chip va fi daruita Sfintilor stralucirea lui Dumnezeu si cum o vor vedea ei. Într-adevar, «atunci cei drepti vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor» (Mt. 13, 43). Astfel, o data deveniti în întregime dumnezeiasca Lumina, si ca niste lastari ai Luminii dumnezeiesti, ei Îl vor vedea pe Hristos stralucind negrait, în chip dumnezeiesc si tainic, El a Carui slava, iesind în chip firesc din Dumnezeirea Sa, s-a aratat pe Tabor aidoma împartasita de Trupul Sau, din pricina unirii ipostatice. Asadar, si datorita unei asemenea Lumini Chipul Sau stralucea asemenea soarelui ” [xii][16].            Si, se întelege, în aceasta unire ipostatica, Dumnezeu Cuvântul face sa treaca, în chip pascal, în Duhul Sfânt, firea Sa omeneasca prin Cruce si moartea despre care vorbea cu Moise si Ilie, sus, pe Tabor. Si, în acelasi timp, El pregusta Învierea pe care o descopera ucenicilor ca marturie a Dumnezeirii Sale; o marturie vie, împartasita, a Slavei dumnezeiesti fara care Apostolii nu L-ar fi putut cotempla în Slava. Sfântul Grigorie Palama întareste: “Aceasta Lumina este deci cea a Dumnezeirii, si ea este necreata.” Atunci când Hristos S-a schimbat la Fata, spun teologii, “nu a dobândit ceva ce nu avea, ci aratându-Se ucenicilor asa cum era, deschizându-le ochii si facându-se vazut acestor orbi".[xiii][17]            Trebuie observat ca finalul evenimentului este tot atât de semnificativ. Dupa mesajul Parintelui ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta sa-L scultati” (Mc. 9, 7), Evanghelia adauga: “Si deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nmeni decât pe Iisus, singur cu ei” (Mc. 9, 8). Iisus singur. Apostolii primisera mesajul: certitudinea ca Iisus este Mesia, Fiul, Trimisul Tatalui ceresc în istorie. Pe Tabor ei se gaseau în meta-istorie, cea care da, prin Revelatie, sensul istoriei.            Începând de acum, în chip vizibil, în El este destinul comun: al Lui si al Apostolilor; al tuturor oamenilor si al creatiei. El Singur, dar ca Trimis al Tatalui în Duhul Sfânt, El concret, personal, ca Unicul devenit Om din Treime, este “Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6) lumii. Si anume, Calea catre viata, catre Înviere. Caci, “coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa nu spuna cele ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar ei au tinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?” (Mc. 9, 9-10). Tema esentiala în constiinta lor devine acum Învierea. Mai precis, legatura între Rastignire, moarte si Înviere, si - dupa evenimentul la care participasera - unitatea de acum înainte de nedesfacut între Transfigurare si Înviere; Transfigurarea ca usa si cale de acces catre întelegerea Învierii.            Pentru luminarea acestei taine a Taborului, asa cum observa Sf. Grigore Palama, Iisus le-a deschis ochii, “vederea duhovniceasca”. Iar prin ei, si prin actele divine care s-au succedat, aceasta deschidere, luminare duhovniceasca, va deveni o conditie fundamentala a interpretarii Scripturii, Traditiei, Istoriei - o exigenta si conditie esentiala a vietii Bisericii, chemata la pregatirea proniatoare a Transfigurarii naturii, a creatiei, în sânul istoriei.  Transfigurarea naturii            Ceea ce ne apare mai semnificativ în Transfigurarea Domnului, odata cu caracterul sau iconomic, este si faptul ca evenimentul are loc înaintea Crucii, Mortii si Învierii Mântuitorului, ca o anticipare, pregatire, sublimare a acestor acte sacre.            Dar atunci, savârsita pentru noi si în aceasta relatie cu moartea si Învierea lui Hristos, Transfigurarea este un dar oferit naturii noastre, creatiei si, tot în relatie, desigur, cu moartea si Învierea noastra.            În acest sens, iluminarea savârsita în spiritul Sfântului Apostol Petru este revelatoare. În a doua Epistola, am zice - în ajunul trecerii lui pe tarmul celalalt, cel al vesniciei - Apostolul, vestind celor ce “au dobândit o credinta de acelasi pret” (2 Petru 1,1) si stiind, precum afirma, “ca degraba voi lepada cortul acesta, precum mi-a aratat Domnul nostru Iisus Hristos” (1,14), evoca tocmai acest eveniment si act al Transfigurarii. Sfîntul Petru precizeaza: “V-am adus la cunostinta puterea Domnului Iisus Hristos si venirea Lui nu luându-ne dupa basme mestesugite, ci vazând slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu-Tatal cinste si slava atunci când, din înaltimea slavei, un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit. Si acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Avem astfel întarirea cuvântului proorocesc, la care bine faceti luând aminte, ca la o faclie ce straluceste în loc întunecos, pâna când se va lumina de ziua si Luceafarul va rasari în inimile voastre” (vers. 16-19). Apostolul vede, aplica si traieste Transfigurarea în propria lui viata. El dezvaluie lumina si puterea Taborului pe care a contemplat-o cu ochii lui, prin care s-a facut haric “partas dumnezeiestii firi “ (v. 4) - subliniem aceasta sintagma - “sa va faceti partasi dumnezeiestii firi” - îndemn si marturie unica, precum se stie, în revelatia biblica, prin care el da întelesul cel mai adânc al Taborului si face din Schimbarea la Fata o lege si dimensiune capitala a vietii noastre crestine.            Astfel, experienta si marturia aceasta a Apostolului este de o însemnatate cruciala pentru constiinta crestina si umana în general.            Mai mult, întrucât moartea si Învierea Domnului s-au petrecut la interval minim, divin calculat, dupa Transfigurarea Sa, anume când “a sosit ceasul”, iar moartea si învierea noastra, a trupurilor, se savârsesc în alte conditii, determinate eshatologic, transfigurarea noastra, a fapturii, ni se reveleaza ca o vocatie si drept cel mai actual act al conditiei noastre.            Se întelege, mai întâi transfigurarea naturii, a persoanei umane. S-a observat, ucenicii erau înspaimântati de vestirea mortii Domnului, si Mântuitorul i-a scos din aceasta stare prin Transfigurare si participarea lor la slava Sa.            E de la sine înteles ca în Biserica, în viata crestina, tot prin puterea Transfigurarii transformam spectrul mortii, ca si al judecatii însasi. În acest duh, troparul sarbatorii invoca harul Dumnezeirii: “Schimbatu-Te-ai la Fata în munte, Hristoase Dumnezeule, aratând ucenicilor Tai slava Ta, pe cât li se putea. Straluceasca si noua, pacatosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, datatorule de lumina, slava Tie”.[xiv][18] De altfel, acesta este întelesul catre care ne conduce Revelatia biblica.            Aceasta lumina a Transfigurarii o împartaseste Hristos prin Biserica, acum si aici, prin cuvântul Evangheliei si prin Sfintele Sale Taine. Daca în Evanghelia dupa Ioan nu a mai fost repetat actul Transfigurarii, fiind prezent în toate cele trei Evanghelii sinoptice, se poate spune ca avem aici o exegeza a ei raportata direct la viata noastra. Într-o asemenea perspectiva trebuie sa vedem cuvântul Mântuitorului: ”Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata. Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia. Caci, precum Tatal are viata în Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata în Sine (Ioan 5, 24-26).            Precum se observa, timpul este la prezent: “asculta, crede, are, vine, este”. Si iarasi: ”vine vremea si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care vor auzi vor fi vii.” E de la sine înteles ca este vorba de învierea din moartea spirituala produsa de pacat; nu de moartea fizica, trupeasca; de asemenea, de învierea spirituala de aici si de acum, nu de învierea trupurilor (a celor din cimitire) si de Judecata Universala, despre care Mântuitorul vorbeste mai jos, când spune: “vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui; Si vor iesi cei care au facut cele bune, spre învierea vietii, iar cei care au facut cele rele, spre învierea judecatii “ (Ioan 5, 28-29).            Stim ca exista doua morti si doua învieri. Dumnezeu i-a poruncit si l-a prevenit pe Adam: “Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!” (Fac. 2, 17).            