SCHIMBAREA LA FATA A LUI HRISTOS - TRANSFIGURARE A CREATIEI            Actele, evenimentele din iconomia creatiei si a mântuirii sunt reînnoite si actualizate viu în viata Bisericii. Savârsite “Apax” - “odata” (Evr. 9: 7, 26-27; 1 Petru 3, 18) - în istorie, odata pentru totdeauna, ele calauzesc neîncetat istoria, deschizându-i cale catre Împaratie.            Toate s-au rasadit liturgic în calendarul Bisericii, într-un etern “astazi” - “simeron” - numele timpului lui Dumnezeu (Ps. 2, 7; Lc. 2, 11; Fapt. Apost. 13, 33); “astazi ” fiind numele timpului lui Dumnezeu, al eternitatii; care coboara în timp pentru a uni timpul nostru cu eternitatea. În acelasi ”astazi” se reveleaza si actul nasterii Domnului din veci: “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps. 2, 7) si al nasterii în istorie: “Astazi vi S-a nascut Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Lc. 2, 11).            Sarbatoarea liturgica ne face contemporani cu evenimentul divin care ne împartaseste harul dumnezeiesc, al “Celui Care jertfeste si Care Se jertfeste”, pentru care crestinul, de asemenea în stare de oferire jertfelnica, rosteste: “Cinei Tale celei de taina, astazi, Fiul lui Dumnezeu, partas ma primeste”. A. Schmemann observa profund ca “aceasta identificare între ceea ce se petrece astazi si ceea ce s-a petrecut în vremea aceea este desavârsit reala ” [i][1]. Aceasta, fundamental, pentru ca faptul divin s-a plinit “pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mântuire”, si când noi participam la el, traim în timpul lui Dumnezeu.            Fiecare eveniment divin îsi imprima în noi, în timpul nostru, pecetea sa unica si angajeaza istoria într-un mod propriu. Acestui angajament al nostru, al fapturii umane, fata de Schimbarea la Fata a lui Hristos, dedicam eseul de fata. * *              *            Mai întâi, contextul evenimentului. Se apropia acel moment pe care Mântuitorul, în chip deosebit, îl numeste: “Ceasul Meu”, “Ceasul ca sa fie preaslavit Fiul Omului” (In. 12, 23) - preaslavire în sens divin, pascal, prin moartea si Învierea Sa.            Dupa ce strabatuse proniator partile Tirului si ale Sidonului, si hranise multimile la Marea Galileii, El vine numai cu ucenicii în Cezareea lui Filip. Aici, în Galileea, într-un pamânt al neamurilor, le pune în fata tema capitala: revelarea identitatii Sale. Iisus îi întreaba: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?” - El cere deci judecata simpla a oamenilor, a poporului, privind actul de semnificatie capitala, ontologica, pentru întreaga umanitate, actul Întruparii Sale.            Adânc, în ultima instanta, în omul creat, originar, “dupa Chipul lui Dumnezeu”, deci dupa Chipul din veci al Fiului, fiecare om poarta aceasta mostenire. Or, Iisus Hristos vrea sa restaureze propria Sa pecete din si în “tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9).            Prin expresia: “Fiul Omului”, Mântuitorul “desemneaza Dumnezeirea Sa”, observa adânc Sf. Ioan Gura de Aur [i][2]: “Dumnezeirea Întrupata”. Înca Sfântul Irineu tâlcuise întelepciunea iconomiei divine a Întruparii: “Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt, Care prin Lege si Profeti fagaduise sa faca Mântuirea Sa vizibila pentru tot trupul [...], Acest Fiu al lui Dumnezeu S-a facut Fiu al Omului, pentru ca pe om sa-l faca fiu al lui Dumnezeu” [i][3].            Apostolii raspund asemenea glasurilor din multime: “Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14).            Atunci îi întreaba direct: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Chiar forma întrebarii cere o reflexie “mai înalta”, mai precisa. În numele Apostolilor raspunde Simon-Petru: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”            Într-adevar, raspunsul contine precizia Revelatiei. Tot Sfântul Ioan Gura-de-Aur arata ca, în marturia Apostolului, “trebuie vazuta nu o parere omeneasca, ci o dogma divina” [1][4]. Hristos-Mesia, “Unsul lui Dumnezeu” este, în acelasi timp, Fiul lui Dumnezeu. Psalmistul proclamase acest adevar, unind, în aceeasi invocatie, “Unsul lui Dumnezeu” (Cor. 2, 2) si marturia Tatalui ceresc: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps. 2, 7). Deci, cu certitudine, în marturia Apostolului este revelata, de catre Tatal, dogma fundamentala a Întruparii, a Mântuirii, a Bisericii întemeiate pe Dumnezeu-Omul - Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Acest fapt este confirmat de cuvintele Mântuitorului: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri.” Si adauga: “Si Eu îti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 17-18).            Acelasi Hrisostom tâlcuieste aici, semnificativ, numele de: “Simon, fiul lui Iona” cu care i se adreseaza Apostolului: “«Esti Simon, fiul lui Iona». Întrucât L-ai proclamat pe adevaratul Meu Tata” - observa Sf. Ioan Gura-de-Aur - “voi proclama si Eu la rândul Meu numele celui care ti-a dat viata. Tot astfel cum tu esti fiul lui Iona, Eu sunt Fiul Tatalui ceresc. Într-adevar, parea inutil sa adauge: «esti fiul lui Iona»; dar, întrucât Petru Îl marturisise pe Mântuitorul drept Fiul lui Dumnezeu, Iisus adauga aceste cuvinte pentru a declara ca e tot atât de adevarat ca El este Fiul lui Dumnezeu pe cât este ca Petru este fiul lui Iona. «Si Eu îti spun ca esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea.» Pe aceasta piatra, adica pe credinta marturisirii tale” [i][5], precizeaza Hrisostom.            În acelasi duh explica si Sf. Leon al Romei: “Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui. Adica, pe soliditatea acestei temelii, spune El, voi zidi un templu etern, si maretia Bisericii Mele, care trebuie înaltata la cer, se va ridica pe taria acestei credinte - in hujus fidei firmitate consurget ” [ii][6], - deci pe aceasta Revelatie care instituie credinta în Fiul lui Dumnezeu devenit om - Piatra de temelie a Bisericii.            Si, privind tot mai adânc în unitatea textului divin al Sfintei Scripturi, trebuie sa vedem o legatura între Revelatia facuta de Tatal acum lui Petru, în marturisirea: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, si Revelatia Parintelui ceresc facuta lui Petru, Iacov si Ioan pe Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati” (Mt. 17, 5). Cea din Cezareea lui Filip o anticipa si o pregatea pe cea de pe Tabor, a Schimbarii la Fata, dupa cum preamarirea de pe Tabor va anticipa si pregati preamarirea de pe Golgota: a “Crucii si a Învierii ”, pe care Tatal o pronunta la invocatia Fiului: “Parinte, preaslaveste Numele Tau! Atunci un glas veni din cer zicând: L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi” (In. 12, 28).            