Actele, evenimentele din iconomia
creatiei si a mântuirii sunt reînnoite si actualizate viu în viata
Bisericii. Savârsite “Apax” - “odata” (Evr. 9: 7, 26-27; 1 Petru 3,
18) - în istorie, odata pentru totdeauna, ele calauzesc neîncetat
istoria, deschizându-i cale catre Împaratie.
Toate s-au rasadit liturgic în
calendarul Bisericii, într-un etern “astazi” - “simeron” - numele
timpului lui Dumnezeu (Ps. 2, 7; Lc. 2, 11; Fapt. Apost. 13, 33);
“astazi ” fiind numele timpului lui Dumnezeu, al eternitatii; care
coboara în timp pentru a uni timpul nostru cu eternitatea. În acelasi
”astazi” se reveleaza si actul nasterii Domnului din veci: “Fiul Meu
esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps. 2, 7) si al nasterii în istorie:
“Astazi vi S-a nascut Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea
lui David” (Lc. 2, 11).
Sarbatoarea liturgica ne face
contemporani cu evenimentul divin care ne împartaseste harul
dumnezeiesc, al “Celui Care jertfeste si Care Se jertfeste”, pentru
care crestinul, de asemenea în stare de oferire jertfelnica, rosteste:
“Cinei Tale celei de taina, astazi, Fiul lui Dumnezeu, partas ma
primeste”. A. Schmemann observa profund ca “aceasta identificare între
ceea ce se petrece astazi si ceea ce s-a petrecut în vremea aceea
este desavârsit reala ” [i][1].
Aceasta, fundamental, pentru ca faptul divin s-a plinit “pentru noi,
oamenii, si pentru a noastra mântuire”, si când noi participam la el,
traim în timpul lui Dumnezeu.
Fiecare eveniment divin îsi imprima în
noi, în timpul nostru, pecetea sa unica si angajeaza istoria într-un
mod propriu. Acestui angajament al nostru, al fapturii umane, fata de
Schimbarea la Fata a lui Hristos, dedicam eseul de fata.
*
* *
Mai întâi, contextul evenimentului. Se
apropia acel moment pe care Mântuitorul, în chip deosebit, îl
numeste: “Ceasul Meu”, “Ceasul ca sa fie preaslavit Fiul Omului” (In.
12, 23) - preaslavire în sens divin, pascal, prin moartea si Învierea
Sa.
Dupa ce strabatuse proniator partile
Tirului si ale Sidonului, si hranise multimile la Marea Galileii, El
vine numai cu ucenicii în Cezareea lui Filip. Aici, în Galileea,
într-un pamânt al neamurilor, le pune în fata tema capitala: revelarea
identitatii Sale. Iisus îi întreaba: “Cine zic oamenii ca sunt Eu,
Fiul Omului?” - El cere deci judecata simpla a oamenilor, a poporului,
privind actul de semnificatie capitala, ontologica, pentru întreaga
umanitate, actul Întruparii Sale.
Adânc, în ultima instanta, în omul
creat, originar, “dupa Chipul lui Dumnezeu”, deci dupa Chipul din veci
al Fiului, fiecare om poarta aceasta mostenire. Or, Iisus Hristos vrea
sa restaureze propria Sa pecete din si în “tot omul ce vine în lume”
(Ioan 1, 9).
Prin expresia: “Fiul Omului”, Mântuitorul “desemneaza Dumnezeirea Sa”, observa adânc Sf. Ioan Gura de Aur [i][2]:
“Dumnezeirea Întrupata”. Înca Sfântul Irineu tâlcuise întelepciunea
iconomiei divine a Întruparii: “Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt,
Care prin Lege si Profeti fagaduise sa faca Mântuirea Sa vizibila
pentru tot trupul [...], Acest Fiu al lui Dumnezeu S-a facut Fiu al
Omului, pentru ca pe om sa-l faca fiu al lui Dumnezeu” [i][3].
Apostolii raspund asemenea glasurilor
din multime: “Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau
unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14).
Atunci îi întreaba direct: “Dar voi
cine ziceti ca sunt?” Chiar forma întrebarii cere o reflexie “mai
înalta”, mai precisa. În numele Apostolilor raspunde Simon-Petru: “Tu
esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
Într-adevar, raspunsul contine
precizia Revelatiei. Tot Sfântul Ioan Gura-de-Aur arata ca, în
marturia Apostolului, “trebuie vazuta nu o parere omeneasca, ci o
dogma divina” [1][4]. Hristos-Mesia, “Unsul lui Dumnezeu” este, în
acelasi timp, Fiul lui Dumnezeu. Psalmistul proclamase acest adevar,
unind, în aceeasi invocatie, “Unsul lui Dumnezeu” (Cor. 2, 2) si
marturia Tatalui ceresc: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps.
2, 7). Deci, cu certitudine, în marturia Apostolului este revelata,
de catre Tatal, dogma fundamentala a Întruparii, a Mântuirii, a
Bisericii întemeiate pe Dumnezeu-Omul - Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Celui viu. Acest fapt este confirmat de cuvintele Mântuitorului:
“Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sânge ti-au
descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri.” Si adauga: “Si
Eu îti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica
Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 17-18).
Acelasi Hrisostom tâlcuieste aici,
semnificativ, numele de: “Simon, fiul lui Iona” cu care i se adreseaza
Apostolului: “«Esti Simon, fiul lui Iona». Întrucât L-ai proclamat pe
adevaratul Meu Tata” - observa Sf. Ioan Gura-de-Aur - “voi proclama si
Eu la rândul Meu numele celui care ti-a dat viata. Tot astfel cum tu
esti fiul lui Iona, Eu sunt Fiul Tatalui ceresc. Într-adevar, parea
inutil sa adauge: «esti fiul lui Iona»; dar, întrucât Petru Îl
marturisise pe Mântuitorul drept Fiul lui Dumnezeu, Iisus adauga
aceste cuvinte pentru a declara ca e tot atât de adevarat ca El este
Fiul lui Dumnezeu pe cât este ca Petru este fiul lui Iona. «Si Eu îti
spun ca esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea.» Pe
aceasta piatra, adica pe credinta marturisirii tale” [i][5], precizeaza Hrisostom.
În acelasi duh explica si Sf. Leon al Romei: “Pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui.
Adica, pe soliditatea acestei temelii, spune El, voi zidi un templu
etern, si maretia Bisericii Mele, care trebuie înaltata la cer, se va
ridica pe taria acestei credinte - in hujus fidei firmitate consurget ” [ii][6], - deci pe aceasta Revelatie care instituie credinta în Fiul lui Dumnezeu devenit om - Piatra de temelie a Bisericii.
Si, privind tot mai adânc în unitatea
textului divin al Sfintei Scripturi, trebuie sa vedem o legatura între
Revelatia facuta de Tatal acum lui Petru, în marturisirea: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, si Revelatia Parintelui ceresc facuta lui Petru, Iacov si Ioan pe Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati” (Mt. 17, 5).
Cea din Cezareea lui Filip o anticipa si o pregatea pe cea de pe
Tabor, a Schimbarii la Fata, dupa cum preamarirea de pe Tabor va
anticipa si pregati preamarirea de pe Golgota: a “Crucii si a Învierii
”, pe care Tatal o pronunta la invocatia Fiului: “Parinte, preaslaveste Numele Tau! Atunci un glas veni din cer zicând: L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi” (In. 12, 28).
Aceasta unitate a textului divin era
posibila doar pentru ca, în Hristos, în taina Întruparii, unitatea
între divin si uman era, dintru început, savârsita. Dumnezeirea în
Hristos era din momentul odraslirii, de la Duhul Sfânt si din sânul
Fecioarei; totul este întemeiat pe întelepciunea planului divin si
este împartasire iconomica a lui Dumnezeu, a slavei Sale, pentru
oameni.