Constiinta crestina s-a întrebat: A murit Adam în ziua în care a pacatuit? Trupeste n-a murit atunci. Dar spiritual, atunci a murit, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu si consimtamântul cu duhul la unirea cu cele muritoare. În duh este începutul si al vietii si al mortii. În acest înteles tâlcuieste Sf. Grigore Palama: “Domnul numeste morti pe cei ce traiesc în desertaciunea acestei lumi; El nu i-a îngaduit ucenicului care Îi cerea sa-l lase sa-si înmormânteze tatal, ci i-a spus sa lase mortii (dupa duh) sa-si îngroape mortii (dupa trup). Domnul numeste deci morti pe cei ce traiesc trupeste, dar al caror suflet e deja mort; despartirea sufletului de trup este moartea trupului, iar despartirea sufletului de Dumnezeu este moartea sufletului; adevarata moarte este deci cea a sufletului. Dumnezeu vorbea despre aceasta moarte atunci când i-a spus lui Adam, aflat înca în Rai: În ziua în care vei mânca din rodul pomului oprit, cu moarte vei muri. Din clipa caderii, sufletul lui Adam, despartit de Dumnezeu, a murit, desi Adam a mai trait, trupeste, pâna la vârsta de noua sute treizeci de ani” [xv][19].            Atunci, asa precum este o moarte în amândoua sensurile: a sufletelor si a trupurilor, la fel exista si doua învieri: a sufletelor si a trupurilor. Sfântul Macarie da ca un fel de marturie a experientei duhovnicesti: “Învierea sufletelor moarte se produce înca de acum; dar învierea trupurilor nu se va petrece decât în ziua de apoi.” [xvi][20]            Cu certitudine, învierea sufletelor de aici si acum este capitala si decisiva. Nu putem omite faptul de adânca semnificatie: “Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii” (Întelepciunea lui Solomon 1, 13). - Pentru ca “plata pacatului este moartea” (Rom. 6, 23). Hristos a gustat moartea “ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul” (Evr. 2, 14).            Dar Dumnezeu, Care poate scoate binele chiar si din rau, spre pilda ca în cazul dreptului Iosif (Fac. 50, 18-20), a îngaduit moartea, precum învata Biserica, si “pentru ca raul sa nu ramâna nemuritor.”  Exprimam acest adevar profund în rugaciunea de dezlegare pentru cei morti: “Dar, pentru ca rautatea sa nu ramâna nemuritoare, din iubire de oameni ai poruncit ca amestecul acesta, negraita legatura dintre trup si suflet, sa se taie, sa se desfaca, Dumnezeule al parintilor nostri. Asa încât sufletul sa mearga acolo de unde si fiinta si-a luat [xvii][21], pâna la învierea cea de obste, iar  trupul sa se întoarca întru acelea din care a si fost alcatuit.”            Or, aici se pune întrebarea fundamentala: în moartea fizica, trupeasca, moare deplin si definitiv raul? Existenta iadului demonstreaza ca în moartea fizica nu este desfiintat raul. Atunci, el trebuie desfiintat în duh, ”aici si acum”, mai înainte de moartea fizica. Atunci, odata mai mult, ni se descopera însemnatatea extraordinara a Transfigurarii Domnului pentru ucenici, înainte de Crucea si moartea Sa, si însemnatatea Transfigurarii, a sarbatorii Schimbarii la Fata, în viata Bisericii. În pericopa Apostolului pe care o citim în slujba Botezului, îl auzim pe Sfântul Pavel rostind: “Socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 6, 11). - Omorârea în duh, acum si aici, a pacatului este reala moarte a rautatii, mai adânca decât moartea fizica. Si învierea de aici, spirituala, este începutul si adevarata înviere. În acest înteles luminos si revelator, Sfântul Macarie, tâlcuind viziunea descrisa de Profetul Ezechiel (1, 1-20), se adreseaza sufletului credincios: “Daca ai devenit tron al lui Dumnezeu, daca Împaratul ceresc te conduce, daca sufletul tau a devenit ochi duhovnicesc si lumina, daca te-ai hranit din aceasta hrana duhovniceasca si ai baut apa vie, daca te-ai învesmântat în vesmintele inefabilei Lumini, daca omul tau launtric s-a întarit în cunoasterea si neclintirea acestora, atunci tu traiesti cu adevarat viata vesnica si de acum sufletul tau odihneste în Dumnezeu” [xviii][22].            .... Acest fapt e de o însemnatate capitala: transfigurarea naturii o înfaptuieste Iisus Hristos în Duhul Sfânt, prin om; dar o înfaptuieste prin omul transfigurat. Altfel o prihaneste, o polueaza.            Trebuie, de asemenea, aratat ca aceasta arvuna duhovniceasca din lumina Transfigurarii nu priveste doar sufletul, ci întreaga noastra fire: sufletul si trupul, acesta din urma în menirea lui de a deveni “templu al Duhului Sfânt”. Întru aceasta darul Taborului poate fi numit “o preînchipuire a Împaratiei lui Dumnezeu” [xix][23]            .... Tainele Bisericii, Liturghia, rugaciunea lui Iisus, asceza si viata în Duhul lui Hristos, toate poarta în ele nucleul Transfigurarii. Înca în ritualul Tainei Botezului se aude chemarea Apostolului: “Considerati-va morti pacatului si vii pentru Dumnezeu în Iisus Hristos” (Rom. 6, 11).            Iar în Liturghie si în lucrarea Rugaciunii Inimii, credinciosul ortodox se împartaseste deopotriva si din Taina Numelui lui Iisus, si din cea a Trupului si Sângelui Sau, dobândind un gaj al Transfigurarii si Învierii. Taina euharistica “înseamna a deveni salas Duhului Sfânt în vederea unirii cu Hristos”, sau - cum marturisea Sfântul Serafim de Sarov - “telul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt”, a “Duhului vietii în IisusuHristos” (Rom. 8, 2).            S-a observat ca pe Tabor întreaga Treime a participat, de altfel ca în orice act divin.            EXAPOSTILAIRE            “Lumina Tatalui, O, Cuvinte, în lumina am vazut pe Tabor lumina Care este Tatal si lumina Care este Duhul luminând toata faptura”.            Si, întreaga creatie participa si traieste, pregusta biruinta asupra mortii împreuna cu Hristos “cu moartea pe moarte calcând”. “Pentru ce, asadar, pentru care învatatura - se întreaba Andrei Criteanul - s-a savârsit Schimbarea la Fata?” Si tot el raspunde: “Pentru a arata slava Dumnezeirii Sale, dar si frumusetea în care, cu putin înainte mai în ascuns, iar acum în stralucire, El a transformat aceasta fire care a auzit: «Tarâna esti, în tarâna te vei întoarce».[xx][24] Este ceea ce sarbatorim astazi: îndumnezeirea firii noastre, o schimbare în bine, iesirea si înaltarea din ceea ce este dupa fire catre ceea ce este mai presus de fire”. ..........DE UNDE E CITATUL ........ Sa simti Dumnezeirea coborând, îndumnezeind faptura, învrednicind faptura de cunostinta vie a lui Dumnezeu, a prezentei Lui în omul creat dupa Chipul Lui, si în vocatia nesfârsita a asemanarii cu El. Si, de neomis, cunostinta, comuniune limpede exprimata, fara confuzie panteista: “Spunem ca Îl cunoastem pe Dumnezeu prin energiile Sale - scrie Sfântul Vasile - dar nu ne straduim sa ne apropiem de esenta însasi. Caci energiile Sale coboara pâna la noi, dar esenta Sa ramâne de neatins”.[xxi][25] Energii care iradiaza, se raspândesc asemenea luminii, fiind lumina, stralucind în persoana umana si cuprinzând întreaga existenta din jur, transfigurând-o. Într-una din viziunile sublime ale Sfântului Simion Noul Teolog citim: “Într-o zi, pe când se afla într-o rugaciune adânca, iata ce vazu: în cugetul sau, vazduhul începu sa straluceasca; fiind în chilia sa, i se parea ca se afla afara, la lumina zilei; or, era noapte, în preajma ceasului întâi... Se scursera astfel mai multe ceasuri: sfântul, în picioare, nu contenea sa-L preamareasca pe Dumnezeu în cântari de slava, fara nici o abatere; el privea slava care îl înconjura, fericirea de care se bucura Sfintii în sânul vesniciei... În aceasta  vreme, cu acelasi glas ca mai înainte, lumina îi vorbi din nou, spunând: «Asa vor fi, dupa învierea din veacul viitor, toti sfintii, învesmântati netrupeste în trupuri duhovnicesti, mai usoare, mai subtile, mai mult facute sa se înalte, ori mai dense, mai grele, mai atrase spre pamânt; prin aceasta se vor deosebi locul si rangul apropierii de Dumnezeu pentru fiecare.»” [xxii][26]            Ni se comunica aici una din cele mai exemplare viziuni si experiente duhovnicesti. Ceea ce este atât de puternic revelator e tocmai ce sugeram mai sus, stralucirea, raspândirea în jur a luminii divine în persoana harismatica, participarea creatiei, a materiei: pe Tabor s-au revelat, transfigurati nu doar Mântuitorul si vesmintele Lui, Apostolii Sai, chipurile si întreaga lor faptura, ci si vazduhul din jurul lor. Troparul sarbatorii ne încredinteaza: “Lumina a Tatalui, Cuvinte, în lumina am vazut pe Tabor lumina care este Tatal si lumina care este Duhul luminând toata faptura”.            