Aceasta unitate a textului divin era posibila doar pentru ca, în Hristos, în taina Întruparii, unitatea între divin si uman era, dintru început, savârsita. Dumnezeirea în Hristos era din momentul odraslirii, de la Duhul Sfânt si din sânul Fecioarei; totul este întemeiat pe întelepciunea planului divin si este împartasire iconomica a lui Dumnezeu, a slavei Sale, pentru oameni.            Dupa aceasta descoperire, coborând de-a lungul râului Iordan, Iisus a început sa le arate ucenicilor ca El trebuia sa mearga la Ierusalim, pentru Patimile si Învierea Sa: “Pe când strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat în mâinile oamenilor. Si-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Si ei s-au întristat foarte!” (Mt. 17, 22-23). - Ucenicii intra în panica. Viziunea lor despre Mesia, “inspirata” de farisei si carturari, nu era aceeasi cu cea pe care o revela Iisus. În viziunea lor nu se întrezarea taina Crucii, a mortii si Învierii. Iisus avea sa le spuna lui Luca si Cleopa, pe drumul catre Emaus: “Nu trebuia, oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si asa sa intre în slava Sa?” (Lc. 24, 26).            În aceasta stare de spirit, în care Apostolii se lasa cuprinsi de panica, Petru se adreseaza lui Iisus, spunându-I: “Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-Ti fie Tie aceasta!”  Iisus îi raspunde: “Mergi înapoia Mea, satano! Sminteala Îmi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt. 16, 22-23).            Se întelege cuvântul grav, unic, rostit catre Petru, contrastând între: “Fericit esti Simone” si “Înapoia Mea, satano!” - care reprezinta propriu-zis deosebirea radicala între gândirea, vointa lui Dumnezeu, si gândurile insuflate oamenilor de Satan (”satan” înseamna vrajmas, potrivnic), care nu accepta Crucea, actul prin care demonul e învins. - În aceasta stare de spirit, Iisus cheama multimea si pe ucenici si le vorbeste si mai limpede despre aceasta lege fundamentala a creatiei, atât în originea cât si în mântuirea ei, care este Crucea.: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23).            Dar, totodata, le da si aceasta mângâiere puternica, zicându-le: “Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, pâna ce nu vor vedea Împaratia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Mc. 9,1). Cu aceasta fagaduinta se deschide calea spre Tabor. ----------------------------------------------------------------------------------------------------            Parinti si teologi ai Bisericii, începând cu Proclu al Constantinopolului si Vasile al Seleuciei, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, apoi Grigore Palama, renuntând la interpretarea eshatologica, vor tâlcui în acest sens fagaduinta Mântuitorului. Redam interpretarea lui Proclu al Constantinopolului: “Aici El nu vorbeste despre a doua Sa venire în slava, ci despre Schimbarea Sa la Fata, pe munte. Si într-adevar, atunci când s-a petrecut Schimbarea la Fata, pe munte, Hristos Domnul a aratat ucenicilor Sai ceva din slava Regalitatii Sale Dumnezeiesti negraite” [iii][7].            Sa redam acum referatul biblic al Transfigurarii, dupa Sf. Evanghelist Marcu; text întemeiat, precum se stie, pe propovaduirea Sf. Apostol Petru - martor direct al evenimentului: “Si dupa sase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan si i-a dus într-un munte înalt, deosebi pe ei singuri si S-a schimbat la fata înaintea lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate înalbi asa pe pamânt înalbitorul. Si li s-a aratat Ilie împreuna cu Moise si vorbeau cu Iisus. Si raspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învatatorule, bine este noua sa fim aici; si sa facem trei colibe: Tie una si lui Moise una si lui Ilie una. Caci nu stia ce sa spuna, fiindca erau înspaimântati. Si s-a facut un nor, umbrindu-i si s-a facut un glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta sa-L ascultati. Si, deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei. Si coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa nu spuna cele ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar ei au tinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?” (Mc. 9, 2-10). Fata de acest text, asemanator cu cel al Sfântului Evanghelist Matei, aflam un adaos la Sfântul Evanghelist Luca, unde se precizeaza ca Moise si Ilie “vorbeau despre sfârsitul Lui, pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim” (Lc. 9, 31).            Parintii Bisericii care au tâlcuit acest eveniment divin - din Apus citam pe Sf. Leon al Romei, iar din Rasarit pe Sf. Ioan Gura de Aur - sunt unanim de acord ca motivul fundamental al Transfigurarii a fost “ridicarea ucenicilor din starea lor de neliniste, de fervoarea Crucii si a mortii, prin revelarea si pregustarea pe Tabor a slavei Învierii Fiului lui Dumnezeu facut Om.            Cât de puternic era cutremurul sufletului lor la vestirea de catre Hristos a suferintelor Lui, si cât de neasteptat si negrait era darul oferit tot de Hristos acum pe Tabor, vom întelege din cuvântul lui Petru mai ales: “Învatatorule, bine este noua aici; sa facem trei colibe” (Luca 9, 33). Voia, pe de o parte, sa înlature tragismul patimilor, si pe de alta, sa eternizeze clipa Taborului.            Un interpret din zilele noastre, George Habra, analizând iconomia Schimbarii la Fata, evoca faptul ca Petru, mereu obsedat de fobia de a-L vedea pe Hristos omorât potrivit predictiei Sale, zice: “Bine este noua sa ramânem aici ” (Mc. 9, 5), decât sa mai mergem la Ierusalim. [iv][8]            Îndeosebi o omilie atribuita Sf. Efrem Sirul ne ofera o viziune care se ridica la înaltimea evenimentului. Pentru ortodoxia si frumusetea marturiei sale de credinta, o redam în extenso: “Oamenii despre care El spune ca nu vor gusta moartea înainte de a vedea chipul venirii Sale sunt cei pe care El i-a luat cu Sine pentru a urca pe Munte si carora le-a aratat cum va veni în ziua de apoi, în slava Sa dumnezeiasca si în trupul Sau omenesc. El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata ca El este Fiul, si al Carui Parinte este.            Atunci când El i-a întrebat: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au raspuns: Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mat. 16, 13-14). Iata pentru ce El i-a luat pe Munte. El le-a aratat ca nu este Eremia, ci Cel Care îl sfintise si îl rânduise pe Eremia înca din pântecele mamei sale (Eremia 1, 5); ca nu este unul dintre prooroci, ci Domnul proorocilor, Cel Care i-a trimis pe ei toti. El le-a mai aratat ca este facatorul cerului si al pamântului, Domnul celor vii si celor morti. În sfârsit, El a poruncit cerului aducându-l pe Ilie; a poruncit pamântului si l-a înviat pe Moise.            El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata ca este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal înainte de toti vecii, si în vremea aceea întrupat din Fecioara Maria.            