This Think ţii

Care e diferenta intre o trupa de hip hop care-si premiaza eroii cu un cantec si cateva capete incoronate care acorda distincţii catorva capete incornorate?

Diferenta este ca hip hop arii (fac parte din generatii de primavara pentru tara)  isi cauta istoria , adevarul, ascuns de (?),despre tara lor.
Se vede buna intentie , se vad si greselile din lista-unde s-au strecurat si numele unor ,,eroi``.

Ziua Independenţei Romaniei – La 9 mai 1877, Ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a declarat, în plenul Parlamentului, în numele guvernului, că România  rupe legăturile cu Turcia si se declara independenta.

“În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare “.

  Atunci erau turcii, acum sunt FMI si U.E.

Aceleasi biruri, alti milogi , alti mucari, tot lifte pagane!

  ... uitat, pentru care vorbesc pietrele :

Pr Iconom Constantin Nazarie

 dupa ce a slujit

Biserica

Scoala

Patria

ca: preot, profesor universitar si protoiereu al

preotilor de armata

 

pentru

 

INTREGIREA NEAMULUI ROMANESC 

Mormantul pe care-l putem cinsti cu rugaciune de pomenire , cu flori si candele ori lumanari de ceara curata, cu tamaie , ca pe orice drept credincios adormit intru Domnul, se afla la cimitirul Bellu-militari (Fig.9-tablita de orientare in cimitir), pe aceeiasi parte cu cimitirul Eroiii Revolutiei si lipit de cimitirul Bellu cel deja cunoscut, caruia i se mai spune si cimitirul muzeu.Tramvaiul 11 este cel cu care se poate ajunge atat la pr Ilie Lacatusu (Giulesti-cimitirul Adormirea Maicii Domnului)cat si la pr Constantin Nazarie Eroii Revolutiei-cimitirul Bellu-militari)

 

 

,,În toate Duminicile şi sărbătorile din cursul anului calendaristic, cuvântul lui
Dumnezeu este vestit de gura preotului. Dacă te ajunge vreo supărare, dacă inima este
adânc întristată sau ochii plini de lacrimi, dacă soarta îţi este nemiloasă, dacă sufletul îţi
este la „răspântii de drumuri“ şi nu găseşti nici o alinare, dacă îngerul morţii intră sub
acoperişul casei tale, provocându-ţi durere şi întristare, atunci vine preotul „ca un stâlp al
credinţei“ şi aduce mângâiere prin cuvântul Evangheliei.
Acesta este preotul, cu rolul său de binefăcător şi tămăduitor al celor ce aşteaptă
mântuire.``http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2003/PREOTUL.pdf

De ce tocmai mormantul parintelui Constantin Nazarie?

Doi oameni gasindu-se cu oarecare treburi prin cimitirul Belu, au zarit un mormant cu buruienile mai mari decit pe oricare alt mormant.Asa cum este crestineste , daca vezi o fantana parasita sa o cureti, daca vezi o cruce cazuta sa o ridici, acesti doi oameni au luat hotararea sa curaţe si sa ingrijeasca acest mormant demult uitat.Nu mica le-a fost mirarea cind curatandu-l si impodobindu-l cu flori, dupa ce au sarutat crucea incrustata pe placa mormantului, aceasta a izvorat mir.

De sase ani nu au spus nimic, pana cind avand binecuvantarea duhovnicului au inceput a marturisi, asa au venit si alti oameni la mormantul din care a izvorat mir ( semn ca acolo este un sfant de care avem nevoie acum a fi stiut, ca doar de aceea ni s-a descoperit )oameni care au primit vindecari de bolile de care sufera, marturisind si ei mai departe aceste minuni ale Lui Dumnezeu care lucreaza prin sfintii Lui, prin oamenii Lui, prin neamul Lui cel dreptcredincios.

 

Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! (psalmul 118)

(sta scris pe crucea parintelui iconom Constantin Nazarie)

 

 

 

 

Ce-am gasit scris despre pr Consantin Nazarie?

 

.................................................................................................

http://www.preot-turcu.ro/literatura/omule.html ,,Am avut, cu mult timp in urma (eram student pe atunci), o carte. Se numea Apologetica, fiindu-i autor sau traducator un preot: Constantin Nazarie. N-o mai am! Ca am imprumutat-o cuiva, ca s-o fi imprumutat cineva cu ea, nu mai stiu, important este ca nu mi s-a restituit. Macar de ar folosi-o cel ce o are!

De atunci, am cautat mereu alta, fara a ma i gasi. Erau in ea intrebari multe cu raspunsurile lor, dar si raspunsuri la intrebari nepuse.
Erau in ea acuzele materialistilor atei, pe care acestia, cu aplomb, le aduceau credintei noastre in Dumnezeu, dar, Doamne, si ce raspunsuri la acele intrabri! Abia atunci am inteles ca Teologia este si ea tot stiinta, ba chiar superstiinta, atunci am inteles ca stiinta cu care eram mereu umiliti este, cu intentie, gresit directionata, spre a ne conduce la premise false. Nu mai era nevoie ca in discutii cu oameni care doreau sa stie si ma intrebau pe mine, teologul, sa ma limitez la argumente teologice, bune in cercul meu, dar insuficiente in afara. Orizontul meu explodase, vedeam dincolo de el, pe culmi nebanuite pana atunci, ceea ce, daca lumea ar fi vrut mai demult sa inteleaga, ar fi fost scutita de multe convulsii: Religia si Stiinta nu se contraziceau, nu se combateau, nici macar nu se ignoreau reciproc, ci, senine, se tineau de mana.``

 

  ................................................................................................