Astazi stiinta, fizica îndeosebi, întâmpina prin descoperirile ei semnele spiritualizarii: “Materia vibreaza si ea - afirma teoria lui Louis de Broglie - ea împrumuta stralucirea luminii, transparenta ei uneori lasând sa se întrevada multe planuri dincolo de realitatea imediata. Ea devine un receptacol activ al transcendentei, asa cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul: «Dumnezeu a zidit lumea vazuta si lumea nevazuta, asadar a facut sufletul si trupul. Daca lumea vazuta e atât de frumoasa, cu atât mai mult va fi cea nevazuta. Iar daca aceea este mai frumoasa si mai buna decât aceasta, cu cât mai mult le va depasi pe amândoua Cel Care le-a creat?» [xxiii][27].            Transformarea naturii, a materiei, a devenit o realitate prezenta. Mai mult, e sesizata chiar de necredinciosi sursa, mobilul adânc care pune în miscare aceasta dinamica a tehnicii zilelor noastre. “Un filosof ateu precum Kojev stabileste o legatura între nasterea tehnicilor moderne si credinta în învierea trupurilor întemeiata pe respectul pentru «materialul» vietii... în numele unei credinte instalate în istorie. Crestinismul, potrivit lui, a respins orice optiune pentru o istorie supusa fatalitatii si distrugerii”.[xxiv][28]            Dar tocmai de distrugere trebuie astazi ferita natura, creatia. De o altfel de distrugere decât acelea de care vorbesc unele apocalipse fataliste. Ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi distrus. Dumnezeu iubeste opera Sa si n-a menit-o distrugerii. “Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). Dar noi putem polua atât natura în mijlocul careia traim, cât si pe noi însine.            De aceea este o relatie adânca, de nedesfacut, între transfigurarea omului prin Hristos în Duhul Sfânt, si transfigurarea naturii. Nicolae Berdiaev atrage atentia asupra angajamentului spiritual al omului: “Tehnica cere forta spiritului, pentru ca omul sa nu fie nimicit”.[xxv][29]            Transformarea naturii nu se poate împlini autentic decât în lumina iubirii «che move il sol’ e l’altre stelle». Citind acest vers al lui Dante, Olivier Clément reflecteaza adânc: “Iubirea creaza lumea, Hristos a transfigurat în chip tainic universul. Acest Cosmos reîntregit, recreat, iluminat, ne este daruit în Tainele Bisericii. El este înradacinarea noastra neclintita, nu doar cereasca, ci si pamânteasca, pamântul nostru ceresc si cerul nostru pamântesc, izvorul unei gândiri euharistice singura în stare sa stapâneasca revolutia tehnologica”.[xxvi][30]            Dar, în transfigurarea naturii, o misiune particulara are arta. Daca lumina divina a Transfigurarii nu numai patrunde ci si înnoieste creatia, arta are menirea de a participa la aceasta înnoire. Mircea Eliade vede în telul tuturor artelor o revelatie. Simtim adesea în arta, în literatura, în muzica, pictura sau sculptura, înca ecouri ale Paradisului pierdut. Un teolog, gânditor si poet român, Nichifor Crainic, a scris chiar despre aceasta tema o carte, care l-a si consacrat: Nostalgia Paradisului .            Vorbind despre Bach, Emil Cioran spune de asemenea, privind muzica: “Umanitatea n-a cunoscut alt geniu care sa fi prezentat cu mai mult patos drama caderii în timp si nostalgia Paradisului pierdut. Evolutiile muzicii sale îti dau o senzatie grandioasa de ascensiune în spirala spre ceruri. Cu Bach ne simtim la poarta Paradisului, niciodata în el.” [xxvii][31]            În Paradisul pierdut nu acesta ramâne doar referinta noastra originara. Odata cu viziunea mesianica a Vechiului Testament, chiar dupa Cadere, cu Proto-Evanghelia, constiinta umana se îndreapta spre un nou Paradis, în Hristos. Învierea, Înaltarea, Cinzecimea deschid sensul creatiei, al istoriei, si deci al artei, spre un cer nou si un pamânt nou, spre un nou Paradis. Iar Transfigurarea este sursa de inspiratie care însufleteste spiritul.            Arta, în toate expresiile ei - cuvântul, melosul, imaginea - nu se poate inspira autentic decât din Lumina Taborului, din frumusetea lui Hristos care a stralucit în mijlocul Profetilor, Apostolilor, a Creatiei însasi.            Transfigurarea este menirea artei; numai prin lumina ei poate transfigura lumea si o poate scoate din formele, expresiile degradate pâna la satanism care, în loc sa transfigureze, desfigureaza lumea.            Împreuna cu Liturghia si în cultul divin, care oglindeste cerul pe pamânt, precum s-a zis, creatia artistica si cultura însasi trebuie sa-si redescopere radacinile sacre. Cultura s-a nascut si trebuie sa renasca din cultul divin, sa se inspire din el, poezia din poezia sacra a Psalmilor, Liturghiei, a Imnelor Liturgice.            Lumina sfintitoare a Transfigurarii e simtita ca o energie vie, supranaturala, biruitoare, într-unul din poemele lui Daniel Turcea (1945-1979):                                         lumina, acum            Lumina, acum / apara-ma de mine însumi / apropie-te / lumina, sfinteste / tarâna si gândul / nu eu / ci tu / traieste în mine / neînvinsa”. [xxviii][32]            O asemenea lumina coboara, patrunde prin cuvântul rugaciunii lui Iisus, daruindu-i pacea sofianica, isihia inimii - lacas al Dumnezeirii:                                         Stravezime            “Câta odihna / în suflet pogoramânt / sofianic / strain, luminând / aproape cuvânt, aproape ningere / numai taina si numai dar / nevazut / deasupra adâncului inimii / fara sa stiu / fara sa pot întelege” [xxix][33].            Îi da totodata si sa preguste, sa se împartaseasca din harul celei de a opta zi a Învierii:                                                 Etern Acum            “Ziua a opta / fara sfârsit / pogorându-se acum / potirul se-aprinde ! / ce nu vad / ce nu traiesc / ce nu stiu / e viata / ce nu vad / e lumina / lânga ochii mei / lânga buzele mele / si sub pleoape / acum !” [xxx][34].           Cu aceeasi deschidere a sensibilitatii spirituale, a sensibilitatii duhovnicesti, traieste si poeta, din aceeasi generatie, Christina Crâsmariu Craciunescu (1956-1994), contemplând taboric existenta:                                         Teofanie           “În flori, în roade, în culori / în orice miscare vazuta, învaluita / acelasi semn, aceeasi cale / un salas / un înteles: / Lumina / Lina / Îndumnezeitoare” [xxxi][35].           Iar pentru poetul isihast V. Voiculescu, în iubirea Fiului lui Dumnezeu el Îi traieste prezenta, ascultându-I chemarea:           “Oricând gândesti la Mine cu iubire            E-o clipa din a doua Mea venire.”           Ne îngaduim sa oferim o legatura intima, harica, între rugaciunea de binecuvântare si cea de încheiere a Sfintei Liturghii prin care se invoca textul Sfântului Iacob: “Toata darea de pret si tot darul desavârsit de sus este, de la Parintele luminilor”, si poemul poetului român V. Voiculescu ................................... NEBUNUL ..................................................           În orizontul muzicii privirea ne este atrasa, cucerita, de o “renastere a cântarii vechi rusesti consemnate printr-o semiografie speciala, care este definita drept manifestarea cea mai înalta a spiritului într-un sunet.” Asa cum o explica L.V. Siskina, conferentiar la Academia Teologica din Moscova: la temeiul cântarii semiografice sta învatatura patristica despre cele doua firi ale sunetului muzical, despre sunetele pamântesti si ceresti, învatatura care porneste din cele doua cai ale vietii: una care duce în afara, spre lume, iar cealalta ducând în interior, spre Dumnezeu.           Calea spre afara genereaza un sunet pamântesc, trupesc, iar calea spre launtru genereaza sunetul duhovnicesc, ceresc. Telul sunetului pamântesc este placerea estetica, telul sunetului spiritual este mântuirea sufletului si preaslavirea lui Dumnezeu... Drept cheie pentru întelegerea deosebirii dintre aceste doua cai sunt citate cuvintele Fericitului Ieronim: “Dumnezeu trebuie laudat nu cu glasul, ci cu inima.” Iar drept scop, finalitate, se afirma: “A cânta cu inima înseamna a însufleti sunetul cu sonoritate cereasca.” [xxxii][36]           Mentionam ca în Biserica Ortodoxa Româna, înca din timpul Patriarhului Iustinian († 1977), s-a introdus cântarea omofona, psaltica. Iar în prezent au luat fiinta grupuri corale omofone sau pe mai multe voci, care se raspândesc îndeosebi în orasele universitare sau cu Seminarii Teologice ale tarii.           