El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata slava Dumnezeirii Sale si a le face cunoscut ca este Mântuitorul lui Israel, asa cum El aratase prin prooroci. El a voit sa faca în asa fel încât ei sa nu se sminteasca la vederea patimilor Sale luate de buna voie pe care avea sa le îndure pentru noi în firea Sa omeneasca. Ei Îl cunosteau, într-adevar, ca Om, dar nu stiau ca era Dumnezeu; Îl cunosteau ca Fiu al Mariei, ca Om traind cu ei în lume, dar pe Munte El le-a aratat ca era Fiul lui Dumnezeu, si Dumnezeu însusi.            Ei Îl vazusera mâncând si bând, lucrând si odihnindu-se, atipind si dormind, îndurând teama pâna la stropi de sudoare, toate lucruri ce nu pareau de fel potrivite firii Lui dumnezeiesti, ci doar omenescului Sau. Iata de ce El i-a luat pe munte, pentru ca Tatal sa-L numeasca Fiul Sau si le-a aratat ca era cu adevarat Fiul Sau si Dumnezeu.            I-a luat pe munte si le-a aratat Împaratia Sa mai înainte de a îndura patimile, puterea Sa înaintea mortii Sale, slava Sa înaintea batjocurilor si marirea Sa înaintea rusinii. Astfel, atunci când El avea sa fie prins si rastignit de catre evrei, Apostolii Sai aveau sa stie ca n-o îngaduise din slabiciune ci de buna voie, pentru mântuirea lumii.            El i-a luat pe munte si le-a aratat, înaintea Învierii Sale, slava Dumnezeirii Sale; astfel, atunci când El avea sa învie din morti în slava firii Sale dumnezeiesti, ei vor recunoaste ca El nu primise aceasta slava ca rasplata pentru suferinta Sa, ca si când ar fi avut nevoie, ci ca o avusese din veci, alaturi de Tatal si împreuna cu Tatal, dupa cum o spune chiar El în ajunul patimilor luate de buna voie: «Si acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea»“ (In. 17, 5). [v][9]            În acelasi duh, parintele Staniloae comenteaza: “Schimbarea la Fata a lui Hristos pe Tabor le dadea Apostolilor dovada anticipata a Învierii si Dumnezeirii Sale si a mântuirii tuturor celor ce vor crede în El, spre a le confirma marturia lor data Lui prin Petru la Cezareea lui Filipi, ca El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, confirmare cu atât mai necesara cu cât, dupa acea marturisire a lui Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce o va avea de îndurat, dar din care va învia, ceea ce le produsese Apostolilor o sminteala de natura sa le slabeasca marturia data despre dumnezeirea Sa. Hristos le arata astfel ca, între dumnezeirea Sa si jertfa Sa ca om pentru oameni, nu e o contrazicere, ci ca tocmai prin aceasta jertfa se va arata marirea iubirii Sale dumnezeiesti. Cu cât e mai înalt Dumnezeu, cu atât e în stare de o mai mare smerire din iubire pentru oameni.            Necontrazicerea între marirea Sa dumnezeiasca si smerirea Sa prin întrupare si jertfa Sa ca om, o arata Hristos si în faptul stralucirii ce o va da umanitatii Sale prin aceasta smerire, care a mers pâna la jertfa.            Umanitatea Lui va deveni, prin jertfa, mediu al luminii dumnezeiesti, stralucitoare, prin fata Lui ca soarele, prin vesmintele Lui ca zapada. E o lumina care, desi se arata prin fata omeneasca materiala, are totusi un caracter spiritual, asa cum se arata lumina bunatatii pe fata omului si cu deosebire în nimbul sfintilor.” [vi][10]            Ceea ce ne sugereaza Parintele Staniloae si trebuie relevat teologic în manifestarea slavei de pe Tabor este ceea ce am subliniat si mai înainte, lucrul sacru al iconomiei divine. Slava lui Dumnezeu s-a aratat pentru ucenici si pentru noi toti, s-a aratat slava lui Hristos “vizibil” - slava pe care o avea în Sine, o purta neîncetat, si pe care o comunica iconomic, mai ales prin Cruce si Înviere.            Sfântul Ioan Damaschin ofera în acest sens o marturie limpede a sfintei Traditii: “Iisus Hristos, pe Muntele Taborului, luându-i cu Sine pe cei ce se distingeau printr-o culme a virtutilor, le-a aparut schimbat la fata. În fata ucenicilor Sai este schimbat la fata Cel Care este întotdeauna plin de slava si stralucind de lumina Dumnezeirii. Caci, fiind nascut din veci; si nu dupa aceea a luat fiinta, si slava. Din Tatal, într-adevar, El Îsi are obârsia, dar fara început si în afara timpului, El Care are, cu adevarat, splendoarea slavei si întrupat El este Acelasi, El Care ramâne în lumina dumnezeiasca... El S-a schimbat la fata, asadar, nu luând ceea ce nu era, ci aratând ucenicilor Sai ceea ce era, deschizându-le ochii si, din orbi precum erau, facându-i vazatori. Asta înseamna: «El se schimba la fata în fata lor». Caci, ramânând El însusi în identitatea Sa, El Se arata acum ucenicilor sub un alt aspect decât cel sub care Se aratase mai înainte.” [vii][11]            Cosma de Ierusalim, în consens cu traditia Bisericii, afirma ca printr-un imn actualizarea acestei slave vesnice de pe Tabor: “Pentru a confirma iconomia slavei Tale, Hristoase Dumnezeule, ai stralucit pe Tabor asa precum esti din veci si precum Te înalti deasupra norilor.” [viii][12]            Din aceasta slava divina, necreata, Hristos îi învredniceste si pe Apostoli sa se împartaseasca, luminându-i si purtându-i catre preaslavirea luminii vesnice.            Si, în acelasi timp, de neomis, îndeosebi în ce priveste Traditia Rasariteana, Lumina care a stralucit din El, de pe fata Lui, peste ucenici, iluminându-i, îndumnezeindu-i si pe ei, era Lumina divina din eternitatea slavei lui Dumnezeu. Din Traditia rasariteana aducem aici marturia, mai întâi din acelasi Cosma de Ierusalim:            Acelasi Cosma de Ierusalim arata în acest sens: “Atunci când Firea Ta neschimbatoare s-a amestecat cu firea noastra omeneasca, ea a stralucit inefabil, revelând ucenicilor firea Dumnezeirii care îi e asemanatoare, fiind nemateriala” [ix][13].            Invocam aici, odata mai mult, marturia teologului Luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama: Pe Tabor “Hristos nu a manifestat o alta stralucire decât cea pe care o avea deja în chip nevazut. El avea, ascunsa în carnea Sa, stralucirea firii Dumnezeiesti ” [x][14].            Iar, într-una din omiliile despre Transfigurarea Domnului, Sfântul Grigorie teologhiseste: “Or, în vreme ce Se ruga, El stralucea astfel si raspândea aceasta Lumina tainica acelora dintre ucenici pe care îi alesese, în prezenta celor mai mari dintre profeti, pentru a arata ca rugaciunea e cea care dobândeste aceasta fericita contemplare, si pentru ca noi  sa aflam ca apropiindu-ne de Dumnezeu prin virtuti si unindu-ne cu El prin Duh putem dobândi vederea acestei straluciri ” [xi][15]; si explica: “Domnul nostru Iisus Hristos avea în El însusi aceasta stralucire; de aceea El însusi nu avea nevoie sa se roage pentru a face sa straluceasca trupul Sau de dumnezeiasca Lumina, dar arata în ce chip va fi daruita Sfintilor stralucirea lui Dumnezeu si cum o vor vedea ei. Într-adevar, «atunci cei drepti vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor» (Mt. 13, 43). Astfel, o data deveniti în întregime dumnezeiasca Lumina, si ca niste lastari ai Luminii dumnezeiesti, ei Îl vor vedea pe Hristos stralucind negrait, în chip dumnezeiesc si tainic, El a Carui slava, iesind în chip firesc din Dumnezeirea Sa, s-a aratat pe Tabor aidoma împartasita de Trupul Sau, din pricina unirii ipostatice. Asadar, si datorita unei asemenea Lumini Chipul Sau stralucea asemenea soarelui ” [xii][16].            