despre Craciun

1
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
C R Ă C I U N
Motto: Mare bucurie este pentru cel ce călătoreşte noaptea atunci
când găseşte o rază de lumină pe cale şi pentru un osândit, când i
se vesteşte iertarea. Însă cea mai mare bucurie a întregii lumi a
fost când oamenii afundaţi în prăpastia păcatului au aflat că Iisus
Hristos Mântuitorul a venit luând trup din Prea Sfânta Fecioară
Maria.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Crăciunul, ziua naşterii Mântuitorului, este o sărbătoare a
bucuriei, o sărbătoare care ne umple sufletele de credinţă şi lumină aşa
cum de fapt se întâmplă şi de Sfintele Paşti, numai că atunci, înainte
de a primi Lumina Sfântă, bucuria şi pacea sufletelor noastre ne este
umbrită de patimile Mântuitorului. De Paşti, oamenii stau mai mult
acasă. De Crăciun, când s-a născut Hristos, oamenii merg să colinde
din casă în casă („Sculaţi boieri, nu dormiţi/ Domnului Doamne/
Căci nici noi nu mai dormim/ Domnului Doamne/ Tot umblăm şi
colindăm/ Domnului Doamne/Şi pe Domnul căutăm/Domnului
Doamne“). Domnul Iisus Hristos, Cel ce S-a născut din Tatăl mai
înainte de veci fără de mamă şi în zilele cele din urmă trimis a fost de
la Tatăl şi S-a născut pe pământ din Maică nenuntită, fără de tată, a
primit daruri de la magi, cântare de slavă de la păstori şi cântări de la
îngeri, înfăşare cu scutece şi punerea în ieslea vitelor, şi se naşte
neîncetat, an de an, în sufletele noastre cele înclinate spre păcat.
Naşterea lui Hristos la Betleem (Vitleem, Vifleem, Viflaim) în Iudeea




din Palestina aflată în acel timp sub ocupaţie romană, în zilele lui Irod,
tiranul împărat, sărbătoreşte: închinarea păstorilor, slava Fecioarei,
închinarea magilor (reprezentanţi ai altor neamuri, ceea ce semnifică
universalitatea domniei lui Hristos, Cel care aduce tuturor
mântuirea). Crăciunul Îl sărbătoreşte de fapt pe Iisus Hristos,
Mântuitorul sufletelor noastre, Dumnezeul adevărat care ne cheamă
neîncetat la viaţă creştină. Atunci când Fecioara Maria L-a născut pe
Hristos, s-a născut Iubirea pe pământ. Hristos S-a născut pentru
fiecare dintre noi, a venit în chipul cel mai smerit posibil pentru a ne
descoperi sensul vieţii noastre - MÂNTUIREA - şi armele luminii.

Cum s-a răsădit sărbătorirea naşterii lui Iisus Hristos
la 25 decembrie

Biserica creştină cea de la început, cunoştea numai sărbătoarea
Paştelui. Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos datează
doar din secolul al II-lea. A fost instituită de Telephor, succesorul lui
Sixte I-ul, care a fost martirizat în anul 139, după 11 ani de pontificat.
La început, data serbării Crăciunului era 6 ianuarie, apoi în cele din
urmă noaptea de 24 spre 25 decembrie, dată care devine fixă în secolul
IV prin pontificatul lui Iulius I. Introducerea definitivă la 25
Decembrie a zilei de naştere a lui Iisus, în Biserica catolică a fost
făcută de Papa Liberiu, în anul 354. În Biserica bizantină, ziua de 25
Decembrie ca zi de naştere a lui Iisus a fost introdusă după 32 de
ani, la 386, de către Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ce înseamnă cuvântul Crăciun

Crăciun este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii
Domnului (25 decembrie), sărbătoare creştină, care, până în secolul
IV, era serbată în Răsărit împreună cu Botezul Domnului, la 6
ianuarie. Despre originea cuvântului Crăciun părerile sunt împărţite.
Cei mai mulţi admit cuvântul calatio-calationem, de la calo= a chema,
a convoca. Alţii propun ca origine cuvântul creationem - creaţie,
zidire, iar unii îl consideră provenind din slavonescul Krăciun (ca şi
colindă ş.a.). Fiind o sărbătoare creştină, poporul român, care s-a