Dupa aceasta descoperire, coborând
de-a lungul râului Iordan, Iisus a început sa le arate ucenicilor ca
El trebuia sa mearga la Ierusalim, pentru Patimile si Învierea Sa: “Pe când strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat în mâinile oamenilor. Si-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Si ei s-au întristat foarte!” (Mt. 17, 22-23). - Ucenicii
intra în panica. Viziunea lor despre Mesia, “inspirata” de farisei si
carturari, nu era aceeasi cu cea pe care o revela Iisus. În viziunea
lor nu se întrezarea taina Crucii, a mortii si Învierii. Iisus avea sa
le spuna lui Luca si Cleopa, pe drumul catre Emaus: “Nu trebuia, oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si asa sa intre în slava Sa?” (Lc. 24, 26).
În aceasta stare de spirit, în care
Apostolii se lasa cuprinsi de panica, Petru se adreseaza lui Iisus,
spunându-I: “Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-Ti fie Tie aceasta!” Iisus îi raspunde: “Mergi înapoia Mea, satano! Sminteala Îmi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Mt. 16, 22-23).
Se întelege cuvântul grav, unic, rostit catre Petru, contrastând între: “Fericit esti Simone” si “Înapoia Mea, satano!”
- care reprezinta propriu-zis deosebirea radicala între gândirea,
vointa lui Dumnezeu, si gândurile insuflate oamenilor de Satan (”satan”
înseamna vrajmas, potrivnic), care nu accepta Crucea, actul prin care
demonul e învins. - În aceasta stare de spirit, Iisus cheama multimea
si pe ucenici si le vorbeste si mai limpede despre aceasta lege
fundamentala a creatiei, atât în originea cât si în mântuirea ei, care
este Crucea.: “Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie” (Lc. 9, 23).
Dar, totodata, le da si aceasta mângâiere puternica, zicându-le: “Adevarat
graiesc voua ca sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta
moartea, pâna ce nu vor vedea Împaratia lui Dumnezeu, venind întru
putere” (Mc. 9,1). Cu aceasta fagaduinta se deschide calea spre Tabor.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Parinti si teologi ai Bisericii,
începând cu Proclu al Constantinopolului si Vasile al Seleuciei,
Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, apoi Grigore Palama, renuntând la
interpretarea eshatologica, vor tâlcui în acest sens fagaduinta
Mântuitorului. Redam interpretarea lui Proclu al Constantinopolului: “Aici
El nu vorbeste despre a doua Sa venire în slava, ci despre Schimbarea
Sa la Fata, pe munte. Si într-adevar, atunci când s-a petrecut
Schimbarea la Fata, pe munte, Hristos Domnul a aratat ucenicilor Sai
ceva din slava Regalitatii Sale Dumnezeiesti negraite” [iii][7].
Sa redam acum referatul biblic al
Transfigurarii, dupa Sf. Evanghelist Marcu; text întemeiat, precum se
stie, pe propovaduirea Sf. Apostol Petru - martor direct al
evenimentului: “Si dupa sase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si
pe Iacov si pe Ioan si i-a dus într-un munte înalt, deosebi pe ei
singuri si S-a schimbat la fata înaintea lor. Si vesmintele Lui s-au
facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate înalbi asa
pe pamânt înalbitorul. Si li s-a aratat Ilie împreuna cu Moise si
vorbeau cu Iisus. Si raspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învatatorule,
bine este noua sa fim aici; si sa facem trei colibe: Tie una si lui
Moise una si lui Ilie una. Caci nu stia ce sa spuna, fiindca erau
înspaimântati. Si s-a facut un nor, umbrindu-i si s-a facut un glas din
nor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta sa-L ascultati.
Si, deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nimeni decât pe
Iisus, singur cu ei. Si coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca
nimanui sa nu spuna cele ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va
învia din morti. Iar ei au tinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce
înseamna a învia din morti?” (Mc. 9, 2-10). Fata de acest text,
asemanator cu cel al Sfântului Evanghelist Matei, aflam un adaos la
Sfântul Evanghelist Luca, unde se precizeaza ca Moise si Ilie “vorbeau despre sfârsitul Lui, pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim” (Lc. 9, 31).
Parintii Bisericii care au tâlcuit
acest eveniment divin - din Apus citam pe Sf. Leon al Romei, iar din
Rasarit pe Sf. Ioan Gura de Aur - sunt unanim de acord ca motivul
fundamental al Transfigurarii a fost “ridicarea ucenicilor din starea
lor de neliniste, de fervoarea Crucii si a mortii, prin revelarea si
pregustarea pe Tabor a slavei Învierii Fiului lui Dumnezeu facut Om.
Cât de puternic era cutremurul
sufletului lor la vestirea de catre Hristos a suferintelor Lui, si cât
de neasteptat si negrait era darul oferit tot de Hristos acum pe
Tabor, vom întelege din cuvântul lui Petru mai ales: “Învatatorule, bine este noua aici; sa facem trei colibe” (Luca 9, 33). Voia, pe de o parte, sa înlature tragismul patimilor, si pe de alta, sa eternizeze clipa Taborului.
Un interpret din zilele noastre,
George Habra, analizând iconomia Schimbarii la Fata, evoca faptul ca
Petru, mereu obsedat de fobia de a-L vedea pe Hristos omorât potrivit
predictiei Sale, zice: “Bine este noua sa ramânem aici ” (Mc. 9, 5), decât sa mai mergem la Ierusalim. [iv][8]
Îndeosebi o omilie atribuita Sf.
Efrem Sirul ne ofera o viziune care se ridica la înaltimea
evenimentului. Pentru ortodoxia si frumusetea marturiei sale de
credinta, o redam în extenso: “Oamenii despre care El spune ca nu
vor gusta moartea înainte de a vedea chipul venirii Sale sunt cei pe
care El i-a luat cu Sine pentru a urca pe Munte si carora le-a aratat
cum va veni în ziua de apoi, în slava Sa dumnezeiasca si în trupul Sau
omenesc. El i-a luat cu Sine pe Munte pentru a le arata ca El este
Fiul, si al Carui Parinte este.
Atunci când El i-a întrebat: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?
Iar ei au raspuns: Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii,
Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mat. 16, 13-14). Iata pentru ce El
i-a luat pe Munte. El le-a aratat ca nu este Eremia, ci Cel Care îl
sfintise si îl rânduise pe Eremia înca din pântecele mamei sale
(Eremia 1, 5); ca nu este unul dintre prooroci, ci Domnul proorocilor,
Cel Care i-a trimis pe ei toti. El le-a mai aratat ca este facatorul
cerului si al pamântului, Domnul celor vii si celor morti. În sfârsit,
El a poruncit cerului aducându-l pe Ilie; a poruncit pamântului si l-a
înviat pe Moise.
El i-a luat cu Sine pe Munte
pentru a le arata ca este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal înainte
de toti vecii, si în vremea aceea întrupat din Fecioara Maria.
El i-a luat cu Sine pe Munte
pentru a le arata slava Dumnezeirii Sale si a le face cunoscut ca este
Mântuitorul lui Israel, asa cum El aratase prin prooroci. El a voit
sa faca în asa fel încât ei sa nu se sminteasca la vederea patimilor
Sale luate de buna voie pe care avea sa le îndure pentru noi în firea
Sa omeneasca. Ei Îl cunosteau, într-adevar, ca Om, dar nu stiau ca era
Dumnezeu; Îl cunosteau ca Fiu al Mariei, ca Om traind cu ei în lume,
dar pe Munte El le-a aratat ca era Fiul lui Dumnezeu, si Dumnezeu
însusi.