Si, se întelege, în aceasta unire ipostatica, Dumnezeu Cuvântul face sa treaca, în chip pascal, în Duhul Sfânt, firea Sa omeneasca prin Cruce si moartea despre care vorbea cu Moise si Ilie, sus, pe Tabor. Si, în acelasi timp, El pregusta Învierea pe care o descopera ucenicilor ca marturie a Dumnezeirii Sale; o marturie vie, împartasita, a Slavei dumnezeiesti fara care Apostolii nu L-ar fi putut cotempla în Slava. Sfântul Grigorie Palama întareste: “Aceasta Lumina este deci cea a Dumnezeirii, si ea este necreata.” Atunci când Hristos S-a schimbat la Fata, spun teologii, “nu a dobândit ceva ce nu avea, ci aratându-Se ucenicilor asa cum era, deschizându-le ochii si facându-se vazut acestor orbi".[xiii][17]            Trebuie observat ca finalul evenimentului este tot atât de semnificativ. Dupa mesajul Parintelui ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta sa-L scultati” (Mc. 9, 7), Evanghelia adauga: “Si deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nmeni decât pe Iisus, singur cu ei” (Mc. 9, 8). Iisus singur. Apostolii primisera mesajul: certitudinea ca Iisus este Mesia, Fiul, Trimisul Tatalui ceresc în istorie. Pe Tabor ei se gaseau în meta-istorie, cea care da, prin Revelatie, sensul istoriei.            Începând de acum, în chip vizibil, în El este destinul comun: al Lui si al Apostolilor; al tuturor oamenilor si al creatiei. El Singur, dar ca Trimis al Tatalui în Duhul Sfânt, El concret, personal, ca Unicul devenit Om din Treime, este “Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6) lumii. Si anume, Calea catre viata, catre Înviere. Caci, “coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa nu spuna cele ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar ei au tinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?” (Mc. 9, 9-10). Tema esentiala în constiinta lor devine acum Învierea. Mai precis, legatura între Rastignire, moarte si Înviere, si - dupa evenimentul la care participasera - unitatea de acum înainte de nedesfacut între Transfigurare si Înviere; Transfigurarea ca usa si cale de acces catre întelegerea Învierii.            Pentru luminarea acestei taine a Taborului, asa cum observa Sf. Grigore Palama, Iisus le-a deschis ochii, “vederea duhovniceasca”. Iar prin ei, si prin actele divine care s-au succedat, aceasta deschidere, luminare duhovniceasca, va deveni o conditie fundamentala a interpretarii Scripturii, Traditiei, Istoriei - o exigenta si conditie esentiala a vietii Bisericii, chemata la pregatirea proniatoare a Transfigurarii naturii, a creatiei, în sânul istoriei.  Transfigurarea naturii            Ceea ce ne apare mai semnificativ în Transfigurarea Domnului, odata cu caracterul sau iconomic, este si faptul ca evenimentul are loc înaintea Crucii, Mortii si Învierii Mântuitorului, ca o anticipare, pregatire, sublimare a acestor acte sacre.            Dar atunci, savârsita pentru noi si în aceasta relatie cu moartea si Învierea lui Hristos, Transfigurarea este un dar oferit naturii noastre, creatiei si, tot în relatie, desigur, cu moartea si Învierea noastra.            În acest sens, iluminarea savârsita în spiritul Sfântului Apostol Petru este revelatoare. În a doua Epistola, am zice - în ajunul trecerii lui pe tarmul celalalt, cel al vesniciei - Apostolul, vestind celor ce “au dobândit o credinta de acelasi pret” (2 Petru 1,1) si stiind, precum afirma, “ca degraba voi lepada cortul acesta, precum mi-a aratat Domnul nostru Iisus Hristos” (1,14), evoca tocmai acest eveniment si act al Transfigurarii. Sfîntul Petru precizeaza: “V-am adus la cunostinta puterea Domnului Iisus Hristos si venirea Lui nu luându-ne dupa basme mestesugite, ci vazând slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu-Tatal cinste si slava atunci când, din înaltimea slavei, un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit. Si acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Avem astfel întarirea cuvântului proorocesc, la care bine faceti luând aminte, ca la o faclie ce straluceste în loc întunecos, pâna când se va lumina de ziua si Luceafarul va rasari în inimile voastre” (vers. 16-19). Apostolul vede, aplica si traieste Transfigurarea în propria lui viata. El dezvaluie lumina si puterea Taborului pe care a contemplat-o cu ochii lui, prin care s-a facut haric “partas dumnezeiestii firi “ (v. 4) - subliniem aceasta sintagma - “sa va faceti partasi dumnezeiestii firi” - îndemn si marturie unica, precum se stie, în revelatia biblica, prin care el da întelesul cel mai adânc al Taborului si face din Schimbarea la Fata o lege si dimensiune capitala a vietii noastre crestine.            Astfel, experienta si marturia aceasta a Apostolului este de o însemnatate cruciala pentru constiinta crestina si umana în general.            Mai mult, întrucât moartea si Învierea Domnului s-au petrecut la interval minim, divin calculat, dupa Transfigurarea Sa, anume când “a sosit ceasul”, iar moartea si învierea noastra, a trupurilor, se savârsesc în alte conditii, determinate eshatologic, transfigurarea noastra, a fapturii, ni se reveleaza ca o vocatie si drept cel mai actual act al conditiei noastre.            Se întelege, mai întâi transfigurarea naturii, a persoanei umane. S-a observat, ucenicii erau înspaimântati de vestirea mortii Domnului, si Mântuitorul i-a scos din aceasta stare prin Transfigurare si participarea lor la slava Sa.            E de la sine înteles ca în Biserica, în viata crestina, tot prin puterea Transfigurarii transformam spectrul mortii, ca si al judecatii însasi. În acest duh, troparul sarbatorii invoca harul Dumnezeirii: “Schimbatu-Te-ai la Fata în munte, Hristoase Dumnezeule, aratând ucenicilor Tai slava Ta, pe cât li se putea. Straluceasca si noua, pacatosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, datatorule de lumina, slava Tie”.[xiv][18] De altfel, acesta este întelesul catre care ne conduce Revelatia biblica.            