O misiune transfiguratoare deosebita revine icoanei. Simbioza între Teologia Luminii necreate, careia Sfântul Grigore Palama i-a dat o marturie decisiva, si renasterea icoanei ortodoxe, este cunoscuta. Putem pune semn de analogie, asa precum în muzica sunetul ceresc din adâncul inimii lumineaza sunetul exterior, la fel lumina divina necreata lumineaza fondul icoanei. Precum se stie, în pictura traditionala ortodoxa se manifesta în mod evident deschiderea cerului spre lume, prin ceea ce numim “perspectiva inversa”, în care întreaga miscare a ansamblului pictural este orientata catre privitor. Fondul auriu semnifica harul divin, ilumineaza si proiecteaza spre noi chipul sfintelor persoane, îmbratisând lumea, participând la bucuria ei, la aspiratiile ei, la durerile ei. Psalmistul exprima sugestiv aceasta experienta spirituala: “Desteapta puterea Ta si vino sa ne mântuiesti pe noi. Dumnezeule, întoarce-ne pe noi si arata fata Ta si ne vom mântui!” (Ps. 79, 3-4).           André Borrely explica, în acelasi duh, referindu-se la icoana rusa: “Ea nu primeste lumina din afara. Ea este cea care radiaza. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce Hristos este Lumina lumii? Întrega arta a icoanei este modelata de aspiratia pe care omul o poarta în adâncul lui, pe care doar Sfânta Treime îl poate împlini, si care se exprima prin cuvântul Bisericii din slujba zilei de Marti din Saptamâna Mare: «Dupa ce m-ai împodobit cu vesmântul slavei frumusetii Tale, fa-ma partas stralucitor Împaratiei Tale»”. [xxxiii][37]           Putem face aici referire, spre ilustrare, la icoana Schimbarii la Fata, opera a lui Teofan Grecul, iar din noua pictura ecleziala româneasca, la doua icoane - Buna Vestire si Apocalipsa Sfântului Ioan, opere ale pictorului contemporan Sorin Dumitrescu.           Marturie a interiorului care se reveleaza ne ofera, în spiritualitatea noastra româneasca, opera sculpturala a lui Constantin Brâncusi, pe care Micul Larousse îl caracterizeaza astfel: “El si-a redus operele la efecte pure de materie, de volume si ritmuri”.           Într-adevar, sculptura lui Brâncusi este spiritualizata prin vocatie. “Copil fiind - marturiseste el - îmi faceam o idee înalta despre misiunea de lumina a sculpturii. I-am vazut pe tatal meu si pe bunicul meu postind si rugându-se înainte de a ciopli lemnul cu barda pentru a face din el cruci, pentru a-l scrijeli cu dalta, ca sa dea la iveala pe blana un trup rastignit ori aripi de înger.”           Mai târziu, aflându-se într-o manastire din Oltenia, Tismana, contemplând fresca ce o înfatisa pe Maica Domnului în întâlnirea cu Sfânta Elisabeta care îi arata ca va avea un Fiu, el reflecteaza: “...parea sa poarte în ea tot viitorul; am avut atunci întâia presimtire: cele mai frumoase dintre lucruri sunt cele ce privesc spre viitor.” Se întelege, spiritul lui se misca sub impulsul necuprinsului divin, unicul care poarta posibilitatea infinitului viitor, a nesfârsitei înnoiri. Brâncusi a creat într-o asemenea viziune, mai precis, într-un suis al spiritului, un “zbor” - cum spunea el. Explicându-si personal viziunea operei sale Pasarea Maiastra, el exclama: “Eu nu creez pasari, ci zboruri! Nu am cautat în toata viata mea decât esenta. Zborul, ce fericire! Pasarea de Aur ... se zbate aprig... sa se înalte spre ceruri.” Sintagma inspirat aleasa: Pasarea de Aur - asemenea culorii harului.           Daca în icoana Ortodoxa trupul, carnea se mistuie si chipul sfântului apare diafan transfigurat pe fondul auriu al harului, Brâncusi se lupta si el, în sculptura, cu materia polisata pâna la diafanie sa straluceasca, sa dea chip transfigurat pietrei, fierului: “Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului.” Adaugam aici înca o marturie de început: “Copil fiind, am visat totdeauna ca as fi voit sa zbor printre arbori, spre ceruri... De 45 ani port nostalgia visului acestuia... Iubesc tot ceea ce se înalta.” Pentru a ilustra o asemenea opera putem invoca imagini înfatisând: Maiastra, Masa Tacerii, Poarta Sarutului (aflata într-o prima forma în cimitirul Montparnasse din Paris) - simbolizând “viziunea iubirii fara de moarte” si Coloana Infinitului, semnificând suisul, ca pe scara lui Iacob, “spre a ma afla - cum spunea Brâncusi - foarte aproape de Dumnezeu: nu-mi mai trebuie decât sa întind o mâna spre El”; sau, cum a fost definita de un critic prin fericita sintagma: “Forma spirituala a lumii” (Dan BOTTA).           De observat, sculptura angajeaza cel mai deplin materia în spiritualizare, în transfigurare. Pe lânga Brâncusi, socotim semnificativ sa evocam în eseul nostru “Relicvariile” sculptorului român Laurentiu Mogosanu. În aceasta opera, artistul exprima plastic relicve în 7 receptacole (simbolizând zilele creatiei), descoperite în partea superioara, deci deschise luminii. Fiecare relicva transpune trupul uman transfigurat, biruind legile firii, trecerea de la perisabilitate la nestricaciune.           Pentru a încheia, vom spune ca transfigurarea naturii, a creatiei, rod continuu al transfigurarii lui Hristos, este raspunsul pe care Revelatia, Biserica, îl da tristetii si degradarii tragice a cosmosului nostru secularizat. Dilema “marii alternative a lumii secularizate: sau Dumnezeu, sau omul” [xxxiv][38] - nu poate primi decât o unica replica posibila si mântuitoare: în loc de “ori Dumnezeu, ori omul”, - Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Transfigurat si înviat: este chemarea omului, a crestinului, a transfigurarii lui aici si acum, în Iisus Hristos.             --------------------------------------------------------------------------------------------- [i][1]A. Schmemann, L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, trad. C. Andronikof, Paris, 1985, p. 222. [i][2]Jean Chrysostome, Homélies sur Saint Mathieu, LIV, 1, Ed. J. Bareille, XII, Paris, 1868, p. 396. [i][3]Saint Irenee de Lyon, Contre les hérésies,  Ed. du Cerf, Paris, 1985, p. 302. [i][4]Op. cit., p. 397. [i][5]Op. cit., p. 398. [ii][6]Leon le Grand, Sermons, Tome IV, Sources Chrétiennes n°200, Editions du Cerf, Paris, 1973, pp. 60-61. [iii][7]Joie de la Transfiguration (Bucuria Schimbarii la Fata), în Les Pères d’Orient, Textes présentés par Dom Michel Conne, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1985, p. 83. [iv][8]Georges Habra, La Transfiguration, selon les Pères grecs, Fontainebleau, 1974, p. 54. [v][9]En: Joie de la Transfiguration, d’après les Pères d’Orient, op. cit., pp. 99-101. [vi][10]Dumitru Staniloae, Iisus Hristos - lumina lumii si îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, pp. 204-205. [vii][11]Joie de la Transfiguration, d’après les Pères d’Orient, op. cit., p. 199. [viii][12]Ibidem, p. 213. [ix][13]Ibidem, p. 213. [x][14]Ibidem, p. 245. [xi][15]Ibidem, p. 244. [xii][16]Ibidem, p. 245. [xiii][17]Ibidem, p. 245. [xiv][18]Troparul Schimbarii la Fata, Mineiul pe August, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1989, p. 65. [xv][19]Scrisoare catre Xenia Monahia, în: La Lumière du Thabor, n° 33, Fraternité Orthodoxe Saint Grégoire Palamas, Paris 1992, pp. 46-47. [xvi][20]Les homélies spirituelles de Saint Macaire - Le Saint-Esprit et le chrétien, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1984, p. 303. [xvii][21]Eccl. 12, 9 [xviii][22]Les Homélies spirituelles de Saint Macarie, op. cit., p. 96. [xix][23]cf. C. Andronikof, Le sens de la Liturgie, Cerf, Paris, 1988, p. 263. [xx][24]Fac. 3, 19. [xxi][25]Á Amphiloque, Lettre 234, PG XXXII col. 869, cité par G. Habra, La Transfiguration..., p. 81. [xxii][26]Syméon le Nouveau Théologien, .......................????????..................pp. 93-97. [xxiii][27]Lidia Staniloae, Sur la lumière, în Contacts, Revue Française de l’Orthodoxie (Revue de Théologie et Spiritualité), fondée en 1949, Réd. en Chef Père M. Evdokimov, Trim. 1, 1993, Paris, p. 41. [xxiv][28]cf. Jacques Sommet, L’Image du Monde dans la société de ce temps, dans Le Point Théologique n° 49, Paris, 1988, p. 16. [xxv][29]Métaphysique de la technique, cf. Olivier Clément, Le Christ - Terre des Vivants, în Spiritualité Orientale, n° 17, Abbaye de Bellefontaine, 1976, p. 161. [xxvi][30]O. Clément, op. cit., p. 162. [xxvii][31]Cioran si muzica, Humanitas, p. 38. [xxviii][32]Daniel Turcea, L’Épiphanie, trad. Anca Vasiliu, Orphée/La Différence, Lassay-les-Châteaux, 1997, p. 83. [xxix][33] Ibid., p. 99. [xxx][34] Ibid., p. 49. [xxxi][35] Christina Craciunescu, Contacts, Révue Française de L’Orthodoxie, no. 174, Paris, 1996, p. 88 [xxxii][36]Referat tinut la Congresul de Teologie Ortodoxa, Bucuresti, 1 august 1996. [xxxiii][37]Troisème Apostiche Idiomèle, vol. 6, în A. Borrely, L’homme transfiguré, Ed. du Cerf, Paris, 1975, p. 184. [xxxiv][38]cf. Le Point Théologique, n° 49, Bauchesne, Paris, 1988, p. 85. sus