născut creştin , a legat numele sărbătorii, desigur, şi de Sfânta
Scriptură în care Dumnezeu este numit şi „Cel vechi de zile“ (Daniel
7:13), reprezentat în iconografie ca a doua Persoană a Sfintei Treimi,
sub chipul unui bătrân cu barba lungă,
albă , aşa cum este reprezentat şi „Moş
Crăciun“ - „vechi de zile“ - locuţiune
transferată în adjectivul „bătrân“.
Crăciunul se serba în Apus ca şi azi, la
25 decembrie, încă din secolul III.
Conform unei vechi tradiţii,
recensământul lui Cezar August a avut
loc la 25 decembrie 754 Ab Urbe Condita
(de la întemeierea Romei), timp în care a
avut loc Naşterea Domnului (Luca 2:1). Naşterea Domnului (gr. Ta
Hristoughenna; lat. Nativitas, Natalis Dominus Corporalis - Naşterea
cu trup a Domnului) este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în
ordinea cronologică a vieţii Mântuitorului (Luca 1:1-21) şi cea dintâi
sărbătoare specific creştină, a cărei prăznuire în ziua de 25 decembrie
(stabilită în anul 386, ca zi a Crăciunului, de către Sfântul Ioan Gură
de Aur), s-a generalizat în toată creştinătatea răsăriteană şi apuseană.
Cuvântul Crăciun nu-şi poate avea obârşia nici în cuvintele
slave, bulgare sau maghiare şi aceasta din pricină că aceste popoare
s-au încreştinat târziu, când cuvântul Crăciun exista. S-ar părea că
acest cuvânt – Crăciun - vine de la denumirea Coracica a unei
sărbători dedicată zeului Mitras (se celebra pe 25 decembrie) şi căreia
creştinii i-au dat numele Crăciun pentru a masca numele adevăratei
sărbători a Naşterii Domnului - după cum întrebuinţau figura peştelui
ca simbol al creştinismului (Petru Râşcanu, Istoria românilor, 1855,
pag. 294). Dacă întrebăm orice creştin, fie el cărturar, fie fără ştiinţă
de carte, sigur va răspunde că pronunţând numele Crăciun se gândeşte
la Naşterea Domnului.
Crăciun creştinesc
Sărbătoarea Crăciunului este una din cele mai mari sărbători
creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei. Ea a fost
prăznuită întotdeauna cu mare solemnitate. În ajunul acestei zile




preoţii umblau, ca şi azi, cu icoana Naşterii pe la casele oamenilor
(vestind Naşterea Domnului Hristos). Cu timpul, s-a instituit şi postul
Crăciunului, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor. În
vechime, în postul Crăciunului erau oprite, chiar prin legi civile,
spectacolele şi jocurile din circuri şi teatre ; la serviciul divin, din ziua
de Crăciun până la Bobotează, era interzisă îngenuncherea (regulă pe
care o prevăd şi azi cărţile de slujbă ale Bisericii).
Sărbătoarea naşterii Domnului Iisus Hristos
la români. Colindele
De sărbătoarea Crăciunului şi anului nou, noi, românii, avem o
mulţime de datini. Dintre acestea, amintim Pomul de Crăciun,
Steaua, Colindele, Vicleimul sau Irozii (un fel de teatru religios
datând din primele veacuri ale creştinismului) care contribuie la
frumuseţea acestor zile, în care toate supărările şi necazurile se uită şi
toţi oamenii se bucură. De sărbătoarea Crăciunului, cel mai frumos
obicei este colinda. Timpul
colindatului începe o dată cu miezul
nopţii. Colindele sunt cântecele cu
care copiii, tinerii şi cei în vârstă
întâmpină pe Hristos pe pământ.
Aceste tradiţii s-au păstrat de pe
vremea romanilor. Vechile petreceri
păgâne de la începutul lui Ianuarie,
aşa numitele Calende, s-au
preschimbat cu timpul, în sărbători creştineşti. Colindele de Crăciun
narează viaţa zbuciumată a Mântuitorului, de la naştere până la
răstignire. Lumea întreagă are nevoie de colindele copiilor, de
frumuseţea colindelor şi chipurile vesele şi frumoase ale
colindătorilor. Aşa cum doctorul s-a făcut doctor pentru a îngriji de
trupurile bolnavilor, aşa cum preotul s-a făcut preot pentru a se îngriji
de sufletele oamenilor, tot aşa, pentru câteva zile, copiii trebuie să
devină colindători. De ce? Colindătorii vestesc lumii Naşterea
Domnului. Colindătorii pe care îi vedem, dimpreună cu îngerii pe care
nu îi vedem, se bucură că Hristos S-a născut, că Mântuitorul a venit
printre oameni. Copiii să mergă la colindat.