Aceasta lumina a Transfigurarii o împartaseste Hristos prin Biserica, acum si aici, prin cuvântul Evangheliei si prin Sfintele Sale Taine. Daca în Evanghelia dupa Ioan nu a mai fost repetat actul Transfigurarii, fiind prezent în toate cele trei Evanghelii sinoptice, se poate spune ca avem aici o exegeza a ei raportata direct la viata noastra. Într-o asemenea perspectiva trebuie sa vedem cuvântul Mântuitorului: ”Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata. Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia. Caci, precum Tatal are viata în Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata în Sine (Ioan 5, 24-26).            Precum se observa, timpul este la prezent: “asculta, crede, are, vine, este”. Si iarasi: ”vine vremea si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care vor auzi vor fi vii.” E de la sine înteles ca este vorba de învierea din moartea spirituala produsa de pacat; nu de moartea fizica, trupeasca; de asemenea, de învierea spirituala de aici si de acum, nu de învierea trupurilor (a celor din cimitire) si de Judecata Universala, despre care Mântuitorul vorbeste mai jos, când spune: “vine ceasul în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui; Si vor iesi cei care au facut cele bune, spre învierea vietii, iar cei care au facut cele rele, spre învierea judecatii “ (Ioan 5, 28-29).            Stim ca exista doua morti si doua învieri. Dumnezeu i-a poruncit si l-a prevenit pe Adam: “Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit!” (Fac. 2, 17).            Constiinta crestina s-a întrebat: A murit Adam în ziua în care a pacatuit? Trupeste n-a murit atunci. Dar spiritual, atunci a murit, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu si consimtamântul cu duhul la unirea cu cele muritoare. În duh este începutul si al vietii si al mortii. În acest înteles tâlcuieste Sf. Grigore Palama: “Domnul numeste morti pe cei ce traiesc în desertaciunea acestei lumi; El nu i-a îngaduit ucenicului care Îi cerea sa-l lase sa-si înmormânteze tatal, ci i-a spus sa lase mortii (dupa duh) sa-si îngroape mortii (dupa trup). Domnul numeste deci morti pe cei ce traiesc trupeste, dar al caror suflet e deja mort; despartirea sufletului de trup este moartea trupului, iar despartirea sufletului de Dumnezeu este moartea sufletului; adevarata moarte este deci cea a sufletului. Dumnezeu vorbea despre aceasta moarte atunci când i-a spus lui Adam, aflat înca în Rai: În ziua în care vei mânca din rodul pomului oprit, cu moarte vei muri. Din clipa caderii, sufletul lui Adam, despartit de Dumnezeu, a murit, desi Adam a mai trait, trupeste, pâna la vârsta de noua sute treizeci de ani” [xv][19].            Atunci, asa precum este o moarte în amândoua sensurile: a sufletelor si a trupurilor, la fel exista si doua învieri: a sufletelor si a trupurilor. Sfântul Macarie da ca un fel de marturie a experientei duhovnicesti: “Învierea sufletelor moarte se produce înca de acum; dar învierea trupurilor nu se va petrece decât în ziua de apoi.” [xvi][20]            Cu certitudine, învierea sufletelor de aici si acum este capitala si decisiva. Nu putem omite faptul de adânca semnificatie: “Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii” (Întelepciunea lui Solomon 1, 13). - Pentru ca “plata pacatului este moartea” (Rom. 6, 23). Hristos a gustat moartea “ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul” (Evr. 2, 14).            Dar Dumnezeu, Care poate scoate binele chiar si din rau, spre pilda ca în cazul dreptului Iosif (Fac. 50, 18-20), a îngaduit moartea, precum învata Biserica, si “pentru ca raul sa nu ramâna nemuritor.”  Exprimam acest adevar profund în rugaciunea de dezlegare pentru cei morti: “Dar, pentru ca rautatea sa nu ramâna nemuritoare, din iubire de oameni ai poruncit ca amestecul acesta, negraita legatura dintre trup si suflet, sa se taie, sa se desfaca, Dumnezeule al parintilor nostri. Asa încât sufletul sa mearga acolo de unde si fiinta si-a luat [xvii][21], pâna la învierea cea de obste, iar  trupul sa se întoarca întru acelea din care a si fost alcatuit.”            Or, aici se pune întrebarea fundamentala: în moartea fizica, trupeasca, moare deplin si definitiv raul? Existenta iadului demonstreaza ca în moartea fizica nu este desfiintat raul. Atunci, el trebuie desfiintat în duh, ”aici si acum”, mai înainte de moartea fizica. Atunci, odata mai mult, ni se descopera însemnatatea extraordinara a Transfigurarii Domnului pentru ucenici, înainte de Crucea si moartea Sa, si însemnatatea Transfigurarii, a sarbatorii Schimbarii la Fata, în viata Bisericii. În pericopa Apostolului pe care o citim în slujba Botezului, îl auzim pe Sfântul Pavel rostind: “Socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 6, 11). - Omorârea în duh, acum si aici, a pacatului este reala moarte a rautatii, mai adânca decât moartea fizica. Si învierea de aici, spirituala, este începutul si adevarata înviere. În acest înteles luminos si revelator, Sfântul Macarie, tâlcuind viziunea descrisa de Profetul Ezechiel (1, 1-20), se adreseaza sufletului credincios: “Daca ai devenit tron al lui Dumnezeu, daca Împaratul ceresc te conduce, daca sufletul tau a devenit ochi duhovnicesc si lumina, daca te-ai hranit din aceasta hrana duhovniceasca si ai baut apa vie, daca te-ai învesmântat în vesmintele inefabilei Lumini, daca omul tau launtric s-a întarit în cunoasterea si neclintirea acestora, atunci tu traiesti cu adevarat viata vesnica si de acum sufletul tau odihneste în Dumnezeu” [xviii][22].            .... Acest fapt e de o însemnatate capitala: transfigurarea naturii o înfaptuieste Iisus Hristos în Duhul Sfânt, prin om; dar o înfaptuieste prin omul transfigurat. Altfel o prihaneste, o polueaza.            Trebuie, de asemenea, aratat ca aceasta arvuna duhovniceasca din lumina Transfigurarii nu priveste doar sufletul, ci întreaga noastra fire: sufletul si trupul, acesta din urma în menirea lui de a deveni “templu al Duhului Sfânt”. Întru aceasta darul Taborului poate fi numit “o preînchipuire a Împaratiei lui Dumnezeu” [xix][23]            .... Tainele Bisericii, Liturghia, rugaciunea lui Iisus, asceza si viata în Duhul lui Hristos, toate poarta în ele nucleul Transfigurarii. Înca în ritualul Tainei Botezului se aude chemarea Apostolului: “Considerati-va morti pacatului si vii pentru Dumnezeu în Iisus Hristos” (Rom. 6, 11).            Iar în Liturghie si în lucrarea Rugaciunii Inimii, credinciosul ortodox se împartaseste deopotriva si din Taina Numelui lui Iisus, si din cea a Trupului si Sângelui Sau, dobândind un gaj al Transfigurarii si Învierii. Taina euharistica “înseamna a deveni salas Duhului Sfânt în vederea unirii cu Hristos”, sau - cum marturisea Sfântul Serafim de Sarov - “telul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt”, a “Duhului vietii în IisusuHristos” (Rom. 8, 2).            