Lacrima de mir a parintelui Iustin, arhimandrit Iustin Parvu

Busuiocul arhimandritului Iustin Parvu a inmugurit inainte ca parintele sa fie inmormintat.Fotografia nu-mi apartine, dar minunile sunt de la Dumnezeu , ca si sfintii Lui!

Sfaturile Părintelui Iustin Pârvu

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.
* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

* Mai bine să fiti dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dumnezeu şi sufletele lor.

* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Domnul său.

* Pentru ca Dumnezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

* Gura şi inima, care în flecare încercare Îi mulţumesc Lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de

moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră

„Este ştiut că Biserica a fost întotdeauna forţa şi rămâne forţa unui stat. De aceea, duşmanii statului român încearcă să paralizeze Biserica. Nu mă refer doar la străini, ci şi la românii care lovesc credinţa noastră. Vedeţi scandalul icoanelor din şcoli sau vânzoleala din jurul legii cultelor.
Credinţa poporului român a fost mult încercată, şi ortodoxia a trecut prin multe persecuţii. Numai că acum, prigonirea Bisericii îmbracă altă formă. Vrăjmaşii vin cu "drepturile omului", cu "libertatea de conştiinţă", după care se ascunde imoralitatea cea mai mare. Ţinta este distrugerea neamului. Şi suntem atacaţi în ce este mai profund în noi: credinţa strămoşească.”
„Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!”Arhimandrit Iustin Parvu

Ne-a trimis un gind de rugaciune , parintele Iustin

  Un domn gasi ieri pe strada un porumbel bolnav.
Nu era ranit , dar nu prea minca si nu voia sa zboare.
O doamna a cautat pe internet fotografii cu pisici si a gasit pisicul pe umarul lui.
Atit de mult i-a placut, ca fotografia fuse facuta wallpaper.
Jumatate din crizantema alba  din vaza aceea mica asezata in coltul camerei la icoana, fuse pirjolita.