De unde vine numele de colind (sau colindă)?
Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului:
latinescul calende, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când
romanii, strămoşii noştri, făceau urări prietenilor, cu ocazia anului
care începea. În timpul Calendelor lui Ianuariu, copiii romanilor
umblau din casă în casă şi cântau imnuri. Datina latină a trecut mai
apoi, nu numai la români, ci şi la celelalte naţii romanice şi la slavi. Se
pune întrebarea firească: cine a zămislit aceste nestemate, colindele,
care au străbătut mileniile? Cele religioase, de nuanţă creştină, au fost
create desigur de preoţii şi cântăreţii bisericeşti. Muzica liturgică a
influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Specialiştii în domeniu afirmă
că nici un popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi mai
variată de colinde precum poporul român. Spre exemplu, colindele
interpretate de corul Madrigal au cucerit întreaga lume...
Steaua
„Şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea
lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul“ (Matei
2:9). Protosinghelul Nicodim Măndiţă, referindu-se la steaua care i-a
călăuzit pe magi spune: „Nu era o stea ca alte stele de pe cer.
Aceasta era un înger al Domnului, era Marele Voievod al oştilor
cereşti, Sfântul Arhanghel Mihail“. După ani
lungi de uitare şi interzicere, cântecele de stea
ies iarăşi la lumină ca florile de cireş primăvara.
Între Crăciun şi Bobotează colindătorii
umblă cu Steaua, obicei de demult. Cei care
umblă cu Steaua cântă colinde care amintesc de
naşterea Mântuitorului, viaţa Domnului şi alte
fapte din viaţa lui pământească. Copiii trec pe
sub fereastră şi strigă: „Cine primeşte / Steaua frumoasă / Şi
luminoasă / Cu colţuri multe / Şi mărunte / De la naşterea / lui
Hristos / Dăruite“. Steaua este poftită în casă (ori la fereastră) şi
atunci copiii încep a cânta, cântece de Stea, care mai de care mai
frumoase.




Cei trei magi
În Evanghelia cea de la Matei despre închinarea magilor, ei sunt
pomeniţi sub numele de „Craii de la răsărit“. De unde au venit magii
călători? După Tertulian, au venit din
Arabia, după alţii din Persia. Tradiţia
ne spune că numele lor erau:
Melchior, Gaspard şi Balthazar. O
frescă descoperită în anul 1847 în
catacombele din Sfântul Agnes ni-i
arată pe magi înaintea lui Irod,
îmbrăcaţi în tunici scurte, iar
deasupra cu hlamidă şi pe cap
purtând căciulă frigiană. La întrebările lui Irod: „Cine sunteţi voi“?
De unde veniţi? Unde vă călătoriţi?, iată cum au răspuns cei trei
crai:
MELCHIOR: „Eu sunt craiul Melchior din Persia, care prin
steaua ce s-a arătat am cunoscut că s-a născut Împărat mare pe pământ
şi merg la Bethleem să mă închin Lui“.
GASPARD: „Eu sunt craiul Gaspard de la răsărit şi, văzând
steaua ce s-a arătat pe cer, am cercetat proorocii şi scripturile, şi am
cunoscut că s-a născut Domnul Domnilor, Craiul Crailor şi Împăratul
Împăraţilor şi merg la Betleem să mă închin şi eu Lui“.
BALTHAZAR: „Eu sunt craiul Balthazar din Persia care prin
steaua ce s-a arătat şi prin prooroci înţelegând că s-a născut Împăratul
Hristos, împreună cu ceilalţi doi merg să mă închin şi eu Lui“.
Bradul de Crăciun
Pomul de crăciun este o urmare pământeană a copacului din
Paradis, cel al binelui şi al răului. Acesta era veşnic verde şi împodobit
cu mere roşii. De aici vine probabil obiceiul de a-l împodobi cu
globuri rotunde, roşii (eventual de alte forme şi culori). Pe la 1605,
germanii obişnuiau să aibă în casă de sărbătoarea Crăciunului, brazi
împodobiţi. La început agăţau în pom fructe, nuci, lumânări aprinse şi
trandafiri de hârtie. Obiceiul s-a răspândit în întreaga Europă. Astăzi,
împodobirea bradului este un moment special al sărbătorii de Crăciun.