S-a observat ca pe Tabor întreaga Treime a participat, de altfel ca în orice act divin.            EXAPOSTILAIRE            “Lumina Tatalui, O, Cuvinte, în lumina am vazut pe Tabor lumina Care este Tatal si lumina Care este Duhul luminând toata faptura”.            Si, întreaga creatie participa si traieste, pregusta biruinta asupra mortii împreuna cu Hristos “cu moartea pe moarte calcând”. “Pentru ce, asadar, pentru care învatatura - se întreaba Andrei Criteanul - s-a savârsit Schimbarea la Fata?” Si tot el raspunde: “Pentru a arata slava Dumnezeirii Sale, dar si frumusetea în care, cu putin înainte mai în ascuns, iar acum în stralucire, El a transformat aceasta fire care a auzit: «Tarâna esti, în tarâna te vei întoarce».[xx][24] Este ceea ce sarbatorim astazi: îndumnezeirea firii noastre, o schimbare în bine, iesirea si înaltarea din ceea ce este dupa fire catre ceea ce este mai presus de fire”. ..........DE UNDE E CITATUL ........ Sa simti Dumnezeirea coborând, îndumnezeind faptura, învrednicind faptura de cunostinta vie a lui Dumnezeu, a prezentei Lui în omul creat dupa Chipul Lui, si în vocatia nesfârsita a asemanarii cu El. Si, de neomis, cunostinta, comuniune limpede exprimata, fara confuzie panteista: “Spunem ca Îl cunoastem pe Dumnezeu prin energiile Sale - scrie Sfântul Vasile - dar nu ne straduim sa ne apropiem de esenta însasi. Caci energiile Sale coboara pâna la noi, dar esenta Sa ramâne de neatins”.[xxi][25] Energii care iradiaza, se raspândesc asemenea luminii, fiind lumina, stralucind în persoana umana si cuprinzând întreaga existenta din jur, transfigurând-o. Într-una din viziunile sublime ale Sfântului Simion Noul Teolog citim: “Într-o zi, pe când se afla într-o rugaciune adânca, iata ce vazu: în cugetul sau, vazduhul începu sa straluceasca; fiind în chilia sa, i se parea ca se afla afara, la lumina zilei; or, era noapte, în preajma ceasului întâi... Se scursera astfel mai multe ceasuri: sfântul, în picioare, nu contenea sa-L preamareasca pe Dumnezeu în cântari de slava, fara nici o abatere; el privea slava care îl înconjura, fericirea de care se bucura Sfintii în sânul vesniciei... În aceasta  vreme, cu acelasi glas ca mai înainte, lumina îi vorbi din nou, spunând: «Asa vor fi, dupa învierea din veacul viitor, toti sfintii, învesmântati netrupeste în trupuri duhovnicesti, mai usoare, mai subtile, mai mult facute sa se înalte, ori mai dense, mai grele, mai atrase spre pamânt; prin aceasta se vor deosebi locul si rangul apropierii de Dumnezeu pentru fiecare.»” [xxii][26]            Ni se comunica aici una din cele mai exemplare viziuni si experiente duhovnicesti. Ceea ce este atât de puternic revelator e tocmai ce sugeram mai sus, stralucirea, raspândirea în jur a luminii divine în persoana harismatica, participarea creatiei, a materiei: pe Tabor s-au revelat, transfigurati nu doar Mântuitorul si vesmintele Lui, Apostolii Sai, chipurile si întreaga lor faptura, ci si vazduhul din jurul lor. Troparul sarbatorii ne încredinteaza: “Lumina a Tatalui, Cuvinte, în lumina am vazut pe Tabor lumina care este Tatal si lumina care este Duhul luminând toata faptura”.            Astazi stiinta, fizica îndeosebi, întâmpina prin descoperirile ei semnele spiritualizarii: “Materia vibreaza si ea - afirma teoria lui Louis de Broglie - ea împrumuta stralucirea luminii, transparenta ei uneori lasând sa se întrevada multe planuri dincolo de realitatea imediata. Ea devine un receptacol activ al transcendentei, asa cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul: «Dumnezeu a zidit lumea vazuta si lumea nevazuta, asadar a facut sufletul si trupul. Daca lumea vazuta e atât de frumoasa, cu atât mai mult va fi cea nevazuta. Iar daca aceea este mai frumoasa si mai buna decât aceasta, cu cât mai mult le va depasi pe amândoua Cel Care le-a creat?» [xxiii][27].            Transformarea naturii, a materiei, a devenit o realitate prezenta. Mai mult, e sesizata chiar de necredinciosi sursa, mobilul adânc care pune în miscare aceasta dinamica a tehnicii zilelor noastre. “Un filosof ateu precum Kojev stabileste o legatura între nasterea tehnicilor moderne si credinta în învierea trupurilor întemeiata pe respectul pentru «materialul» vietii... în numele unei credinte instalate în istorie. Crestinismul, potrivit lui, a respins orice optiune pentru o istorie supusa fatalitatii si distrugerii”.[xxiv][28]            Dar tocmai de distrugere trebuie astazi ferita natura, creatia. De o altfel de distrugere decât acelea de care vorbesc unele apocalipse fataliste. Ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi distrus. Dumnezeu iubeste opera Sa si n-a menit-o distrugerii. “Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). Dar noi putem polua atât natura în mijlocul careia traim, cât si pe noi însine.            De aceea este o relatie adânca, de nedesfacut, între transfigurarea omului prin Hristos în Duhul Sfânt, si transfigurarea naturii. Nicolae Berdiaev atrage atentia asupra angajamentului spiritual al omului: “Tehnica cere forta spiritului, pentru ca omul sa nu fie nimicit”.[xxv][29]            Transformarea naturii nu se poate împlini autentic decât în lumina iubirii «che move il sol’ e l’altre stelle». Citind acest vers al lui Dante, Olivier Clément reflecteaza adânc: “Iubirea creaza lumea, Hristos a transfigurat în chip tainic universul. Acest Cosmos reîntregit, recreat, iluminat, ne este daruit în Tainele Bisericii. El este înradacinarea noastra neclintita, nu doar cereasca, ci si pamânteasca, pamântul nostru ceresc si cerul nostru pamântesc, izvorul unei gândiri euharistice singura în stare sa stapâneasca revolutia tehnologica”.[xxvi][30]            Dar, în transfigurarea naturii, o misiune particulara are arta. Daca lumina divina a Transfigurarii nu numai patrunde ci si înnoieste creatia, arta are menirea de a participa la aceasta înnoire. Mircea Eliade vede în telul tuturor artelor o revelatie. Simtim adesea în arta, în literatura, în muzica, pictura sau sculptura, înca ecouri ale Paradisului pierdut. Un teolog, gânditor si poet român, Nichifor Crainic, a scris chiar despre aceasta tema o carte, care l-a si consacrat: Nostalgia Paradisului .            Vorbind despre Bach, Emil Cioran spune de asemenea, privind muzica: “Umanitatea n-a cunoscut alt geniu care sa fi prezentat cu mai mult patos drama caderii în timp si nostalgia Paradisului pierdut. Evolutiile muzicii sale îti dau o senzatie grandioasa de ascensiune în spirala spre ceruri. Cu Bach ne simtim la poarta Paradisului, niciodata în el.” [xxvii][31]            În Paradisul pierdut nu acesta ramâne doar referinta noastra originara. Odata cu viziunea mesianica a Vechiului Testament, chiar dupa Cadere, cu Proto-Evanghelia, constiinta umana se îndreapta spre un nou Paradis, în Hristos. Învierea, Înaltarea, Cinzecimea deschid sensul creatiei, al istoriei, si deci al artei, spre un cer nou si un pamânt nou, spre un nou Paradis. Iar Transfigurarea este sursa de inspiratie care însufleteste spiritul.            