Ei Îl vazusera mâncând si bând,
lucrând si odihnindu-se, atipind si dormind, îndurând teama pâna la
stropi de sudoare, toate lucruri ce nu pareau de fel potrivite firii
Lui dumnezeiesti, ci doar omenescului Sau. Iata de ce El i-a luat pe
munte, pentru ca Tatal sa-L numeasca Fiul Sau si le-a aratat ca era cu
adevarat Fiul Sau si Dumnezeu.
I-a luat pe munte si le-a aratat
Împaratia Sa mai înainte de a îndura patimile, puterea Sa înaintea
mortii Sale, slava Sa înaintea batjocurilor si marirea Sa înaintea
rusinii. Astfel, atunci când El avea sa fie prins si rastignit de catre
evrei, Apostolii Sai aveau sa stie ca n-o îngaduise din slabiciune ci
de buna voie, pentru mântuirea lumii.
El i-a luat pe munte si le-a
aratat, înaintea Învierii Sale, slava Dumnezeirii Sale; astfel, atunci
când El avea sa învie din morti în slava firii Sale dumnezeiesti, ei
vor recunoaste ca El nu primise aceasta slava ca rasplata pentru
suferinta Sa, ca si când ar fi avut nevoie, ci ca o avusese din veci,
alaturi de Tatal si împreuna cu Tatal, dupa cum o spune chiar El în
ajunul patimilor luate de buna voie: «Si acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea»“ (In. 17, 5). [v][9]
În acelasi duh, parintele Staniloae comenteaza: “Schimbarea
la Fata a lui Hristos pe Tabor le dadea Apostolilor dovada anticipata
a Învierii si Dumnezeirii Sale si a mântuirii tuturor celor ce vor
crede în El, spre a le confirma marturia lor data Lui prin Petru la
Cezareea lui Filipi, ca El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,
confirmare cu atât mai necesara cu cât, dupa acea marturisire a lui
Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce o va avea de îndurat, dar
din care va învia, ceea ce le produsese Apostolilor o sminteala de
natura sa le slabeasca marturia data despre dumnezeirea Sa. Hristos le
arata astfel ca, între dumnezeirea Sa si jertfa Sa ca om pentru
oameni, nu e o contrazicere, ci ca tocmai prin aceasta jertfa se va
arata marirea iubirii Sale dumnezeiesti. Cu cât e mai înalt Dumnezeu,
cu atât e în stare de o mai mare smerire din iubire pentru oameni.
Necontrazicerea între marirea Sa
dumnezeiasca si smerirea Sa prin întrupare si jertfa Sa ca om, o
arata Hristos si în faptul stralucirii ce o va da umanitatii Sale prin
aceasta smerire, care a mers pâna la jertfa.
Umanitatea Lui va deveni, prin
jertfa, mediu al luminii dumnezeiesti, stralucitoare, prin fata Lui ca
soarele, prin vesmintele Lui ca zapada. E o lumina care, desi se
arata prin fata omeneasca materiala, are totusi un caracter spiritual,
asa cum se arata lumina bunatatii pe fata omului si cu deosebire în
nimbul sfintilor.” [vi][10]
Ceea ce ne sugereaza Parintele
Staniloae si trebuie relevat teologic în manifestarea slavei de pe
Tabor este ceea ce am subliniat si mai înainte, lucrul sacru al
iconomiei divine. Slava lui Dumnezeu s-a aratat pentru ucenici si pentru
noi toti, s-a aratat slava lui Hristos “vizibil” - slava pe care o avea în Sine, o purta neîncetat, si pe care o comunica iconomic, mai ales prin Cruce si Înviere.
Sfântul Ioan Damaschin ofera în acest sens o marturie limpede a sfintei Traditii: “Iisus
Hristos, pe Muntele Taborului, luându-i cu Sine pe cei ce se
distingeau printr-o culme a virtutilor, le-a aparut schimbat la fata. În
fata ucenicilor Sai este schimbat la fata Cel Care este întotdeauna
plin de slava si stralucind de lumina Dumnezeirii. Caci, fiind nascut
din veci; si nu dupa aceea a luat fiinta, si slava. Din Tatal,
într-adevar, El Îsi are obârsia, dar fara început si în afara
timpului, El Care are, cu adevarat, splendoarea slavei si întrupat El
este Acelasi, El Care ramâne în lumina dumnezeiasca... El S-a schimbat
la fata, asadar, nu luând ceea ce nu era, ci aratând ucenicilor Sai
ceea ce era, deschizându-le ochii si, din orbi precum erau, facându-i
vazatori. Asta înseamna: «El se schimba la fata în fata lor». Caci,
ramânând El însusi în identitatea Sa, El Se arata acum ucenicilor sub
un alt aspect decât cel sub care Se aratase mai înainte.” [vii][11]
Cosma de Ierusalim, în consens cu
traditia Bisericii, afirma ca printr-un imn actualizarea acestei slave
vesnice de pe Tabor: “Pentru a confirma iconomia slavei Tale,
Hristoase Dumnezeule, ai stralucit pe Tabor asa precum esti din veci
si precum Te înalti deasupra norilor.” [viii][12]
Din aceasta slava divina, necreata,
Hristos îi învredniceste si pe Apostoli sa se împartaseasca,
luminându-i si purtându-i catre preaslavirea luminii vesnice.
Si, în acelasi timp, de neomis,
îndeosebi în ce priveste Traditia Rasariteana, Lumina care a stralucit
din El, de pe fata Lui, peste ucenici, iluminându-i, îndumnezeindu-i
si pe ei, era Lumina divina din eternitatea slavei lui Dumnezeu. Din
Traditia rasariteana aducem aici marturia, mai întâi din acelasi Cosma
de Ierusalim:
Acelasi Cosma de Ierusalim arata în acest sens: “Atunci
când Firea Ta neschimbatoare s-a amestecat cu firea noastra
omeneasca, ea a stralucit inefabil, revelând ucenicilor firea
Dumnezeirii care îi e asemanatoare, fiind nemateriala” [ix][13].
Invocam aici, odata mai mult, marturia teologului Luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama: Pe Tabor “Hristos
nu a manifestat o alta stralucire decât cea pe care o avea deja în
chip nevazut. El avea, ascunsa în carnea Sa, stralucirea firii
Dumnezeiesti ” [x][14].
Iar, într-una din omiliile despre Transfigurarea Domnului, Sfântul Grigorie teologhiseste: “Or,
în vreme ce Se ruga, El stralucea astfel si raspândea aceasta Lumina
tainica acelora dintre ucenici pe care îi alesese, în prezenta celor
mai mari dintre profeti, pentru a arata ca rugaciunea e cea care
dobândeste aceasta fericita contemplare, si pentru ca noi sa aflam ca
apropiindu-ne de Dumnezeu prin virtuti si unindu-ne cu El prin Duh
putem dobândi vederea acestei straluciri ” [xi][15]; si explica: “Domnul
nostru Iisus Hristos avea în El însusi aceasta stralucire; de aceea
El însusi nu avea nevoie sa se roage pentru a face sa straluceasca
trupul Sau de dumnezeiasca Lumina, dar arata în ce chip va fi daruita
Sfintilor stralucirea lui Dumnezeu si cum o vor vedea ei. Într-adevar,
«atunci cei drepti vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor»
(Mt. 13, 43). Astfel, o data deveniti în întregime dumnezeiasca
Lumina, si ca niste lastari ai Luminii dumnezeiesti, ei Îl vor vedea pe
Hristos stralucind negrait, în chip dumnezeiesc si tainic, El a Carui
slava, iesind în chip firesc din Dumnezeirea Sa, s-a aratat pe Tabor
aidoma împartasita de Trupul Sau, din pricina unirii ipostatice.