1
JERTFA PREOŢILOR MOBILIZAŢI ÎN
RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI
(1916–1919)
Conf. dr. Aurel PENTELESCU*
Conf. univ. dr. Gavriil PREDA**
Moto:
„Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie,
de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate
aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, că
şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor,
asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind
element absolut indispensabil, cum şi este1“.
Protoiereu Constantin NAZARIE
Şeful Serviciului Religios al Armatei
25 decembrie 1918
n preajma declanşării Primului Război Mondial (1914 – 1918),
toate marile state europene aveau, în armatele lor ce vor deveni
beligerante, structuri bine conturate, oficiale, privind asistenţa religioasă
a combatanţilor, ca o condiţie sine qua non a formării şi menţinerii
moralului ridicat al acestora.
Potrivit unor relatări din epocă, în armata germană, spre
exemplu, „s-a pus mare preţ pe educaţia sufletească a ostaşului. Afară
de un personal bisericesc numeros şi bine pregătit, pentru sarcina de
educatori sufleteşti ai ostaşilor, corpul ofiţeresc şi mai ales cel superior
se interesează de aproape pentru pregătirea sufletească a oştirii.“2 La
* Membru al Comisiei de Istorie Militara.
** Membru al Comisiei de Istorie Militara.
1 Constantin Nazarie, Activitatea preotilor de armata în campania din anii 1916-1919,
Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1921, p. 12.
2 Gabriel Pârvu, Pregatiri sufletesti pentru zile mari, Atelierele Socec et Co., Bucuresti,
1916, p. 44.
Î
2
fel, în armata franceză, unde „afară de preoţii de armată, acolo şi
ofiţerii se ocupă de această cerinţă militară“.3 Potrivit aceloraşi surse,
în Rusia „educaţia sufletească a oştirii se face cu mare îngrijire de cler
şi de şefii de armată“, în sensul că „la toate unităţile mari şi mici de
armată e [câte] un preot; până şi pe fiecare vas mare de război - din o
escodră este un preot“, iar preoţii de armată sunt puşi sub conducerea
unui protopop de armată, care face parte din Sinodul rusesc, deşi
nu este arhiereu.“4 Mai mult, în Rusia erau „mii de călugări şi călugăriţe
din mânăstirile ruseşti care au fost pregătite pentru Crucea Roşie
şi aduc un mare serviciu armatei ca infirmieri şi brancardieri.“5
În ceea ce priveşte armata română, trebuie spus că după războiul
din 1877 – 1878, dintr-o economie prost înţeleasă s-a redus drastic
numărul confesorilor militari şi abia în campania din 1913, la mobilizare,
au fost desemnaţi preoţi la fiecare regiment şi formaţiune de
sine stătătoare.6 Cu toate acestea, trebuie spus, în preajma declanşării
Primului Război Mondial, în armata română situaţia, în acest sens,
nu era deloc satisfăcătoare. Măsurile, atâtea câte s-au întreprins, au
fost la iniţiativa Bisericii şi nu a Armatei, care, în perioada neutralităţii
(1914 – 1915) a tergiversat sau a respins multe dintre propunerile
Bisericii.7 Mai mult, nu a existat nici o lege adoptată de Corpurile
legiuitoare ale Regatului României prin care să se reglementeze, ca
în alte ţări, statusul social al preoţilor mobilizaţi în caz de război,
necum acela în timp de pace.8
Vrednicul de pomenire mitropolit al Moldovei şi Sucevei,
Pimen Georgescu (1853 – 1934; mitropolit: 1909 – 1934), în şedinţa
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 16 mai 1915, sesizând
carenţele în organizarea preoţilor de armată, a făcut o amplă
Propunere în şapte puncte, care, aprobată cu unanimitate de voturi,
a devenit decizie sinodală, cu obligativitatea Bisericii de a o aplica în
3 Idem, p. 44.
4 Ibidem, p. 44.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 42.
7 Constantin Nazarie, op. cit., p. 5-11.
8 Gabriel Pârvu, op. cit., p. 50.
3
litera şi spiritul ei.9 În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a ales ca protoiereu/
protopop al preoţilor de armată pe preotul iconom Constantin
Nazarie (1865 – 1926), profesor universitar de Teologie Morală la
Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, învestindu-l cu
răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Române în
cel mai scurt timp posibil.10 Acesta a relatat dezbaterile îndeplinirii
acestei grele răspunderi într-un simplu Referat asupra activităţii preoţilor
de armată în campania din 1915 – 1918, datat: Bucureşti, 25 decembrie
1918.11 Propunerea făcută de Mitropolitul Pimen Georgescu
în şedinţa Sfântului Sinod din 16 mai 1915, solicita episcopiilor şi
mitropoliilor ţării să dea Armatei, „după cererea Ministerului de
Război, preoţii trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război.
Aceşti preoţi vor fi titraţi în teologie, cu aptitudini pentru păstoria
militară şi nu vor avea vârsta mai mare de 45 de ani şi nici mai mică
de 30 de ani“12. La punctul al treilea se preciza: „Odată făcută numirea
unui preot în serviciul armatei (prin Decizia Ministerului de
Război – n.a.), el intră sub regimul legilor militare, asimilându-se în