Toate aceste neinsemnate s-au intimplat ieri, cind

Parintele Iustin  adormi intru Domnul!


De parca la fiecare dintre noi a venit , fie sa arate ca duhul cel sfant il tinem ca pe un porumbel bolnav, fie ca floarea rugaciunii si a iubirii e cuprinsa de jumatate cu foc nimicitor, fie ca ne poarta in rugaciunile lui si dincolo de viata aceasta.

La noi teii sunt inmiresmati, sunt aproape scuturati.., trecuta vremea lor....
In Poiana Teiului unde a adormit parintele Iustin, ne-am aflat in preajma unui sfant in viata, vesnica pomenirea lui!

Domnul sa-l ierte si sa-l aseze in lumina!


Cum in lumina i-a asezat si pe Sfintii Parinti din primul Sinod ecumenic, zi cinstita ieri in calendar, caci asa cum Sfantul Nicolae l-a palmuit pe Arie, asa si Sfantul Iustin i-a palmuit cu cuvantul lui pe neiubitorii de neam , de tara ,de limba, de suflet omenesc, asa precum Sfantul Spiridon a coplesit intreaga suflere de la Niceea, asa si Sfantul Iustin ne-a coplesit cu sfaturile , cu povatuirea , cu deslusirea Sfintei Treimi.
Nu e intimplator nimic, nu e intimplator ca l-a luat Dumnezeu la El intr-o asa zi.

Evanghelia din Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 Ecumenic (Ioann 17:1-13)

17:1  Acestea a grăit Iisus şi şi-a ridicat ochii săi la cer şi a zis: Părinte, a venit ceasul. Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine.

17:2  Precum ai dat Lui stăpînire a tot trupul, ca tot ce ai dat Lui să le dea lor viaţă veşnică.

17:3  Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să Te cunoască pe Tine unul adevăratul Dumnezeu şi pe cel care ai trimis, pe Iisus Hristos.

17:4  Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pămînt; am săvîrşit lucrul care ai dat mie ca să-l fac.

17:5  Şi acum mă proslăveşte Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava care am avut la Tine mai înainte pînă a nu fi lumea.

17:6  Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi-ai dat pe ei şi cuvîntul Tău au păzit.

17:7  Acum au cunoscut că toate cîte ai dat Mie de la Tine sînt.

17:8  Pentru că cuvintele pe care le-ai dat Mie le-am dat lor; şi ei au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.

17:9  Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia pe care Mi-ai dat Mie, că ai Tăi sînt.

17:10  Şi ale Mele toate ale Tale sînt, şi ale Tale ale Mele; şi M-am proslăvit întru dînşii.

17:11  Şi nu mai sînt în lume; şi aceştia în lume sînt şi Eu la Tine vin. Părinte Sfinte, păzeşte-i pe dînşii întru numele Tău, pe cei care Mi-ai dat Mie, ca să fie una, precum şi Noi.

17:12  Cînd eram cu ei în lume, Eu îi păzeam pe ei întru numele Tău; pe care Mi-ai dat Mie i-am păzit, şi nimeni dintr-înşii n-a pierit, fără numai fiul pierzării, ca să se plinească Scriptura.

17:13  Iar acum la Tine vin, şi acestea grăiesc în lume, ca să aibă bucuria Mea deplin întru ei.

Apostolul din Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 Ecumenic (Fapte 20:16-18, 28-36)

20:16  Pentru că a socotit Pavel să treacă Efesul, ca să nu i se facă lui să zăbovească în Asia, că se grăbea, de ar putea în ziua Praznicului a cincizeci de zile să fie în Ierusalim.

20:17  Şi din Milet, trimiţînd în Efes, a chemat pe prezviterii Bisericii.

20:18  Şi dacă au venit la el, a zis lor: Voi ştiţi din ziua cea dintîi, întru care am intrat în Asia, cum am fost cu voi în toată vremea.

20:28  Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîştigat-o cu sîngele Său.

20:29  Că eu ştiu aceasta, că după ducerea mea vor intra lupi grei întru voi, care nu vor cruţa turma.

20:30  Şi dintre voi înşivă se vor scula bărbaţi grăind îndărătnicii, ca să tragă pe ucenici după dînşii.

20:31  Pentru aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că trei ani noaptea şi ziua nu am încetat cu lacrimi învăţînd pe fiecare dintre voi.

20:32  Şi acum vă încredinţez pe voi, fraţilor, lui Dumnezeu şi cuvîntului Darului Lui, care poate să vă zidească şi să vă dea vouă moştenire între toţi cei sfinţiţi.

20:33  Argintul sau aurul sau haina nici a unuia nu am poftit.

20:34  Înşişi cunoaşteţi că trebuinţelor mele şi celor ce sînt cu mine au slujit mîinile acestea.

20:35  Toate am arătat vouă, că aşa ostenindu-vă se cade să ajutaţi celor slabi, aducînd-vă aminte de cuvîntul Domnului Iisus, că El a zis: Mai fericit este a da decît a lua.

20:36  Şi acestea zicînd, plecîndu-şi genunchii săi, împreună cu ei toţi s-a rugat.

iar azi ...cind noi am aflat si suntem indurerati.... ce spune evanghelia si apostolul zilei:



Ev. Ioan 14, 27-31; 15, 1-7

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. Aţi auzit că Eu v-am spus că Mă duc, dar voi veni la voi. De M-aţi iubi, v-aţi bucura că v-am spus vouă: Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl Meu este mai mare decât Mine. Şi v-am spus vouă acestea, mai înainte de a se împlini, ca să credeţi când se vor împlini. Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi. El nu are nimic în Mine. Dar lumea va cunoaşte că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit, aşa fac. Sculaţi-vă să mergem de aici.

Eu sunt adevărata tulpină a viţei şi Tatăl Meu este lucrătorul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce roadă El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă El o curăţeşte pentru ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine însăşi, dacă nu rămâne în tulpina viţei, tot aşa nici voi, dacă nu veţi rămâne în Mine. Eu sunt tulpina viţei, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă vreunul nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa neroditoare, care s-a uscat şi pe care o adună lumea, o aruncă în foc şi arde. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea, şi se va da vouă.

Ap. Fapte 21, 8-14

În zilele acelea, pornind a doua zi, noi şi cei ce eram cu Pavel, am venit la Cezareea. Şi, intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei şapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau. Şi rămânând noi acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc cu numele Agav; şi venind el la noi, a luat brâul lui Pavel şi, legându-şi picioarele şi mâinile, a zis: Acestea zice Duhul Sfânt: Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor. Şi când am auzit acestea, îl rugam şi noi şi localnicii să nu se suie la Ierusalim. Atunci a răspuns Pavel: Ce faceţi de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima! Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. Şi neînduplecându-se el, ne-am liniştit, zicând: Facă-se voia Domnului.

http://vlad-mihai.blogspot.ro/


Si i-am asezat la icoana lui, a parintelui Iustin, o floare de la iubitul sau frate de suferinta , parintele Ilie Lacatusu, pe la care trecusem...tot ieri

Inaltarea Domnului si Ziua Eroilor

“Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,
Ca şi cum ar fi viu între noi,
Ca şi cum s-ar fi întors acasă.