Asadar, si datorita unei asemenea Lumini Chipul Sau stralucea asemenea
soarelui ” [xii][16].
Si, se întelege, în aceasta unire
ipostatica, Dumnezeu Cuvântul face sa treaca, în chip pascal, în Duhul
Sfânt, firea Sa omeneasca prin Cruce si moartea despre care vorbea cu
Moise si Ilie, sus, pe Tabor. Si, în acelasi timp, El pregusta
Învierea pe care o descopera ucenicilor ca marturie a Dumnezeirii Sale; o
marturie vie, împartasita, a Slavei dumnezeiesti fara care Apostolii
nu L-ar fi putut cotempla în Slava. Sfântul Grigorie Palama întareste:
“Aceasta Lumina este deci cea a Dumnezeirii, si ea este necreata.”
Atunci când Hristos S-a schimbat la Fata, spun teologii, “nu a
dobândit ceva ce nu avea, ci aratându-Se ucenicilor asa cum era,
deschizându-le ochii si facându-se vazut acestor orbi".[xiii][17]
Trebuie observat ca finalul evenimentului este tot atât de semnificativ. Dupa mesajul Parintelui ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta sa-L scultati” (Mc. 9, 7), Evanghelia adauga: “Si deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nmeni decât pe Iisus, singur cu ei” (Mc. 9, 8).
Iisus singur. Apostolii primisera mesajul: certitudinea ca Iisus este
Mesia, Fiul, Trimisul Tatalui ceresc în istorie. Pe Tabor ei se gaseau
în meta-istorie, cea care da, prin Revelatie, sensul istoriei.
Începând de acum, în chip vizibil,
în El este destinul comun: al Lui si al Apostolilor; al tuturor
oamenilor si al creatiei. El Singur, dar ca Trimis al Tatalui în Duhul Sfânt, El concret, personal, ca Unicul devenit Om din Treime, este “Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6) lumii. Si anume, Calea catre viata, catre Înviere. Caci, “coborându-se
ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa nu spuna cele ce vazusera,
decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar ei au tinut
cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?” (Mc.
9, 9-10). Tema esentiala în constiinta lor devine acum Învierea.
Mai precis, legatura între Rastignire, moarte si Înviere, si - dupa
evenimentul la care participasera - unitatea de acum înainte de
nedesfacut între Transfigurare si Înviere; Transfigurarea ca usa si
cale de acces catre întelegerea Învierii.
Pentru luminarea acestei taine a
Taborului, asa cum observa Sf. Grigore Palama, Iisus le-a deschis
ochii, “vederea duhovniceasca”. Iar prin ei, si prin actele divine
care s-au succedat, aceasta deschidere, luminare duhovniceasca, va
deveni o conditie fundamentala a interpretarii Scripturii, Traditiei,
Istoriei - o exigenta si conditie esentiala a vietii Bisericii,
chemata la pregatirea proniatoare a Transfigurarii naturii, a
creatiei, în sânul istoriei.
Transfigurarea naturii
Ceea ce ne apare mai semnificativ în
Transfigurarea Domnului, odata cu caracterul sau iconomic, este si
faptul ca evenimentul are loc înaintea Crucii, Mortii si Învierii
Mântuitorului, ca o anticipare, pregatire, sublimare a acestor acte
sacre.
Dar atunci, savârsita pentru noi si
în aceasta relatie cu moartea si Învierea lui Hristos, Transfigurarea
este un dar oferit naturii noastre, creatiei si, tot în relatie,
desigur, cu moartea si Învierea noastra.
În acest sens, iluminarea savârsita
în spiritul Sfântului Apostol Petru este revelatoare. În a doua
Epistola, am zice - în ajunul trecerii lui pe tarmul celalalt, cel al
vesniciei - Apostolul, vestind celor ce “au dobândit o credinta de acelasi pret” (2 Petru 1,1) si stiind, precum afirma, “ca degraba voi lepada cortul acesta, precum mi-a aratat Domnul nostru Iisus Hristos” (1,14), evoca tocmai acest eveniment si act al Transfigurarii. Sfîntul Petru precizeaza: “V-am
adus la cunostinta puterea Domnului Iisus Hristos si venirea Lui nu
luându-ne dupa basme mestesugite, ci vazând slava Lui cu ochii nostri.
Caci El a primit de la Dumnezeu-Tatal cinste si slava atunci când,
din înaltimea slavei, un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este
Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit. Si acest glas noi l-am
auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel
sfânt. Avem astfel întarirea cuvântului proorocesc, la care bine
faceti luând aminte, ca la o faclie ce straluceste în loc întunecos,
pâna când se va lumina de ziua si Luceafarul va rasari în inimile
voastre” (vers. 16-19). Apostolul vede, aplica si traieste
Transfigurarea în propria lui viata. El dezvaluie lumina si puterea
Taborului pe care a contemplat-o cu ochii lui, prin care s-a facut haric
“partas dumnezeiestii firi “ (v. 4) - subliniem aceasta sintagma - “sa va faceti partasi dumnezeiestii firi”
- îndemn si marturie unica, precum se stie, în revelatia biblica,
prin care el da întelesul cel mai adânc al Taborului si face din
Schimbarea la Fata o lege si dimensiune capitala a vietii noastre
crestine.
Astfel, experienta si marturia
aceasta a Apostolului este de o însemnatate cruciala pentru constiinta
crestina si umana în general.
Mai mult, întrucât moartea si
Învierea Domnului s-au petrecut la interval minim, divin calculat,
dupa Transfigurarea Sa, anume când “a sosit ceasul”, iar moartea si
învierea noastra, a trupurilor, se savârsesc în alte conditii,
determinate eshatologic, transfigurarea noastra, a fapturii, ni se
reveleaza ca o vocatie si drept cel mai actual act al conditiei
noastre.
Se întelege, mai întâi
transfigurarea naturii, a persoanei umane. S-a observat, ucenicii erau
înspaimântati de vestirea mortii Domnului, si Mântuitorul i-a scos
din aceasta stare prin Transfigurare si participarea lor la slava Sa.
E de la sine înteles ca în Biserica,
în viata crestina, tot prin puterea Transfigurarii transformam
spectrul mortii, ca si al judecatii însasi. În acest duh, troparul
sarbatorii invoca harul Dumnezeirii: “Schimbatu-Te-ai la Fata în
munte, Hristoase Dumnezeule, aratând ucenicilor Tai slava Ta, pe cât li
se putea. Straluceasca si noua, pacatosilor, lumina Ta cea pururea
fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, datatorule de
lumina, slava Tie”.[xiv][18] De altfel, acesta este întelesul catre care ne conduce Revelatia biblica.
Aceasta lumina a Transfigurarii o
împartaseste Hristos prin Biserica, acum si aici, prin cuvântul
Evangheliei si prin Sfintele Sale Taine. Daca în Evanghelia dupa Ioan
nu a mai fost repetat actul Transfigurarii, fiind prezent în toate cele
trei Evanghelii sinoptice, se poate spune ca avem aici o exegeza a ei
raportata direct la viata noastra. Într-o asemenea perspectiva trebuie
sa vedem cuvântul Mântuitorului: ”Adevarat, adevarat zic voua:
Cel ce asculta cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis are viata
vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata.
Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, când mortii
vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia.
Caci, precum Tatal are viata în Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba
viata în Sine (Ioan 5, 24-26).