corpul ofiţeresc şi având spuntamentele (însemnele la vedere, cf.
verbului spunta (arhaism) = a se ivi, a apărea – n.a.) ofiţerului locotenent.“
13 De asemenea, la punctele patru şi cinci se stipula: „Preoţii
de armată, în timpul mobilizării însoţesc trupele oriunde vor merge,
dând poveţe pastorale militare, ce se impun de împrejurări şi făcând
serviciile religioase fără ezitare. În timpul mobilizării toţi preoţii de
armată primesc instrucţiuni din partea arhimandritului, anume numit
pe lângă Marele Cartier al Armatei şi stau sub conducerea lui în
ceea ce priveşte serviciul preoţesc. Numirea acestuia se face de
9 Ibidem, p. 50-51. Pentru Mitropolitul Pimen Georgescu, vezi fisa în Mircea Pacurariu,
Dictionarul teologilor români, ed. a 2-a, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2002, p. 193, precum
si monografia lui Aurel Pentelescu, Gavriil Preda, Mitropolitul Pimen Georgescu. Viata si
înfaptuirile sale (1853 – 1934), Ed. Printeuro, Ploiesti, 2003, p. 542.
10 Ibidem, p. 51. Pentru Protopopul Constantin Nazarie, vezi fisa în Mircea Pacurariu, op.
cit., p. 328, precum si evocarea lui Scarlat Porcescu, Preotul Constantin Nazarie, în
„Mitropolia Moldovei si Sucevei“, an XLVIII, nr. 3-4, 1972, p. 201-216.
11 Constantin Nazarie, op. cit., p. 5-96.
12 Gabriel Pârvu, op. cit., p. 50.
13 Ibidem, p. 51.
4
Ministerul de Război, după recomandarea Sf.[ântului] Sinod, prin
preşedintele său.“14
La ultimul punct, al şaptelea, amintita Propunere preciza că:
„Această propunere, devenită decizie a Sfântului Sinod, se va urma
până la facerea unei legi (subl. n), în care scop se va cere Onor.
Guvern şi prea sfinţilor episcopi şi mitropoliţi”,15 fapt ce avea să se
împlinească abia în anul 1921, când Corpurile legiuitoare ale României
întregite au votat Legea pentru organizarea clerului militar, care a
permanentizat preoţii militari în Armata Română şi a instituit Episcopia
militară, cu episcop ce a purtat titlul „Episcop de Alba Iulia“ şi
gradul militar de general de brigadă.16
Nu vom intra în detaliile organizării Serviciului Religios al
Armatei Române sub îndrumarea protopopului Constantin Nazarie,
în anii 1915 – 1916 şi nici în dezvoltarea activităţii administrative şi
îndrumătoare a acestuia în campaniile anilor 1915 – 1919, chestiuni
prezentate pe larg în Referatul amintit.17 Vom prezenta doar câteva
aspecte esenţiale, lămuritoare, în context. Primul şi poate cel mai
important aspect fiind alcătuirea instrucţiunilor necesare preoţilor
de armată, tipărite şi difuzate sub titlul Instrucţiuni asupra atribuţiunilor
preoţilor la armată, cuprinzând o Introducere trei titluri, şapte
capitole şi o Anexă.18 De precizat, că aceste Instrucţiuni au fost
aprobate de Sfântul Sinod „aproape nemodificate“, cum notează protopopul
Constantin Nazarie, precum şi de Ministerul de Război, care,
prin Marele Stat Major, „schimbă forma instrucţiunilor“, în
sensul că „de unde erau alcătuite în articole, lucru foarte lesnicios
pentru consultare şi aplicare, au fost transformate în capitole.“19
Noroc că cei care le-au transformat – precizează aceeaşi sursă – nu au
intervenit în text, întrucât „tot ce se putea provoca, prevăzusem eu
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Dezbaterile Adunarii Deputatilor/Sedinta de marti 19 iulie 1921, în „Monitorul Oficial“
nr. 154 din martie 1922, p. 4358-4359, unde se afla si Expunerea de Motive, prezentata de
generalul Ioan Rascanu, Ministru de Razboi, în Senat.
17 Vezi nota 11.
18 Gabriel Pârvu, op. cit., p. 53-74.
19 Constantin Nazarie, op. cit., p. 8.
5
până în cele mai mici detalii.“20 Aceste Instrucţiuni s-au tipărit în octombrie
1915, prin grija Marelui Stat Major, dar au fost puţin cunoscute
în armată de către comandanţii de unităţi şi mari unităţi,
dovadă peremptorie că, în avalanşa de evenimente, sosiseră mult
prea târziu, chestiunile strict militare având prioritate. Acurateţea cu
care au fost alcătuite respectivele Instrucţiuni l-au îndreptăţit pe protopopul
Constantin Nazarie să afirme: „în timpul războiului, cu toată
varietatea de situaţii, n-am ieşit o singură dată din litera şi spiritul
lor, şi n-am avut vreun caz care să nu fie prevăzut în ele.“21
Un alt aspect vizează alcătuirea de către protopopul Constantin
Nazarie, concomitent cu elaborarea Instrucţiunilor amintite, a zece
cuvântări „menite a da preoţilor un model de felul cum trebuie să
vorbească trupei în diferite ocaziuni şi situaţii de război“22. Cele zece
subiecte erau: ce înseamnă a fi soldat ?; Drapelul; De ce trebuie să
ascultăm superiorii ?; La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui
Dumnezeu?; Trezvia (trezvie/trezie = starea celui treaz, veghe; arhaism
– n.a.) şi militarul; Vorbire la declararea de război; Vorbire înainte
de a începe lupta; Vorbire la câştigarea de victorie; Vorbire la
încurajare în caz de pierdere de luptă; Vorbire la înmormântarea
unui ostaş în vreme de război.23 De precizat că aceste cuvântări au
fost aprobate de Sfântul Sinod şi s-au tipărit pe cheltuiala protopopului