Nu-l uitaţi pe cel căzut în război,
Strigaţi-l din când în când pe nume,
Ca şi cum ar fi viu printre noi
Şi atunci el va surâde în lume.”

„Nu-l uitaţi” - Nichita Stănescu

La Sfanta Inaltare – Sfantul Grigorie Palama

Omilia 21
La Sfânta Inălţare a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Despre împlinirea Sâmbetei din Legea veche
l. Iudeii prăznuiesc Pastele după Lege, adică trecerea din Egipt în pământul Palestinei, iar noi prăznuim Pastele, însă după Evanghelie, adică trecerea firii noastre, întru Hristos, de la moarte la viaţa, de la stricăciune la nestricăciune. Ce limbă ar putea oare spune marea deosebire dintre înălţarea la care a fost adusă starea noastră prezentă şi sfintele, de toată lauda vrednice aşezăminte ale vechii Legi? Nici un grai omenesc şi nici un alt grai nu este vrednic să exprime o atât de mare slavă. Căci înţe-lepciunea de-o-fiinţă a Tatălui celui Preaînalt, Cu-vântul cel veşnic şi mai presus de fiinţă, unit din iu-bire de oameni cu noi şi vieţuind împreună cu noi, S-a arătat acum, în mod real, temeiul însuşi al sărbătorii şi al acestei înălţări mai presus de fire, într-un chip atât de deosebit, întrucât noi prăznuim tre-cerea înseşi firii noastre omeneşti, nu de la cele mai dedesupt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte.
2. Astăzi, după înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţăndu-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor. Şi după cum înainte de învierea Domnului S-au petrecut multe alte învieri, aşa şi înainte de înălţarea Lui au avut loc multe înălţări şi răpiri. Căci şi pe profetul Ieremia l-a răpit Duhul, şi pe Avvacum îngerul, iar mai mult decât pe aceştia este scris că Ilie a fost răpit într-un car de foc, dar nici el nu a depăşit hotarul pământului, ci răpirea fiecăruia dintre ei era doar o mutare care îi înălţa de la pământ, fără a depăşi totuşi hotarul acestuia. La fel şi cei care au înviat odată cu Mântuitorul, tot în pământ s-au întors, sfârşind cu toţii prin moarte. Cât despre Mântuitorul Hristos, aşa cum atunci când a înviat din morţi, moartea nu L-a stăpânit, la fel şi acum când a fost înălţat şi a şezut întru cele înalte, orice înălţare a rămas mai prejos de El, mărturisind tuturor că singur El este Dumnezeu mai presus de toate.
3. Şi acesta este muntele cel mai înainte vestit al lui Dumnezeu, după Isaia (îs., 2:2), şi casa lui Dum-nezeu, mai presus de piscurile înalte ale munţilor in-teligibili, – trupul Stăpânului -, fiindcă nu înger, nici om, ci Insuşi Domnul în trup a venit şi ne-a mântuit, făcându-Se om ca noi, pentru noi, şi rămânând Dumnezeu fără de schimbare. Căci precum S-a po-gorât fără de schimbare, dar amestecându-Se cu noi, la fel va veni iarăşi, nu prin schimbarea dumnezeirii, ci aşezând pe tron întru cele de sus firea noastră omenească, pe care mai înainte vreme a luat-o de la noi: cu adevărat, se cuvine ca firea noastră cea întâinăscută din morţi să fie întoarsă la Dumnezeu ca una care s-a născut mai înainte de toată făptura.
4. Pentru aceasta, dintre atât de multe învieri şi înălţări, noi nu prăznuim pe nici una ca pe învierea şi înălţarea Domnului, şi pe lângă faptul că nu parti-cipăm, nici nu vom participa vreodată la vreuna dintre acelea. Căci nu avem alt folos decât călăuzirea prin credinţă a minţii noastre către învierea şi înălţarea Mântuitorului nostru, la care participăm şi vom participa cu toţii. Ea este cu adevărat învierea şi înălţarea neamului omenesc, dar nu a neamului omenesc în general, ci a tuturor celor care cred în Hristos şi care îşi arată credinţa prin fapte. Cel ce S-a făcut Domn, pentru noi S-a făcut, fiind nenăscut şi nezidit după dumnezeirea firii Sale, şi a trăit pen-tru noi, arătându-ne calea către adevărata viaţă. Şi toate câte le-a suferit cu trupul, pentru noi le-a suferit, ca să vindece patimile noastre, şi pentru păcatele noastre a fost dus la moarte. Şi tot pentru noi a înviat şi a fost înălţat mai înainte, arătându-ne prin iconomie învierea şi înălţarea din veacul fără de sfârşit. Căci toţi moştenitorii acestei vieţi urmează, după putinţă, petrecerea pe pământ a iconomiei Lui.
5. Pentru noi, începutul urmării şi petrecerii acesteia este botezul, chip al morţii, îngropării şi Invierii Domnului, prin mijlocirea unei vieţi după po-runca lui Hristos şi după petrecerea Evangheliei, având drept scop biruinţa asupra patimilor prin luptele duhovniceşti, pregătindu-ne viaţa cea fără de dureri, nestricăcioasă şi cerească, după cum şi Apostolul a zis către noi: „Dacă veţi trăi în trup, veţi muri, iar dacă veţi ucide prin duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Rom., 8:13). Cei care trăiesc după poruncile lui Hristos urmează petrecerii acestuia în trup, căci mor la vremea rânduită fiecăruia, fiindcă şi El a murit cu trupul, şi în trup vor şi învia, asemenea Lui, plini de slavă şi nestricăcioşi, însă nu acum, ci la plinirea vremii, când vor fi înălţaţi, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Căci vom fi răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh şi astfel pururea cu Domnul vom fi” (I Ţes., 4:17).
6. Vedeţi cum fiecare dintre noi, dacă ar voi, părtas s-ar face învierii Domnului şi înălţării Lui şi moş-tenitor al lui Dumnezeu, împreună-moştenitor cu Hristos (Rom., 8:17)? Pentru aceasta să ne bucurăm prăznuind învierea firii noastre, înălţarea şi restaura-rea ei, precum şi începutul învierii şi al înălţării fiecăruia dintre credincioşi (Luca 24:36-53), pu-nând înainte glasul Evangheliei propovăduită astăzi, potrivit căreia Domnul, înviind, a stat în mijlocul ucenicilor Săi.
7. Pentru ce a stat în mijlocul lor şi împreună cu ei a călătorit, precum este scris? „Căci i-a scos pe aceştia afară până în Betania” şi punându-Şi mâini-le i-a binecuvântat (Luca, 24:50) ca să Se arate cu totul teafăr şi nevătămat, ca să arate că picioarele Ii sunt puternice, că poate umbla şi sta în picioare fără de clintire, deşi rămaseră urmele cuielor, şi de ase-menea, ca să arate mâinile străpunse de cuie pe cruce, chiar şi coasta împunsă cu suliţa. Şi dacă a arătat toate urmele rănilor, a fost pentru ca ei să creadă patimilor celor mântuitoare. Dar mie mi se pare că a stat în mijlocul ucenicilor pentru a le arăta şi pentru a-i întări în credinţa întru El, prin marea Sa descoperire şi binecuvântare. Dar El nu a stat nu-mai în mijlocul ucenicilor, ci stă şi în mijlocul inimii fiecărui [om] care este cetate întărită prin credinţă, precum mărturiseşte şi psalmul despre fiecare inimă: „Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clătina” (Ps., 45:5). Căci de la această întâlnire s-au făcut apostolii Domnului statornici şi neclintiţi în credinţă.
8. A stat, deci, în mijlocul lor şi le-a spus: „pace vouă”, aşa cum adeseori le spunea cu blândeţe. Dar pacea este de două feluri: una pe care o avem în relaţie cu Dumnezeu, care mai curând vine din cinstirea lui Dumnezeu, şi alta pe care o avem între noi şi care se naşte în chip firesc din urmarea cuvân-tului Evangheliei. Or, Domnul le-a dat pe amândouă dintr-odată, printr-o singură expresie. Şi cum le-a poruncit acestora să facă, atunci când I-a trimis întâia oară, zicând: „în care casă veţi intra, să ziceţi pace casei acesteia” (Luca 10:5), la fel a făcut şi El, intrând în casa în care erau adunaţi, şi de îndată le-a dăruit pacea. Dar cât de înspăimântaţi şi de tulburaţi I-a văzut atunci din pricina apariţiei Sale atât de nefireşti şi lipsite de orice nădejde (li se părea, după cum se spune, că ar vedea duh, ori că ceea ce văd este o închipuire). Şi atunci iarăşi a depărtat de la ei gândurile inimii lor şi le-a dovedit că El este acelaşi cu Cel care mai înainte vreme le vorbea despre pătimirea Sa şi despre învierea din morţi: „acum vedem că Tu ştii toate şi nu este nevoie ca să Te întrebe cineva”. Şi i-a încredinţat deplin despre plinirea acestora, prin vedere şi prin pipăire… Iar când i-a văzut că s-au făcut primitori ai adevărului prin dovadă, i-a încredinţat încă şi mai mult, dându-le, în acelaşi timp, pacea şi cerându-le de mâncare celor ce priveau cu uimire. Căci încă nu-şi credeau ochilor şi se minunau, dar nu din reavoire, ci din negrăită bucurie. Apoi le-a zis: „Aveţi ceva de mâncare? Şi i-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, şi, primind, a mâncat în faţa lor” (Luca 24:42).