Precum se observa, timpul este la prezent: “asculta, crede, are, vine, este”. Si iarasi: ”vine vremea si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care vor auzi vor fi vii.”
E de la sine înteles ca este vorba de învierea din moartea spirituala
produsa de pacat; nu de moartea fizica, trupeasca; de asemenea, de
învierea spirituala de aici si de acum, nu de învierea
trupurilor (a celor din cimitire) si de Judecata Universala, despre
care Mântuitorul vorbeste mai jos, când spune: “vine ceasul
în care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui; Si vor iesi cei
care au facut cele bune, spre învierea vietii, iar cei care au facut
cele rele, spre învierea judecatii “ (Ioan 5, 28-29).
Stim ca exista doua morti si doua învieri. Dumnezeu i-a poruncit si l-a prevenit pe Adam: “Iar
din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua
în care vei mânca din el, vei muri negresit!” (Fac. 2, 17).
Constiinta crestina s-a întrebat: A
murit Adam în ziua în care a pacatuit? Trupeste n-a murit atunci. Dar
spiritual, atunci a murit, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu si
consimtamântul cu duhul la unirea cu cele muritoare. În duh este
începutul si al vietii si al mortii. În acest înteles tâlcuieste Sf.
Grigore Palama: “Domnul numeste morti pe cei ce traiesc în
desertaciunea acestei lumi; El nu i-a îngaduit ucenicului care Îi
cerea sa-l lase sa-si înmormânteze tatal, ci i-a spus sa lase mortii
(dupa duh) sa-si îngroape mortii (dupa trup). Domnul numeste deci
morti pe cei ce traiesc trupeste, dar al caror suflet e deja mort;
despartirea sufletului de trup este moartea trupului, iar despartirea
sufletului de Dumnezeu este moartea sufletului; adevarata moarte este
deci cea a sufletului. Dumnezeu vorbea despre aceasta moarte atunci
când i-a spus lui Adam, aflat înca în Rai: În ziua în care vei mânca
din rodul pomului oprit, cu moarte vei muri. Din clipa caderii,
sufletul lui Adam, despartit de Dumnezeu, a murit, desi Adam a mai
trait, trupeste, pâna la vârsta de noua sute treizeci de ani” [xv][19].
Atunci, asa precum este o moarte în
amândoua sensurile: a sufletelor si a trupurilor, la fel exista si
doua învieri: a sufletelor si a trupurilor. Sfântul Macarie da ca un
fel de marturie a experientei duhovnicesti: “Învierea sufletelor moarte se produce înca de acum; dar învierea trupurilor nu se va petrece decât în ziua de apoi.” [xvi][20]
Cu certitudine, învierea sufletelor
de aici si acum este capitala si decisiva. Nu putem omite faptul de
adânca semnificatie: “Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii” (Întelepciunea lui Solomon 1, 13). - Pentru ca “plata pacatului este moartea” (Rom. 6, 23). Hristos a gustat moartea “ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul” (Evr. 2, 14).
Dar Dumnezeu, Care poate scoate binele chiar si din rau, spre pilda ca în cazul dreptului Iosif (Fac. 50, 18-20), a îngaduit moartea, precum învata Biserica, si “pentru ca raul sa nu ramâna nemuritor.” Exprimam acest adevar profund în rugaciunea de dezlegare pentru cei morti: “Dar,
pentru ca rautatea sa nu ramâna nemuritoare, din iubire de oameni ai
poruncit ca amestecul acesta, negraita legatura dintre trup si suflet,
sa se taie, sa se desfaca, Dumnezeule al parintilor nostri. Asa încât
sufletul sa mearga acolo de unde si fiinta si-a luat [xvii][21], pâna la învierea cea de obste, iar trupul sa se întoarca întru acelea din care a si fost alcatuit.”
Or, aici se pune întrebarea
fundamentala: în moartea fizica, trupeasca, moare deplin si definitiv
raul? Existenta iadului demonstreaza ca în moartea fizica nu este
desfiintat raul. Atunci, el trebuie desfiintat în duh, ”aici si acum”,
mai înainte de moartea fizica. Atunci, odata mai mult, ni se
descopera însemnatatea extraordinara a Transfigurarii Domnului pentru
ucenici, înainte de Crucea si moartea Sa, si însemnatatea
Transfigurarii, a sarbatorii Schimbarii la Fata, în viata Bisericii.
În pericopa Apostolului pe care o citim în slujba Botezului, îl auzim
pe Sfântul Pavel rostind: “Socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 6, 11).
- Omorârea în duh, acum si aici, a pacatului este reala moarte a
rautatii, mai adânca decât moartea fizica. Si învierea de aici,
spirituala, este începutul si adevarata înviere. În acest înteles
luminos si revelator, Sfântul Macarie, tâlcuind viziunea descrisa de
Profetul Ezechiel (1, 1-20), se adreseaza sufletului credincios: “Daca
ai devenit tron al lui Dumnezeu, daca Împaratul ceresc te conduce,
daca sufletul tau a devenit ochi duhovnicesc si lumina, daca te-ai
hranit din aceasta hrana duhovniceasca si ai baut apa vie, daca te-ai
învesmântat în vesmintele inefabilei Lumini, daca omul tau launtric
s-a întarit în cunoasterea si neclintirea acestora, atunci tu traiesti
cu adevarat viata vesnica si de acum sufletul tau odihneste în
Dumnezeu” [xviii][22].
.... Acest fapt e de o însemnatate
capitala: transfigurarea naturii o înfaptuieste Iisus Hristos în Duhul
Sfânt, prin om; dar o înfaptuieste prin omul transfigurat. Altfel o
prihaneste, o polueaza.
Trebuie, de asemenea, aratat ca
aceasta arvuna duhovniceasca din lumina Transfigurarii nu priveste
doar sufletul, ci întreaga noastra fire: sufletul si trupul, acesta din
urma în menirea lui de a deveni “templu al Duhului Sfânt”. Întru aceasta darul Taborului poate fi numit “o preînchipuire a Împaratiei lui Dumnezeu” [xix][23]
.... Tainele Bisericii, Liturghia,
rugaciunea lui Iisus, asceza si viata în Duhul lui Hristos, toate
poarta în ele nucleul Transfigurarii. Înca în ritualul Tainei
Botezului se aude chemarea Apostolului: “Considerati-va morti pacatului si vii pentru Dumnezeu în Iisus Hristos” (Rom. 6, 11).
Iar în Liturghie si în lucrarea
Rugaciunii Inimii, credinciosul ortodox se împartaseste deopotriva si
din Taina Numelui lui Iisus, si din cea a Trupului si Sângelui Sau,
dobândind un gaj al Transfigurarii si Învierii. Taina euharistica “înseamna a deveni salas Duhului Sfânt în vederea unirii cu Hristos”, sau - cum marturisea Sfântul Serafim de Sarov - “telul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt”, a “Duhului vietii în IisusuHristos” (Rom. 8, 2).
S-a observat ca pe Tabor întreaga Treime a participat, de altfel ca în orice act divin.
EXAPOSTILAIRE
“Lumina Tatalui, O, Cuvinte, în
lumina am vazut pe Tabor lumina Care este Tatal si lumina Care este
Duhul luminând toata faptura”.