Constantin Nazarie, fără nici un fel de sprijin din partea Marelui
Stat Major, nici măcar acela de a fi difuzate în armată.24
Un ultim aspect esenţial l-a constituit adunarea preoţilor mobilizabili
pe eparhii, la sediul acestora, în baza propunerii protopopului
Constantin Nazarie şi hotărârea Sfântului Sinod nr. 2216 din 2
iunie 1916, unde „consfătuirile avute cu ei au fost de cel mai mare
folos şi au contribuit măcar în parte la pregătirea lor.“25 Întrunirile
20 Ibidem.
21 Ibidem. Data fiind întinderea mare ale acestor Instructiuni (peste 20 de pagini) nu putem
sa le oferim în anexa si nici sa dezvoltam un meritat comentariu pe text. Anexa cuprinde
rugaciuni pentru binecuvântarea trupei la plecarea din garnizoana si înaintea unei lupte.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 Ibidem, p. 11.
6
au avut loc în toate eparhiile din Regatul României (Moldova şi
Muntenia), mai puţin în eparhia Dunării de Jos, cu sediul la Galaţi,
întrucât a fost programată pentru data de 16 august 1916, iar intrarea
României în război a avut loc în ziua precedentă.26
În campania anilor 1916 – 1918, în baza ordinelor Marelui Stat
Major, au fost mobilizaţi în total 252 de preoţi. Din aceştia, doi nu
au funcţionat efectiv, iar 46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive.
Au fost încadraţi la regimente, la brigăzi independente, precum
şi la ambulanţele sanitare ale diviziilor sau la spitalele mobile un
număr de 204 preoţi. De precizat că din numărul total de 252 de
preoţi mobilizaţi, 135 (53,57%), erau licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi
ai Facultăţii de Teologie, 70 cu seminarul complet (opt clase),
10 cu patru clase seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secundare,
iar 6 cu studii neidentificate (prizonieri etc.)27. De asemenea, la
sfârşitul campaniei din anii 1916 – 1918, din totalul celor 204 preoţi
mobilizaţi pe front, au fost, ca pierderi de război, un număr de 30 de
preoţi (14,70%), din care: 5 morţi, 6 răniţi, 19 dispăruţi /(prizonieri,
etc.). În anul 1918, la trupele din Basarabia au rămas mobilizaţi 40 de
preoţi. Un număr de 147 de preoţi au fost avansaţi la gradul de căpitan,
asimilat în perioada 15 iunie 1917 – 1 mai 1918. Ulterior au mai
fost avansaţi încă 5 preoţi.28
De precizat, în context, că protopopul Constantin Nazarie a
funcţionat ca şef al Serviciului Religios al Armatei în gradul de colonel
asimilat, iar ajutorul său preotul Vasile Pocitan (1870 – 1955; din
1929 arhiereul Veniamin Pocitani), în gradul de maior asimilat.29
Prezenţa preoţilor în structurile mobilizabile ale Armatei
Române, îndeosebi la începutul campaniei din anii 1916 – 1918, a
fost privită cu suspiciune şi chiar cu respingere de către corpul ofiţeresc:
„Ce mai caută şi popa acesta pe aici !“, dovadă peremptorie a
faptului că din neglijenţa Marelui Stat Major, Serviciul Religios al
26 Ibidem.
27 Ibidem, p. 35.
28 Ibidem, p. 97-102.
29 Ibidem, p. 103.
7
Armatei nu a fost organizat încă din timp de pace, cum era în armatele
statelor beligerante.
Între altele, seminariştii, studenţii şi licenţiaţii în teologie, consideraţi
clerici, în baza dispoziţiunilor Ministerului de Război au fost
repartizaţi la formaţiunile sanitare ale armatei, fie în zona frontului,
fie în spatele frontului. La multe spitale, pe lângă faptul că au fost
ridiculizaţi, au fost trataţi inuman şi incorect cu gradul lor de pregătire
şi scopul pentru care au fost mobilizaţi, ca spălatul pe jos, curăţirea
closetelor, ş.a. Serviciile cele mai grele şi însoţite de pericole
(transportul decedaţilor de tifos exantematic ş.a), au fost încredinţate
lor şi ei şi-au făcut datoria, răbdând, iar alţii dându-şi obştescul
sfârşit pentru binele comun. Nefiind gradaţi, au fost trataţi în consecinţă,
ca simpli combatanţi, nu numai la corvezi, ci şi ca hrană, îmbrăcăminte,
cazare etc. La sesizările pe această linie făcute de
protopopul Constantin Nazarie, de cele mai multe ori răspunsul
Marelui Cartier General a fost negativ. „În ceea ce priveşte asimilarea
lor cu plutonierii, aceasta nu se poate admite, conform hotărârii
ministeriale, în nici un caz.“30
Este acesta doar un exemplu care atestă marile greutăţi traversate
de Serviciul Religios al Armatei în campaniile anilor 1916 –
1918, cu o categorie de clerici, alţii decât cei 252 de preoţi mobilizaţi,
care, de la începutul campaniei – cum s-a mai arătat – au avut gradul
militar de locotenent asimilat. Dar şi aceştia, abia pe măsura afirmării
lor ca indispensabili pentru întărirea moralului soldaţilor, au fost
pe deplin acceptaţi şi în cele din urmă, chiar veneraţi de către comandanţi
şi de ofiţeri, nu numai de trupă. Spre exemplu, la 10 aprilie
1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan,
fost Şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei
Române, aflat în vizită la Serviciul Religios, a spus între altele: „Preoţii
şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care
alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară
şi Neam.“31
30 Ibidem, p. 32-33.
31 Ibidem, p. 31.
8
Această apreciere a generalului Prezan era o recunoaştere dintre
cele mai autorizate şi pe deplin meritată a eforturilor prestate de
preoţii mobilizaţi în Marele Război pentru făurirea României întregite.
De fapt, această apreciere încununa suita caracterizărilor elogioase
cu care comandanţii de unităţi şi mari unităţi, au venerat în
scris preoţii pe care i-au avut în subordine.32
Vorbind despre jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul Întregirii
Neamului avem în vedere atât jertfa supremă – sacrificiul vieţii în
condiţii de război, pe front –, cât şi dăruirea de sine, abnegaţia fără
seamăn şi spiritul de jertfă în îndeplinirea datoriei lor pe front, în
tranşee, alături de ostaşi. La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României,
ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de
Motive la Legea pentru organizarea clerului militar – prima lege de
acest gen în istoria Bisericii şi a Armatei – i-a spus între altele: „Armata
noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute
îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să
înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul
teribil al bolşevismului, care a prins în focul său şi mistuit formidabila
armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că
în mare parte îşi are obârşia în sentimentalele religioase cu care a fost
înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile
de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul
soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit
armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă
şi ca adevăraţi apostoli preoţii nu au părăsit un moment postul
lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la
glorie trupele noastre.“33
Într-adevăr, faptele preoţilor mobilizaţi şi aflaţi pe front în
Războiul Întregirii Neamului sunt impresionante, unele de un ero-
32 Ibidem, p. 36-90, unde se afla secvente din aceste caracterizari. Integralitatea caracterizarilor,
în Arhivele Militare Române, fond Marele Stat Major. Vezi pe larg în acest scop volumul
de documente Gheorghe Nicolescu, s.a., Preotii în lupta pentru Marea Unire, 1916 –
1919, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 2000, 488 p.
33 Vezi nota 16. Pledoaria generalului Ioan Rascanu a fost pentru „formarea unui corp preotesc
militar activ“, cu caracter permanent, asa cum s-a si întâmplat în anii 1921 – 1948,
când Episcopia Armatei a fost desfiintata de regimul comunist.
9
ism copleşitor (vezi Protosinghelul Justin Şerbănescu, distins cu Ordinul
Militar „Mihai Viteazul“ clasa a III-a). Numai o lucrare de sine
stătătoare – când se va scrie – le-ar putea cuprinde. Este, cred, acum
locul să pomenim numele preoţilor morţi, răniţi şi dispăruţi în Marele
Război. Morţi: preoţii Armăşescu N., de la Reg. 2 Vânători;
Bârlogeanu D., de la Reg. 51/52 Infanterie; Rătescu I., de la Brigada
11 Roşiori; Cerbulescu I., de la Spitalul evacuare nr. 1; Gibescu C.,
de la Ambulanţa Diviziei I-a. Răniţi: preoţii Gârlănescu N., de la
Brigada 4 Artilerie; Baculescu H., de la Brigada 1 Călăraşi;
Grigorescu I. de la Brigada 8 Artilerie; Dicu P., de la Regimentul 45
Infanterie; Ionescu D., de la Reg. 28 Infanterie; Mironescu I. de la
Regimentul 16 Infanterie. Dispăruţi (prizonieri etc.): preoţii
Florescu I. Dâmboviţa, Popescu Belizarie, Dumitrescu Marin,
Şerbănescu Justin, Popescu Lazăr (rămas în teritoriul ocupat),
Mărculescu Em., Furnică V.N., Stoicescu A., Sadeanu C., Pârligras
T., Popescu A., Jugureanu Gh., Popescu D., Ionescu Gh. V.,
Ionescu St., Roşoga Ilie, Blănariu Gh., Popa Marin.34 Doar cercetarea
arhivelor va putea clarifica pe deplin situaţia lor, sub toate aspectele,
în timp de război.
În cele ce urmează, fapte şi împrejurări semnificative din activitatea
de pe front a unora dintre preoţii mobilizaţi, extrase din Referatul
deja citat al protopopului Constantin Nazarie.
Preotul Florescu I. Dâmboviţa, de la Reg. 2 Vânători, căzut
prizonier la bulgari, în urma luptelor de la Turtucaia, încheiate la 24
august/3 septembrie 1916. Când toţi căutau să fugă cum puteau peste
Dunăre, părintele Florescu a stat neclintit la postul său, dând îngrijiri
sanitare răniţilor şi muribunzilor, preferând a fi răsturnat şi
călcat în picioare, dar hotărât să-şi facă datoria, notează locotenent
colonelul R. Seinescu, comandantul său. În captivitate a suferit cu
bărbăţie, ca un martir, toate maltratările, mai ales când i s-a răpit
Sfânta Cruce şi Evanghelia.35
Preotul Ionescu Gh. Vasile, din comuna Groşerea, judeţul
Gorj, mobilizat la Reg. 18 Infanterie, pe care l-a urmat până în data
34 Constantin Nazarie, op. cit., p. 99.
35 Ibidem, p. 88.
10
de 20 noiembrie 1916, când a căzut prizonier în localitatea Greci,
judeţul Argeş. A fost internat în lagărele germane din Stralsund,
Fuchel şi Larusdorf. Purtarea sa în captivitate a fost demnă şi patriotică,
notează generalul Obogeanu, preşedintele Comisie de verificarea