Arta, în toate expresiile ei - cuvântul, melosul, imaginea - nu se poate inspira autentic decât din Lumina Taborului, din frumusetea lui Hristos care a stralucit în mijlocul Profetilor, Apostolilor, a Creatiei însasi.            Transfigurarea este menirea artei; numai prin lumina ei poate transfigura lumea si o poate scoate din formele, expresiile degradate pâna la satanism care, în loc sa transfigureze, desfigureaza lumea.            Împreuna cu Liturghia si în cultul divin, care oglindeste cerul pe pamânt, precum s-a zis, creatia artistica si cultura însasi trebuie sa-si redescopere radacinile sacre. Cultura s-a nascut si trebuie sa renasca din cultul divin, sa se inspire din el, poezia din poezia sacra a Psalmilor, Liturghiei, a Imnelor Liturgice.            Lumina sfintitoare a Transfigurarii e simtita ca o energie vie, supranaturala, biruitoare, într-unul din poemele lui Daniel Turcea (1945-1979):                                         lumina, acum            Lumina, acum / apara-ma de mine însumi / apropie-te / lumina, sfinteste / tarâna si gândul / nu eu / ci tu / traieste în mine / neînvinsa”. [xxviii][32]            O asemenea lumina coboara, patrunde prin cuvântul rugaciunii lui Iisus, daruindu-i pacea sofianica, isihia inimii - lacas al Dumnezeirii:                                         Stravezime            “Câta odihna / în suflet pogoramânt / sofianic / strain, luminând / aproape cuvânt, aproape ningere / numai taina si numai dar / nevazut / deasupra adâncului inimii / fara sa stiu / fara sa pot întelege” [xxix][33].            Îi da totodata si sa preguste, sa se împartaseasca din harul celei de a opta zi a Învierii:                                                 Etern Acum            “Ziua a opta / fara sfârsit / pogorându-se acum / potirul se-aprinde ! / ce nu vad / ce nu traiesc / ce nu stiu / e viata / ce nu vad / e lumina / lânga ochii mei / lânga buzele mele / si sub pleoape / acum !” [xxx][34].           Cu aceeasi deschidere a sensibilitatii spirituale, a sensibilitatii duhovnicesti, traieste si poeta, din aceeasi generatie, Christina Crâsmariu Craciunescu (1956-1994), contemplând taboric existenta:                                         Teofanie           “În flori, în roade, în culori / în orice miscare vazuta, învaluita / acelasi semn, aceeasi cale / un salas / un înteles: / Lumina / Lina / Îndumnezeitoare” [xxxi][35].           Iar pentru poetul isihast V. Voiculescu, în iubirea Fiului lui Dumnezeu el Îi traieste prezenta, ascultându-I chemarea:           “Oricând gândesti la Mine cu iubire            E-o clipa din a doua Mea venire.”           Ne îngaduim sa oferim o legatura intima, harica, între rugaciunea de binecuvântare si cea de încheiere a Sfintei Liturghii prin care se invoca textul Sfântului Iacob: “Toata darea de pret si tot darul desavârsit de sus este, de la Parintele luminilor”, si poemul poetului român V. Voiculescu ................................... NEBUNUL ..................................................           În orizontul muzicii privirea ne este atrasa, cucerita, de o “renastere a cântarii vechi rusesti consemnate printr-o semiografie speciala, care este definita drept manifestarea cea mai înalta a spiritului într-un sunet.” Asa cum o explica L.V. Siskina, conferentiar la Academia Teologica din Moscova: la temeiul cântarii semiografice sta învatatura patristica despre cele doua firi ale sunetului muzical, despre sunetele pamântesti si ceresti, învatatura care porneste din cele doua cai ale vietii: una care duce în afara, spre lume, iar cealalta ducând în interior, spre Dumnezeu.           Calea spre afara genereaza un sunet pamântesc, trupesc, iar calea spre launtru genereaza sunetul duhovnicesc, ceresc. Telul sunetului pamântesc este placerea estetica, telul sunetului spiritual este mântuirea sufletului si preaslavirea lui Dumnezeu... Drept cheie pentru întelegerea deosebirii dintre aceste doua cai sunt citate cuvintele Fericitului Ieronim: “Dumnezeu trebuie laudat nu cu glasul, ci cu inima.” Iar drept scop, finalitate, se afirma: “A cânta cu inima înseamna a însufleti sunetul cu sonoritate cereasca.” [xxxii][36]           Mentionam ca în Biserica Ortodoxa Româna, înca din timpul Patriarhului Iustinian († 1977), s-a introdus cântarea omofona, psaltica. Iar în prezent au luat fiinta grupuri corale omofone sau pe mai multe voci, care se raspândesc îndeosebi în orasele universitare sau cu Seminarii Teologice ale tarii.           O misiune transfiguratoare deosebita revine icoanei. Simbioza între Teologia Luminii necreate, careia Sfântul Grigore Palama i-a dat o marturie decisiva, si renasterea icoanei ortodoxe, este cunoscuta. Putem pune semn de analogie, asa precum în muzica sunetul ceresc din adâncul inimii lumineaza sunetul exterior, la fel lumina divina necreata lumineaza fondul icoanei. Precum se stie, în pictura traditionala ortodoxa se manifesta în mod evident deschiderea cerului spre lume, prin ceea ce numim “perspectiva inversa”, în care întreaga miscare a ansamblului pictural este orientata catre privitor. Fondul auriu semnifica harul divin, ilumineaza si proiecteaza spre noi chipul sfintelor persoane, îmbratisând lumea, participând la bucuria ei, la aspiratiile ei, la durerile ei. Psalmistul exprima sugestiv aceasta experienta spirituala: “Desteapta puterea Ta si vino sa ne mântuiesti pe noi. Dumnezeule, întoarce-ne pe noi si arata fata Ta si ne vom mântui!” (Ps. 79, 3-4).           André Borrely explica, în acelasi duh, referindu-se la icoana rusa: “Ea nu primeste lumina din afara. Ea este cea care radiaza. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce Hristos este Lumina lumii? Întrega arta a icoanei este modelata de aspiratia pe care omul o poarta în adâncul lui, pe care doar Sfânta Treime îl poate împlini, si care se exprima prin cuvântul Bisericii din slujba zilei de Marti din Saptamâna Mare: «Dupa ce m-ai împodobit cu vesmântul slavei frumusetii Tale, fa-ma partas stralucitor Împaratiei Tale»”. [xxxiii][37]           Putem face aici referire, spre ilustrare, la icoana Schimbarii la Fata, opera a lui Teofan Grecul, iar din noua pictura ecleziala româneasca, la doua icoane - Buna Vestire si Apocalipsa Sfântului Ioan, opere ale pictorului contemporan Sorin Dumitrescu.           Marturie a interiorului care se reveleaza ne ofera, în spiritualitatea noastra româneasca, opera sculpturala a lui Constantin Brâncusi, pe care Micul Larousse îl caracterizeaza astfel: “El si-a redus operele la efecte pure de materie, de volume si ritmuri”.           