Si, întreaga creatie participa si traieste, pregusta biruinta asupra mortii împreuna cu Hristos “cu moartea pe moarte calcând”. “Pentru ce, asadar, pentru care învatatura - se întreaba Andrei Criteanul - s-a savârsit Schimbarea la Fata?” Si tot el raspunde: “Pentru
a arata slava Dumnezeirii Sale, dar si frumusetea în care, cu putin
înainte mai în ascuns, iar acum în stralucire, El a transformat
aceasta fire care a auzit: «Tarâna esti, în tarâna te vei întoarce».[xx][24]
Este ceea ce sarbatorim astazi: îndumnezeirea firii noastre, o
schimbare în bine, iesirea si înaltarea din ceea ce este dupa fire
catre ceea ce este mai presus de fire”. ..........DE UNDE E CITATUL ........ Sa
simti Dumnezeirea coborând, îndumnezeind faptura, învrednicind
faptura de cunostinta vie a lui Dumnezeu, a prezentei Lui în omul
creat dupa Chipul Lui, si în vocatia nesfârsita a asemanarii cu El. Si,
de neomis, cunostinta, comuniune limpede exprimata, fara confuzie
panteista: “Spunem ca Îl cunoastem pe Dumnezeu prin energiile Sale - scrie Sfântul Vasile - dar nu ne straduim sa ne apropiem de esenta însasi. Caci energiile Sale coboara pâna la noi, dar esenta Sa ramâne de neatins”.[xxi][25] Energii
care iradiaza, se raspândesc asemenea luminii, fiind lumina,
stralucind în persoana umana si cuprinzând întreaga existenta din jur,
transfigurând-o. Într-una din viziunile sublime ale Sfântului Simion
Noul Teolog citim: “Într-o zi, pe când se afla într-o rugaciune
adânca, iata ce vazu: în cugetul sau, vazduhul începu sa straluceasca;
fiind în chilia sa, i se parea ca se afla afara, la lumina zilei; or,
era noapte, în preajma ceasului întâi... Se scursera astfel mai multe
ceasuri: sfântul, în picioare, nu contenea sa-L preamareasca pe
Dumnezeu în cântari de slava, fara nici o abatere; el privea slava
care îl înconjura, fericirea de care se bucura Sfintii în sânul
vesniciei... În aceasta vreme, cu acelasi glas ca mai înainte, lumina
îi vorbi din nou, spunând: «Asa vor fi, dupa învierea din veacul
viitor, toti sfintii, învesmântati netrupeste în trupuri duhovnicesti,
mai usoare, mai subtile, mai mult facute sa se înalte, ori mai dense,
mai grele, mai atrase spre pamânt; prin aceasta se vor deosebi locul
si rangul apropierii de Dumnezeu pentru fiecare.»” [xxii][26]
Ni se comunica aici una din cele mai
exemplare viziuni si experiente duhovnicesti. Ceea ce este atât de
puternic revelator e tocmai ce sugeram mai sus, stralucirea,
raspândirea în jur a luminii divine în persoana harismatica,
participarea creatiei, a materiei: pe Tabor s-au revelat, transfigurati
nu doar Mântuitorul si vesmintele Lui, Apostolii Sai, chipurile si
întreaga lor faptura, ci si vazduhul din jurul lor. Troparul
sarbatorii ne încredinteaza: “Lumina a Tatalui, Cuvinte, în lumina
am vazut pe Tabor lumina care este Tatal si lumina care este Duhul
luminând toata faptura”.
Astazi stiinta, fizica îndeosebi,
întâmpina prin descoperirile ei semnele spiritualizarii: “Materia
vibreaza si ea - afirma teoria lui Louis de Broglie - ea împrumuta
stralucirea luminii, transparenta ei uneori lasând sa se întrevada
multe planuri dincolo de realitatea imediata. Ea devine un receptacol
activ al transcendentei, asa cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul: «Dumnezeu
a zidit lumea vazuta si lumea nevazuta, asadar a facut sufletul si
trupul. Daca lumea vazuta e atât de frumoasa, cu atât mai mult va fi
cea nevazuta. Iar daca aceea este mai frumoasa si mai buna decât
aceasta, cu cât mai mult le va depasi pe amândoua Cel Care le-a
creat?» [xxiii][27].
Transformarea naturii, a materiei, a
devenit o realitate prezenta. Mai mult, e sesizata chiar de
necredinciosi sursa, mobilul adânc care pune în miscare aceasta dinamica
a tehnicii zilelor noastre. “Un filosof ateu precum Kojev stabileste o
legatura între nasterea tehnicilor moderne si credinta în învierea
trupurilor întemeiata pe respectul pentru «materialul»
vietii... în numele unei credinte instalate în istorie. Crestinismul,
potrivit lui, a respins orice optiune pentru o istorie supusa
fatalitatii si distrugerii”.[xxiv][28]
Dar tocmai de distrugere trebuie
astazi ferita natura, creatia. De o altfel de distrugere decât acelea
de care vorbesc unele apocalipse fataliste. Ceea ce a creat Dumnezeu
nu poate fi distrus. Dumnezeu iubeste opera Sa si n-a menit-o
distrugerii. “Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). Dar noi putem polua atât natura în mijlocul careia traim, cât si pe noi însine.
De aceea este o relatie adânca, de
nedesfacut, între transfigurarea omului prin Hristos în Duhul Sfânt,
si transfigurarea naturii. Nicolae Berdiaev atrage atentia asupra
angajamentului spiritual al omului: “Tehnica cere forta spiritului,
pentru ca omul sa nu fie nimicit”.[xxv][29]
Transformarea naturii nu se poate împlini autentic decât în lumina iubirii «che move il sol’ e l’altre stelle». Citind acest vers al lui Dante, Olivier Clément reflecteaza adânc:
“Iubirea creaza lumea, Hristos a transfigurat în chip tainic
universul. Acest Cosmos reîntregit, recreat, iluminat, ne este daruit în
Tainele Bisericii. El este înradacinarea noastra neclintita, nu doar
cereasca, ci si pamânteasca, pamântul nostru ceresc si cerul nostru
pamântesc, izvorul unei gândiri euharistice singura în stare sa
stapâneasca revolutia tehnologica”.[xxvi][30]
Dar, în transfigurarea naturii, o
misiune particulara are arta. Daca lumina divina a Transfigurarii nu
numai patrunde ci si înnoieste creatia, arta are menirea de a
participa la aceasta înnoire. Mircea Eliade vede în telul tuturor
artelor o revelatie. Simtim adesea în arta, în literatura, în muzica,
pictura sau sculptura, înca ecouri ale Paradisului pierdut. Un teolog,
gânditor si poet român, Nichifor Crainic, a scris chiar despre
aceasta tema o carte, care l-a si consacrat: Nostalgia Paradisului .
Vorbind despre Bach, Emil Cioran
spune de asemenea, privind muzica: “Umanitatea n-a cunoscut alt geniu
care sa fi prezentat cu mai mult patos drama caderii în timp si
nostalgia Paradisului pierdut. Evolutiile muzicii sale îti dau o
senzatie grandioasa de ascensiune în spirala spre ceruri. Cu Bach ne
simtim la poarta Paradisului, niciodata în el.” [xxvii][31]
În Paradisul pierdut nu acesta
ramâne doar referinta noastra originara. Odata cu viziunea mesianica a
Vechiului Testament, chiar dupa Cadere, cu Proto-Evanghelia,
constiinta umana se îndreapta spre un nou Paradis, în Hristos.
Învierea, Înaltarea, Cinzecimea deschid sensul creatiei, al istoriei, si
deci al artei, spre un cer nou si un pamânt nou, spre un nou Paradis.
Iar Transfigurarea este sursa de inspiratie care însufleteste
spiritul.
Arta, în toate expresiile ei -
cuvântul, melosul, imaginea - nu se poate inspira autentic decât din
Lumina Taborului, din frumusetea lui Hristos care a stralucit în
mijlocul Profetilor, Apostolilor, a Creatiei însasi.