situaţiunii ofiţerilor căzuţi prizonieri. Între altele, prin
conferinţe a pregătit pe soldaţi contra propagandei bolşevice, care
căuta să ia naştere în lagăr. A fost repatriat la 31 decembrie 1918.36
Preotul Mărculescu Emanuil, din Corabia, mobilizat la Reg.
59 Infanterie a luptat pe frontul din Transilvania în 1916, dând între
altele, mare ajutor medicilor în pansarea răniţilor, îndeosebi în timpul
luptelor din Pasul Vâlcan. La 12/25 octombrie 1916 a căzut prizonier
la germani. Comandantul său, locotenent colonelul
Homoriceanu a consemnat ulterior: „A căzut prizonier la postul
meu, alături de mine, şi numai întâmplarea a făcut că nu a fost mort
sau rănit. În captivitate a stat cu mine, în spitalul german din
Orăştia, aproape trei luni de zile. M-a îngrijit şi pe mine şi a îngrijit
şi mângâiat 900 de răniţi români ce erau în spital.“37
Preotul Şerbănescu Justin, călugăr la Mânăstirea Cernica, judeţul
Ilfov. A luat parte cu Reg. 21 Infanterie, a cărui confesor era, la
toate luptele ce au avut loc în Transilvania în 1916. La 17/30 septembrie
1916, a fost rănit. La sfârşitul lunii noiembrie acel an a căzut
prizonier, în mijlocul trupei, care nu se mai putea apăra. În iulie
1917 a evadat şi a rătăcit prin munţi în căutarea regimentului său. La
sfârşitul lunii februarie 1918 a ajuns la Galaţi, unde se afla Reg. 21
Infanterie, la acea dată. Este singurul preot care a fost decorat cu cel
mai înalt ordin militar românesc „Mihai Viteazul“, clasa a III-a, în
baza Înaltului Decret nr. 1561 din 25 iunie 1918. Conform motivaţiei
din Înaltul Decret de decorare, Protosinghelu (asimilat gradului de
locotenent) Şerbănescu Justin s-a distins: „Pentru vitejia, destoinicia
şi iubirea de Patrie, ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă
că şi-a îndeplinit cu un mare devotament îndatoririle ce avea ca
confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând
cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua
36 Ibidem.
37 Ibidem, p. 83.
11
de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul „Feldioara“ a pierdut
în lupte aproape pe toţi ofiţerii şi că comandantul căzuse rănit pe
Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp şi luptând
ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până pe Muntele Susai,
oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului
a condus un batalion de dispersaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind
pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al
Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii regimentului.“
38 Serviciul Informaţiilor din Marele Cartier General consemna
că Protosinghelul Şerbănescu Justin „a dat dovadă de un înalt
patriotism şi dragoste de ţară. Cu toată vârsta sa înaintată (n. 1867) a
suportat timp de opt luni rigorile de pribegie în munţi, a înfruntat
cu curaj primejdia, expunându-şi viaţa a reuşit să treacă în rândurile
noastre.“39
Preotul Popescu St. Ioan, din Târgovişte, confesorul Reg.
51/52 Infanterie a dovedit cu prisosinţă calităţi sufleteşti, a stat veşnic
în mijlocul trupei, încurajând-o prin vorbe şi prezenţa sa în tranşee,
chiar în timpul luptelor celor mai aprige, la Nămoloasa,
Mărăşeşti, Muncelu, umblând cu crucea şi cu apa sfinţită în tranşeele
din prima linie. A ajutat pe medici la postul de prim ajutor în marea
lupta de la 6 august 1917 de la Mărăşeşti, iar seara a îngropat morţii,
sub bombardamentul de artilerie. Cuvântările ţinute trupei şi ofiţerilor
erau înălţătoare. Ofiţerii şi trupa au avut cu adevărat un preot
între ei. În perioada cât a fost în Basarabia prin slujba bisericească ce
făcea, a atras simpatia locuitorilor basarabeni, precizează colonelul
Cristofor, comandantul său.40
Preotul Răuţ Melinte, din Râmnicu Vâlcea, de la Spitalul de
contagioşi nr. 1, şi-a îndeplinit cu abnegaţie îndatoririle, slujind şi la
acele spitale şi formaţiuni fără preoţi. Cel mai anevoios serviciu fiind
cel al îngropării morţilor, pe care i-a însoţit la cimitire militare şi civile
îndepărtate, pe timp de ploaie şi de viscole, de cele mai multe ori
38 Anuarul suveranilor principilor, ofiterilor si drapelelor decorati cu ordinul Militar „Mihai
Viteazul“, Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1931, p. 133-134
39 Constantin Nazarie, op. cit., p. 84-85.
40 Ibidem, p. 77.
12
pe jos, cu furgonul dric supraîncărcat cu sicrie. În vecinătatea Spitalului
de contagioşi nr. 1 a construit, pe cheltuială proprie, o biserică
din scânduri de brad, înzestrată cu odoare, odăjdii şi cărţi de ritual.
În vârstă de 59 de ani, a dovedit calităţi de bun preot şi de bun român.
A cerut să fie trimis în Basarabia, unde s-a distins prin servicii
pastorale şi naţionale deosebite.41
Preotul Dobrescu Victor, din Creţeşti, jud. Gorj, confesor la
un regiment din Brigada 1 Artilerie. Cât regimentul a fost în refacere,
în prima parte a anului 1917, şi-a îndeplinit cu devotament datoria.
Nu s-a dat înapoi de la nimic, expunându-şi viaţa, cu un spirit de