Într-adevar, sculptura lui Brâncusi este spiritualizata prin vocatie. “Copil fiind - marturiseste el - îmi faceam o idee înalta despre misiunea de lumina a sculpturii. I-am vazut pe tatal meu si pe bunicul meu postind si rugându-se înainte de a ciopli lemnul cu barda pentru a face din el cruci, pentru a-l scrijeli cu dalta, ca sa dea la iveala pe blana un trup rastignit ori aripi de înger.”           Mai târziu, aflându-se într-o manastire din Oltenia, Tismana, contemplând fresca ce o înfatisa pe Maica Domnului în întâlnirea cu Sfânta Elisabeta care îi arata ca va avea un Fiu, el reflecteaza: “...parea sa poarte în ea tot viitorul; am avut atunci întâia presimtire: cele mai frumoase dintre lucruri sunt cele ce privesc spre viitor.” Se întelege, spiritul lui se misca sub impulsul necuprinsului divin, unicul care poarta posibilitatea infinitului viitor, a nesfârsitei înnoiri. Brâncusi a creat într-o asemenea viziune, mai precis, într-un suis al spiritului, un “zbor” - cum spunea el. Explicându-si personal viziunea operei sale Pasarea Maiastra, el exclama: “Eu nu creez pasari, ci zboruri! Nu am cautat în toata viata mea decât esenta. Zborul, ce fericire! Pasarea de Aur ... se zbate aprig... sa se înalte spre ceruri.” Sintagma inspirat aleasa: Pasarea de Aur - asemenea culorii harului.           Daca în icoana Ortodoxa trupul, carnea se mistuie si chipul sfântului apare diafan transfigurat pe fondul auriu al harului, Brâncusi se lupta si el, în sculptura, cu materia polisata pâna la diafanie sa straluceasca, sa dea chip transfigurat pietrei, fierului: “Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului.” Adaugam aici înca o marturie de început: “Copil fiind, am visat totdeauna ca as fi voit sa zbor printre arbori, spre ceruri... De 45 ani port nostalgia visului acestuia... Iubesc tot ceea ce se înalta.” Pentru a ilustra o asemenea opera putem invoca imagini înfatisând: Maiastra, Masa Tacerii, Poarta Sarutului (aflata într-o prima forma în cimitirul Montparnasse din Paris) - simbolizând “viziunea iubirii fara de moarte” si Coloana Infinitului, semnificând suisul, ca pe scara lui Iacob, “spre a ma afla - cum spunea Brâncusi - foarte aproape de Dumnezeu: nu-mi mai trebuie decât sa întind o mâna spre El”; sau, cum a fost definita de un critic prin fericita sintagma: “Forma spirituala a lumii” (Dan BOTTA).           De observat, sculptura angajeaza cel mai deplin materia în spiritualizare, în transfigurare. Pe lânga Brâncusi, socotim semnificativ sa evocam în eseul nostru “Relicvariile” sculptorului român Laurentiu Mogosanu. În aceasta opera, artistul exprima plastic relicve în 7 receptacole (simbolizând zilele creatiei), descoperite în partea superioara, deci deschise luminii. Fiecare relicva transpune trupul uman transfigurat, biruind legile firii, trecerea de la perisabilitate la nestricaciune.           Pentru a încheia, vom spune ca transfigurarea naturii, a creatiei, rod continuu al transfigurarii lui Hristos, este raspunsul pe care Revelatia, Biserica, îl da tristetii si degradarii tragice a cosmosului nostru secularizat. Dilema “marii alternative a lumii secularizate: sau Dumnezeu, sau omul” [xxxiv][38] - nu poate primi decât o unica replica posibila si mântuitoare: în loc de “ori Dumnezeu, ori omul”, - Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Transfigurat si înviat: este chemarea omului, a crestinului, a transfigurarii lui aici si acum, în Iisus Hristos.             --------------------------------------------------------------------------------------------- [i][1]A. Schmemann, L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, trad. C. Andronikof, Paris, 1985, p. 222. [i][2]Jean Chrysostome, Homélies sur Saint Mathieu, LIV, 1, Ed. J. Bareille, XII, Paris, 1868, p. 396. [i][3]Saint Irenee de Lyon, Contre les hérésies,  Ed. du Cerf, Paris, 1985, p. 302. [i][4]Op. cit., p. 397. [i][5]Op. cit., p. 398. [ii][6]Leon le Grand, Sermons, Tome IV, Sources Chrétiennes n°200, Editions du Cerf, Paris, 1973, pp. 60-61. [iii][7]Joie de la Transfiguration (Bucuria Schimbarii la Fata), în Les Pères d’Orient, Textes présentés par Dom Michel Conne, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1985, p. 83. [iv][8]Georges Habra, La Transfiguration, selon les Pères grecs, Fontainebleau, 1974, p. 54. [v][9]En: Joie de la Transfiguration, d’après les Pères d’Orient, op. cit., pp. 99-101. [vi][10]Dumitru Staniloae, Iisus Hristos - lumina lumii si îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, pp. 204-205. [vii][11]Joie de la Transfiguration, d’après les Pères d’Orient, op. cit., p. 199. [viii][12]Ibidem, p. 213. [ix][13]Ibidem, p. 213. [x][14]Ibidem, p. 245. [xi][15]Ibidem, p. 244. [xii][16]Ibidem, p. 245. [xiii][17]Ibidem, p. 245. [xiv][18]Troparul Schimbarii la Fata, Mineiul pe August, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1989, p. 65. [xv][19]Scrisoare catre Xenia Monahia, în: La Lumière du Thabor, n° 33, Fraternité Orthodoxe Saint Grégoire Palamas, Paris 1992, pp. 46-47. [xvi][20]Les homélies spirituelles de Saint Macaire - Le Saint-Esprit et le chrétien, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1984, p. 303. [xvii][21]Eccl. 12, 9 [xviii][22]Les Homélies spirituelles de Saint Macarie, op. cit., p. 96. [xix][23]cf. C. Andronikof, Le sens de la Liturgie, Cerf, Paris, 1988, p. 263. [xx][24]Fac. 3, 19. [xxi][25]Á Amphiloque, Lettre 234, PG XXXII col. 869, cité par G. Habra, La Transfiguration..., p. 81. [xxii][26]Syméon le Nouveau Théologien, .......................????????..................pp. 93-97. [xxiii][27]Lidia Staniloae, Sur la lumière, în Contacts, Revue Française de l’Orthodoxie (Revue de Théologie et Spiritualité), fondée en 1949, Réd. en Chef Père M. Evdokimov, Trim. 1, 1993, Paris, p. 41. [xxiv][28]cf. Jacques Sommet, L’Image du Monde dans la société de ce temps, dans Le Point Théologique n° 49, Paris, 1988, p. 16. [xxv][29]Métaphysique de la technique, cf. Olivier Clément, Le Christ - Terre des Vivants, în Spiritualité Orientale, n° 17, Abbaye de Bellefontaine, 1976, p. 161. [xxvi][30]O. Clément, op. cit., p. 162. [xxvii][31]Cioran si muzica, Humanitas, p. 38. [xxviii][32]Daniel Turcea, L’Épiphanie, trad. Anca Vasiliu, Orphée/La Différence, Lassay-les-Châteaux, 1997, p. 83. [xxix][33] Ibid., p. 99. [xxx][34] Ibid., p. 49. [xxxi][35] Christina Craciunescu, Contacts, Révue Française de L’Orthodoxie, no. 174, Paris, 1996, p. 88 [xxxii][36]Referat tinut la Congresul de Teologie Ortodoxa, Bucuresti, 1 august 1996. [xxxiii][37]Troisème Apostiche Idiomèle, vol. 6, în A. Borrely, L’homme transfiguré, Ed. du Cerf, Paris, 1975, p. 184. [xxxiv][38]cf. Le Point Théologique, n° 49, Bauchesne, Paris, 1988, p. 85. sus