Transfigurarea este menirea artei;
numai prin lumina ei poate transfigura lumea si o poate scoate din
formele, expresiile degradate pâna la satanism care, în loc sa
transfigureze, desfigureaza lumea.
Împreuna cu Liturghia si în cultul
divin, care oglindeste cerul pe pamânt, precum s-a zis, creatia
artistica si cultura însasi trebuie sa-si redescopere radacinile
sacre. Cultura s-a nascut si trebuie sa renasca din cultul divin, sa se
inspire din el, poezia din poezia sacra a Psalmilor, Liturghiei, a
Imnelor Liturgice.
Lumina sfintitoare a Transfigurarii e
simtita ca o energie vie, supranaturala, biruitoare, într-unul din
poemele lui Daniel Turcea (1945-1979):
lumina, acum
Lumina, acum / apara-ma de mine
însumi / apropie-te / lumina, sfinteste / tarâna si gândul / nu eu /
ci tu / traieste în mine / neînvinsa”. [xxviii][32]
O asemenea lumina coboara, patrunde
prin cuvântul rugaciunii lui Iisus, daruindu-i pacea sofianica, isihia
inimii - lacas al Dumnezeirii:
Stravezime
“Câta odihna / în suflet
pogoramânt / sofianic / strain, luminând / aproape cuvânt, aproape
ningere / numai taina si numai dar / nevazut / deasupra adâncului inimii
/ fara sa stiu / fara sa pot întelege” [xxix][33].
Îi da totodata si sa preguste, sa se împartaseasca din harul celei de a opta zi a Învierii:
Etern Acum
“Ziua a opta / fara sfârsit /
pogorându-se acum / potirul se-aprinde ! / ce nu vad / ce nu traiesc /
ce nu stiu / e viata / ce nu vad / e lumina / lânga ochii mei / lânga
buzele mele / si sub pleoape / acum !” [xxx][34].
Cu aceeasi deschidere a
sensibilitatii spirituale, a sensibilitatii duhovnicesti, traieste si
poeta, din aceeasi generatie, Christina Crâsmariu Craciunescu
(1956-1994), contemplând taboric existenta:
Teofanie
“În flori, în roade, în culori /
în orice miscare vazuta, învaluita / acelasi semn, aceeasi cale / un
salas / un înteles: / Lumina / Lina / Îndumnezeitoare” [xxxi][35].
Iar pentru poetul isihast V. Voiculescu, în iubirea Fiului lui Dumnezeu el Îi traieste prezenta, ascultându-I chemarea:
“Oricând gândesti la Mine cu iubire
E-o clipa din a doua Mea venire.”
Ne îngaduim sa oferim o
legatura intima, harica, între rugaciunea de binecuvântare si cea de
încheiere a Sfintei Liturghii prin care se invoca textul Sfântului
Iacob: “Toata darea de pret si tot darul desavârsit de sus este, de la Parintele luminilor”, si poemul poetului român V. Voiculescu
................................... NEBUNUL ..................................................
În orizontul muzicii
privirea ne este atrasa, cucerita, de o “renastere a cântarii vechi
rusesti consemnate printr-o semiografie speciala, care este definita
drept manifestarea cea mai înalta a spiritului într-un sunet.” Asa cum
o explica L.V. Siskina, conferentiar la Academia Teologica din
Moscova: la temeiul cântarii semiografice sta învatatura patristica
despre cele doua firi ale sunetului muzical, despre sunetele
pamântesti si ceresti, învatatura care porneste din cele doua cai ale
vietii: una care duce în afara, spre lume, iar cealalta ducând în
interior, spre Dumnezeu.
Calea spre afara genereaza
un sunet pamântesc, trupesc, iar calea spre launtru genereaza sunetul
duhovnicesc, ceresc. Telul sunetului pamântesc este placerea estetica,
telul sunetului spiritual este mântuirea sufletului si preaslavirea
lui Dumnezeu... Drept cheie pentru întelegerea deosebirii dintre aceste
doua cai sunt citate cuvintele Fericitului Ieronim: “Dumnezeu trebuie laudat nu cu glasul, ci cu inima.” Iar drept scop, finalitate, se afirma: “A cânta cu inima înseamna a însufleti sunetul cu sonoritate cereasca.” [xxxii][36]
Mentionam ca în Biserica
Ortodoxa Româna, înca din timpul Patriarhului Iustinian († 1977), s-a
introdus cântarea omofona, psaltica. Iar în prezent au luat fiinta
grupuri corale omofone sau pe mai multe voci, care se raspândesc
îndeosebi în orasele universitare sau cu Seminarii Teologice ale
tarii.
O misiune transfiguratoare
deosebita revine icoanei. Simbioza între Teologia Luminii necreate,
careia Sfântul Grigore Palama i-a dat o marturie decisiva, si
renasterea icoanei ortodoxe, este cunoscuta. Putem pune semn de
analogie, asa precum în muzica sunetul ceresc din adâncul inimii
lumineaza sunetul exterior, la fel lumina divina necreata lumineaza
fondul icoanei. Precum se stie, în pictura traditionala ortodoxa se
manifesta în mod evident deschiderea cerului spre lume, prin ceea ce
numim “perspectiva inversa”, în care întreaga miscare a ansamblului
pictural este orientata catre privitor. Fondul auriu semnifica harul
divin, ilumineaza si proiecteaza spre noi chipul sfintelor persoane,
îmbratisând lumea, participând la bucuria ei, la aspiratiile ei, la
durerile ei. Psalmistul exprima sugestiv aceasta experienta
spirituala: “Desteapta puterea Ta si vino sa ne mântuiesti pe noi.
Dumnezeule, întoarce-ne pe noi si arata fata Ta si ne vom mântui!”
(Ps. 79, 3-4).
André Borrely explica, în
acelasi duh, referindu-se la icoana rusa: “Ea nu primeste lumina din
afara. Ea este cea care radiaza. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce
Hristos este Lumina lumii? Întrega arta a icoanei este modelata de
aspiratia pe care omul o poarta în adâncul lui, pe care doar Sfânta
Treime îl poate împlini, si care se exprima prin cuvântul Bisericii
din slujba zilei de Marti din Saptamâna Mare: «Dupa ce m-ai împodobit cu vesmântul slavei frumusetii Tale, fa-ma partas stralucitor Împaratiei Tale»”. [xxxiii][37]
Putem face aici referire,
spre ilustrare, la icoana Schimbarii la Fata, opera a lui Teofan
Grecul, iar din noua pictura ecleziala româneasca, la doua icoane - Buna Vestire si Apocalipsa Sfântului Ioan, opere ale pictorului contemporan Sorin Dumitrescu.
Marturie a interiorului care
se reveleaza ne ofera, în spiritualitatea noastra româneasca, opera
sculpturala a lui Constantin Brâncusi, pe care Micul Larousse îl
caracterizeaza astfel: “El si-a redus operele la efecte pure de materie,
de volume si ritmuri”.
Într-adevar, sculptura lui Brâncusi este spiritualizata prin vocatie. “Copil fiind - marturiseste el -
îmi faceam o idee înalta despre misiunea de lumina a sculpturii. I-am
vazut pe tatal meu si pe bunicul meu postind si rugându-se înainte de
a ciopli lemnul cu barda pentru a face din el cruci, pentru a-l
scrijeli cu dalta, ca sa dea la iveala pe blana un trup rastignit ori
aripi de înger.”