jertfă deosebit. A umblat din infirmerie în infirmerie, aflate la distanţe
între 24 şi 30 km, cu 600 – 700 bolnavi de febră recurentă şi
tifos exantematic, distribuind medicamente şi mângâindu-le suferinţele,
în condiţii când nu aveau medic, până când dânsul însuşi a căzut
bolnav de tifos exantematic, notează superiorul său, maior Gh.
Constantinescu. Iar colonelul C. Tănăsescu preciza: „Este iubit şi
stimat de toţi pentru calităţile sale frumoase de om şi preot. Cult,
modest, corectitudine exemplară. A servit de pildă ofiţerilor şi trupei
în toate împrejurările. Patriot fanatic, admirator al instituţiei militare.
Îl iubesc şi-l stimez“. Colonelul Paşelega din Brigada 1 Artlerie
consemna: „N-am avut decât admiraţie pentru părintele Dobrescu.
Sentimentele frumoase ce posedă au fost balsam pentru trupă şi ofiţeri,
vorbindu-le şi fiind o pârghie puternică în susţinerea moralului
trupei.“42
Şirul faptelor săvârşite de preoţi, pe front, în anii Războiului
pentru Întregirea Neamului ar putea continua. În mod practic, nu a
existat preot mobilizat la unităţile de pe front să nu îşi fi îndeplinit
cu prisosinţă îndatoririle animaţi de un spirit de jertfă cu totul deosebit,
ca slujitori ai Mântuitorului Iisus Hristos. Marele Război a fost
pentru ei, ca şi pentru toţi militarii din Armata Română, o experienţă
de viaţa unică, cu simţul datoriei şi al jertfei ridicat la cote maxime.
41 Ibidem, p. 74-75.
42 Ibidem, p. 69.
13
Mai precizăm, în context, că unii dintre aceşti preoţi mobilizaţi
pe front, după război, au ajuns personalităţi de primă mărime în ierarhia
Bisericii Ortodoxe Române. Avem în vedere în primul rând
pe preotul Teodor Simedrea (1886 – 1971), din Prunaru, jud. Vlaşca,
confesorul Reg. 36 Infanterie, cu activitate de excepţie pe front.43
După război, rămas văduv s-a călugărit în anul 1924, la 38 de ani. A
fost, între altele, Episcop al Hotinului, cu sediul la Bălţi (1935 –
1940), apoi Mitropolit al Bucovinei (1940 –1945), cu sediul la Cernăuţi
şi la Suceava. Istoric bisericesc de prestigiu, a lăsat în urma sa o
operă vastă.44 La fel, preotul Gheorghe Leu (1881-1949), de la Trenul
sanitar nr. 6, apoi la Reg. 53/63 Infanterie. Generalul Anastasiu I,
afirma despre el: „A fost un apostol, este dintre rarele exemple de
preoţi ce am întâlnit. Un preot model, un apostol.“45 A devenit arhiereu
– vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor (1924 – 1936), apoi Episcop al
Argeşului (1936 – 1940) şi Episcop al Huşilor (1940 – 1949).46 S-a arătat
anterior despre preotul Vasile Pocitan (1870 – 1955), subşef al
Serviciului Religios al Armatei, devenit arhiereul Veniamin Pocitan.
Autor de valoroase lucrări de istorie bisericească.47
Încorporat ca soldat în Reg. 29 Infanterie Dorohoi, în noiembrie
1916, rănit în luptele de la Caşin – Oituz şi ajuns sergent la demobilizarea
din 1 aprilie 1921, Ştefan Ciopron (1896 – 1980), avea să
devină Episcop al Armatei Române, sub numele de Partenie
Ciopron (călugărit în 1921, la Mânăstirea Slatina, azi judeţul Suceava),
în anii 1937-1948, şi Episcop al Romanului şi Huşilor, în anii
1962 – 1978. În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoţii militari
din subordine, aflaţi pe tot cuprinsul ţării, datată 20 noiembrie 1937,
sublinia: „Ca fost ostaş, îmi dau seama ce influenţă are cuvântul preotului,
mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după douăzeci de ani,
am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front (preotul
Danalachi Ion, confesorul Reg. 29 Infanterie Dorohoi – n. n), la care
43 Ibidem, p. 62-63.
44 Vezi fisa în Mircea Pacurariu, Dictionarul teologilor români, ed. a 2-a, Ed. Enciclopedica,
Bucuresti, 2002, p. 441-442.
45 Constantin Nazarie, op. cit., p. 46.
46 Vezi fisa în Mircea Pacurariu, op. cit., p. 248.
47 Ibidem, p. 369-370.
14
mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu şi îmi amintesc cu emoţie
de cuvintele ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne
sufletele: „Viaţa unui om – spunea el – oricât de lungă ar fi, nu reprezintă
aproape nimic faţă cu veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai
târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este
felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi.
Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a găsit
făcându-şi datoria“. 48
Nici că se putea un mai frumos omagiu adus preotului militar
de pe front de către un fost ostaş, care a ajuns Episcop al Armatei
Române şi personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române.
Epopeea Războiului pentru Întregirea Neamului, încununată cu Marea
Unire din anul 1918 şi făurirea statului naţional unitar român, a
cuprins, în vâltoarea faptelor de sublimă jertfă şi eroism desăvârşit,
alături de ostaşi şi preoţii mobilizaţi pe front, adevăraţi apostoli şi
modele de urmat. Încă destul de puţin facem azi pentru cinstirea
memoriei lor.
48 Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Ministerul de Razboi, Inspectoratul General al
Armatei, dosar nr. 2, f. 79-80.