9. Acel trup preacurat a primit hrană, după înviere, nu pentru ca ar fi avut nevoie de hrană, ci ca să-I încredinţeze de realitatea învierii şi să arate că este acelaşi cu Cel care mai înainte de pătimire a mâncat împreună cu ei. A consumat hrana nu după firea trupurilor moarte, ci potrivit energiei dumnezeieşti şi, cum ar zice cineva, aşa cum focul topeşte ceara, sau, mai mult decât atât, a consumat-o, fiindcă focul are nevoie să fie întreţinut pentru a subzista, însă trupurile nemuritoare nu au nevoie de hrană pentru subzistenţă.
10. A mâncat, aşadar, o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, acestea fiind chipuri ale Sfintelor Sale Taine: căci Cuvântul lui Dumnezeu, unindu-Se după ipostas cu firea noastră care, ca un peşte se scălda în apa vieţii pline de plăceri şi de patimi, şi curăţind cu focul cel neapropiat al dumnezeirii Sale orice aplecare spre păcat, a consumat-o ca pe un rug aprins, făcând-o părtaşă la dumnezeirea Sa. Dar nu numai aluatul pe care l-a primit pentru noi, ci pe fiecare om îl învredniceşte de împărtăşirea cu El, îl îndumnezeieşte prin participarea la focul pe care Domnul „a venit să-l arunce în lume” (Luca 12:49). Cu fagurele de miere se aseamană însăşi firea noastră omenească, fiindcă, aşa cum într-un fagure este păstrată mierea, la fel şi în trupul nostru este păstrată comoara cea cugetătoare; sau mai curând acesta este un chip al oricărui credincios în Hristos care are în suflet şi în trup harul Duhului Sfânt, păstrat ca mierea în fagure. Iar Domnul a mâncat din ele, fiindcă face, cu bucurie, ca o astfel de hrană să fie mântuirea oricui participă la firea Sa. Dar nu spune că a mâncat totul, ci „dintr-un fagure de miere”, adică a mâncat doar o parte, fiindcă nu toţi au crezut în El. Dar nu-Şi ia singur această parte, ci îi este dată de apostoli, căci ucenicii Săi îi aduc la El doar pe cei care cred în El, deosebindu-i de cei necredincioşi.
11. Astfel, mâncând din peşte şi din fagurele de miere în faţa ucenicilor Săi, Domnul le-a amintit cuvintele Sale pe care le-a vestit mai înainte despre pătimirea ce avea să pătimească, adeverind şi acum cele spuse despre Sine. Fiindcă după cum a spus mai înainte, aşa s-a şi petrecut, şi le-a deschis lor mintea ca să priceapă urmarea Scripturii şi să cu-noască faptul că precum este scris, aşa s-a şi împlinit.Trebuia ca din nemăsurata Sa iubire de oameni, om să se facă pentru oameni Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, arătat fiind şi mărturisit astfel de glasul părintesc de sus şi prin descoperirea Sfântului Duh; să-i facă credincioşi şi să se minuneze de faptele şi de cuvintele Lui mai presus de fire, să fie prins şi dat în mâinile celor care nu caută slava lui Dumnezeu, ci slava de la oameni; să fie răstignit şi îngropat; să învieze din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, iar propovăduirea să înceapă de la Ierusalim. Binevestitori şi martori ai acestor fapte sunt [apostolii], care au văzut cu ochii lor şi au devenit mărturisitori ai Lui, cărora le-a şi trimis vestire de la Tatăl, adică pe Duhul Sfânt, şi le-a rânduit să rămână în Ierusalim până ce vor primi putere de sus.
12. Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii oamenilor, Domnul i-a scos din ţinutul lor, purtându-i până în Betania, şi binecuvântându-i, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Pe un nor lu-minos ca într-un car de foc S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Şi cum apostolii nu încetau să-şi aţintească ochii către cer, au aflat prin predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faţa tuturor (Fapte 1:10). Căci şi Domnul zisese aceasta mai înainte, şi Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat., 24:30).
13. Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Stăpânul cel mai pre-sus de ceruri şi unde pogorându-Se, pământul cer 1-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se po-goară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşa-dar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru pri-mirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh.
14. Fraţilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea ce-lor ce poartă numele lui Hristos: să stăruiţi în rugă-ciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, aseme-nea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede şi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde Inaintemergător pentru noi S-a făcut Insuşi Domnul Iisus. Către aceasta ne con-duce şi corifeul Apostolilor, Petru: „încingând, zice, mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiţi cu toate că nu-L vedeţi” (Petru I, 1:13). La aceasta Domnul Insuşi ne îndeamnă în mod acoperit, în pilde: „să fie, zice, mijloacele cugetului vostru încinse şi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiţi asemenea cu oamenii aceia care îşi aşteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni, îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20). La fel cum nu strică nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârşeşte, arătând-o cu adevărat binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeşti, şi deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face moştenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniţi de ostenelile pământeşti şi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând cu nedezminţită nădejde cele cereşti şi fără de prihană.
15. Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat şi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul [tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat Sabatul dar, în acelaşi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da Duhul Sfant celor care-L cer zi şi noapte şi poruncind să fie neîncetat cu trezvie şi priveghetori, a zis: „prive-gheaţi, fiindcă nu ştiţi vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I slujească în chip desăvârşit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie a împlinit toată Legea.
16. Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lu-meşti, dacă vă veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi face şi voi din toa-te zilele un Sabat prin oprirea de la orice răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire de-cât altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvinte-le fără de prihană ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi pli-ni şi voi Sabatul cel după Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Du-hul pe tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a fă-cut pe voi fii ai lui Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu, unul întreitul sălăşluindu-Se.
17. Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt, arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.
18. Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi, luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Din
OMILII VOL.2
SFANTUL GRIGORIE PALAMA
ED.ANASTASIA 2004

http://www.voscreasna.com/131/la-sfanta-inaltare-sfantul-grigorie-palama/