Mai târziu, aflându-se
într-o manastire din Oltenia, Tismana, contemplând fresca ce o
înfatisa pe Maica Domnului în întâlnirea cu Sfânta Elisabeta care îi
arata ca va avea un Fiu, el reflecteaza: “...parea sa poarte în ea tot
viitorul; am avut atunci întâia presimtire: cele mai frumoase dintre
lucruri sunt cele ce privesc spre viitor.” Se întelege, spiritul lui
se misca sub impulsul necuprinsului divin, unicul care poarta
posibilitatea infinitului viitor, a nesfârsitei înnoiri. Brâncusi a
creat într-o asemenea viziune, mai precis, într-un suis al spiritului,
un “zbor” - cum spunea el. Explicându-si personal viziunea operei
sale Pasarea Maiastra, el exclama: “Eu nu creez
pasari, ci zboruri! Nu am cautat în toata viata mea decât esenta.
Zborul, ce fericire! Pasarea de Aur ... se zbate aprig... sa se înalte
spre ceruri.” Sintagma inspirat aleasa: Pasarea de Aur - asemenea culorii harului.
Daca în icoana Ortodoxa
trupul, carnea se mistuie si chipul sfântului apare diafan
transfigurat pe fondul auriu al harului, Brâncusi se lupta si el, în
sculptura, cu materia polisata pâna la diafanie sa straluceasca, sa
dea chip transfigurat pietrei, fierului: “Mi-am lasat sculpturile sa
se joace cu cerul si cu oamenii, dovedind lumii ca este cu putinta o
sculptura a focului.” Adaugam aici înca o marturie de început: “Copil
fiind, am visat totdeauna ca as fi voit sa zbor printre arbori, spre
ceruri... De 45 ani port nostalgia visului acestuia... Iubesc tot ceea
ce se înalta.” Pentru a ilustra o asemenea opera putem invoca imagini
înfatisând: Maiastra, Masa Tacerii, Poarta Sarutului (aflata
într-o prima forma în cimitirul Montparnasse din Paris) - simbolizând
“viziunea iubirii fara de moarte” si Coloana Infinitului, semnificând
suisul, ca pe scara lui Iacob, “spre a ma afla - cum spunea Brâncusi -
foarte aproape de Dumnezeu: nu-mi mai trebuie decât sa întind o mâna
spre El”; sau, cum a fost definita de un critic prin fericita
sintagma: “Forma spirituala a lumii” (Dan BOTTA).
De observat, sculptura
angajeaza cel mai deplin materia în spiritualizare, în transfigurare.
Pe lânga Brâncusi, socotim semnificativ sa evocam în eseul nostru “Relicvariile”
sculptorului român Laurentiu Mogosanu. În aceasta opera, artistul
exprima plastic relicve în 7 receptacole (simbolizând zilele creatiei),
descoperite în partea superioara, deci deschise luminii. Fiecare
relicva transpune trupul uman transfigurat, biruind legile firii,
trecerea de la perisabilitate la nestricaciune.
Pentru a încheia, vom spune
ca transfigurarea naturii, a creatiei, rod continuu al transfigurarii
lui Hristos, este raspunsul pe care Revelatia, Biserica, îl da
tristetii si degradarii tragice a cosmosului nostru secularizat. Dilema
“marii alternative a lumii secularizate: sau Dumnezeu, sau omul” [xxxiv][38] - nu poate primi decât o unica replica posibila si mântuitoare: în loc de “ori Dumnezeu, ori omul”, - Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Transfigurat si înviat: este chemarea omului, a crestinului, a transfigurarii lui aici si acum, în Iisus Hristos.
---------------------------------------------------------------------------------------------
[i][1]A. Schmemann, L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, trad. C. Andronikof, Paris, 1985, p. 222. |
[i][2]Jean Chrysostome, Homélies sur Saint Mathieu, LIV, 1, Ed. J. Bareille, XII, Paris, 1868, p. 396. |
[i][3]Saint Irenee de Lyon, Contre les hérésies, Ed. du Cerf, Paris, 1985, p. 302. |
[i][4]Op. cit., p. 397. |
[i][5]Op. cit., p. 398. |
[ii][6]Leon le Grand, Sermons, Tome IV, Sources Chrétiennes n°200, Editions du Cerf, Paris, 1973, pp. 60-61. |
[iii][7]Joie de la Transfiguration (Bucuria Schimbarii la Fata), în Les Pères d’Orient, Textes présentés par Dom Michel Conne, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1985, p. 83. |
[iv][8]Georges Habra, La Transfiguration, selon les Pères grecs, Fontainebleau, 1974, p. 54. |
[v][9]En: Joie de la Transfiguration, d’après les Pères d’Orient, op. cit., pp. 99-101. |
[vi][10]Dumitru Staniloae, Iisus Hristos - lumina lumii si îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, pp. 204-205. |
[vii][11]Joie de la Transfiguration, d’après les Pères d’Orient, op. cit., p. 199. |
[viii][12]Ibidem, p. 213. |
[ix][13]Ibidem, p. 213. |
[x][14]Ibidem, p. 245. |
[xi][15]Ibidem, p. 244. |
[xii][16]Ibidem, p. 245. |
[xiii][17]Ibidem, p. 245. |
[xiv][18]Troparul Schimbarii la Fata, Mineiul pe August, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1989, p. 65. |
[xv][19]Scrisoare catre Xenia Monahia, în: La Lumière du Thabor, n° 33, Fraternité Orthodoxe Saint Grégoire Palamas, Paris 1992, pp. 46-47. |
[xvi][20]Les homélies spirituelles de Saint Macaire - Le Saint-Esprit et le chrétien, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1984, p. 303. |
[xvii][21]Eccl. 12, 9 |
[xviii][22]Les Homélies spirituelles de Saint Macarie, op. cit., p. 96. |
[xix][23]cf. C. Andronikof, Le sens de la Liturgie, Cerf, Paris, 1988, p. 263. |
[xx][24]Fac. 3, 19. |
[xxi][25]Á Amphiloque, Lettre 234, PG XXXII col. 869, cité par G. Habra, La Transfiguration..., p. 81. |
[xxii][26]Syméon le Nouveau Théologien, .......................????????..................pp. 93-97. |
[xxiii][27]Lidia Staniloae, Sur la lumière, în Contacts, Revue Française de l’Orthodoxie (Revue de Théologie et Spiritualité), fondée en 1949, Réd. en Chef Père M. Evdokimov, Trim. 1, 1993, Paris, p. 41. |
[xxiv][28]cf. Jacques Sommet, L’Image du Monde dans la société de ce temps, dans Le Point Théologique n° 49, Paris, 1988, p. 16. |
[xxv][29]Métaphysique de la technique, cf. Olivier Clément, Le Christ - Terre des Vivants, în Spiritualité Orientale, n° 17, Abbaye de Bellefontaine, 1976, p. 161. |
[xxvi][30]O. Clément, op. cit., p. 162. |
[xxvii][31]Cioran si muzica, Humanitas, p. 38. |
[xxviii][32]Daniel Turcea, L’Épiphanie, trad. Anca Vasiliu, Orphée/La Différence, Lassay-les-Châteaux, 1997, p. 83. |
[xxix][33] Ibid., p. 99. |
[xxx][34] Ibid., p. 49. |
[xxxi][35] Christina Craciunescu, Contacts, Révue Française de L’Orthodoxie, no. 174, Paris, 1996, p. 88 |
[xxxii][36]Referat tinut la Congresul de Teologie Ortodoxa, Bucuresti, 1 august 1996. |
[xxxiii][37]Troisème Apostiche Idiomèle, vol. 6, în A. Borrely, L’homme transfiguré, Ed. du Cerf, Paris, 1975, p. 184. |
[xxxiv][38]cf. Le Point Théologique, n° 49, Bauchesne, Paris, 1988, p. 85. |
|
sus |
|