PARINTELE SOFRONIE SAHAROV DESPRE ÎNFIERE:

“(…) În Psaltire găsim cuvintele:  

Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! 

Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.

Într-o zi am cercetat pe un bătrân ce petrecuse mulţi ani în Vechiul Russikon, şi am stat la el în chilie nu puţină vreme. El mi-a povestit despre viaţa lui şi despre o vedenie. În copilărie era bolnăvicios şi nu putea duce greutăţile vieţii ţărăneşti. Şi munca ţăranului este cu adevărat grea. Şi iată că într-o zi el spune părinţilor:
- Daţi-mă la mănăstire.

Ei i-au răspuns:

- Nu, puişorule, tu nu poţi acolo; în mănăstire trebuie să munceşti.

- Dar totuşi, daţi-mă! Şi iată că mama îl ia pe băieţel, îl duce la icoana Maicii Domnului şi spune: „De acum Tu să fii mama lui, eu nu mai pot; Ţie îţi dau în grijă băieţelul acesta, fiul meu.”

Şi după rugăciunea maicii, când şi-a dat fiul Maicii Domnului, el a adormit. Şi în vis vede o sală mare şi scaunul împăratului în capătul sălii; şi şedea Stăpânul, împăratul, iar împrejur stăteau mulţime de feţe importante, apropiaţii împăratului.

Şi acolo îl ducea o Femeie (care era Maica Domnului), lăsându-l îngenuncheat înaintea împăratului. Şi împăratul spune unuia din cei de lângă El: „Du-te şi vezi ce are el acolo în basma.” Omul ia din mâinile băieţaşului legăturica, o desface şi zice: „Două inimi zdrobite.” Atunci împăratul se ridică de pe scaunul Său, Se apropie de băieţaş şi spune: „Aşadar, tu eşti fiul Meu.”

Vă închipuiţi puterea rugăciunii, şi a mamei, şi a băiatului, şi a însăşi Maicii Domnului? Dumnezeu S-a ridicat de pe scaun şi a spus: „Tu eşti fiul Meu!“ Cei ce nu au trăit astfel de lucruri nu le pot înţelege.
Cuviosul Ioan Scărarul scrie că dacă cuiva nu i-a fost dat să trăiască ceva din Duhul Sfânt, el aceea nu o poate înţelege.