Steaua din vârful bradului aminteşte de steaua care i-a călăuzit pe cei
trei magi şi pe păstori, către staulul din Betleem, unde s-a născut
Hristos.
O altă istorisire ne spune că prima referire la un brad împodobit
pentru Crăciun a fost descoperită la Riga, în
Letonia, în anul 1510. Bradul de Crăciun a
ajuns la Paris în 1521, graţie prinţesei Helene
de Mackdebourg, care se căsătorise cu ducele
de Orleans. În Marea Britanie a ajuns în
1841, când Prinţul consort Albert, soţul de
origine germană al reginei Victoria, a adus un
brad de Crăciun la Palatul Windsor, pentru
familia regală. Obiceiul s-a răspândit cu
repeziciune în rândul clasei de mijloc şi a
clasei muncitoare, precum şi în coloniile
britanice din acea vreme. În Rusia, se
obişnuia ca Ajunul Crăciunului să fie serbat în mijlocul unei păduri de
brazi, unde cel mai frumos brad era împodobit.
La noi, ca datină, Pomul de Crăciun nu era cunoscut până la
sfârşitul veacului al XIX-lea, iar la începutul secolului al XX-lea se
întâlnea numai în casele nemţilor din oraşele româneşti. După primul
război mondial însă, obiceiul s-a răspândit şi printre ortodocşi.
Azi Pomul de Crăciun încărcat cu jucării şi daruri este prezent în
fiecare casă, deşi nu este folclor pur românesc, ci de import. Se spune
că Martin Luther a fost primul care la începutul secolului al 16-lea, a
folosit lumânări pentru a le arăta copiilor cum luminează stelele în
întunericul nopţii.
Crăciunul
de Feodor Dostoievsky
Era dis-de-dimineaţă. Copilul despre care vreau să vă povestesc
se deşteptase într-o pivniţă rece şi umedă. Şedea într-un colţ, pe cufăr,
tremurând de frig şi se juca privind cum îi ieşeau aburii din gură...
Grozav îi era foame... ceasurile treceau...şi el se apropia tot mereu de
patul de scânduri pe care dormea bolnava-i mamă. Oare ce soartă o
aduse aici pe această femeie? Se vede că venise cu copilul ei din alt





oraş şi căzuse deodată bolnavă la pat... Sărbătorile Crăciunului se
apropiau. Toţi locuitorii pivniţei ieşiseră afară pe rând să găsească
ceva de mâncare.
Copilului nostru îi era de asemenea foame şi frig. Nu mâncase
nimic de dimineaţă şi cât de bucuros s-ar fi mulţumit cu o coajă de
pâine. El se apropia mereu de laviţa unde zăcea mama sa, pentru ca să
o deştepte odată. Îi era şi lui frică prin întuneric. De mult se înnoptase
şi nu se apropia nici o lumină. După ce veni aproape de tot, el pipăi
obrazul mamei şi se miră că ea nu se mişcă de loc şi era rece ca
peretele. Cât de frig înseamnă că e aici, se gândea el, punând mâna pe
umărul moartei. Femeia îşi dăduse de mult sufletul, el însă crezu
mereu că doarme. După aceea se furişă încet pe lângă pat, îşi luă
căciuliţa şi ieşi afară. Copilaşul ajunse în stradă.
Dumnezeule, ce oraş frumos! De când era nu văzuse aşa ceva.
Uliţele satului din care venise erau întunecoase, iar strada pe care
locuia acum avea numai un singur felinar. Acolo însă, în satul lui , era
cald şi avea ce mânca. Dar aici... Doamne, de mi-ar da cineva o cojiţă
de pâine să-mi astâmpăr foamea... Cât zgomot pe străzi, câte lumini,
câţi oameni, câţi cai, câte trăsuri... şi ce frig. Din nările cailor ieşeau
aburi care îngheţau numaidecât. Copilul privea toate acestea cu ochii
mari şi se mira. Deodată îi veni din nou în minte gândul că îi e foame.
Ar fi dorit să mănânce ceva. În clipa aceea, însă, începură să-l doară
degetele de la mâini şi de la picioare. El trecu mai departe şi ajunse în
altă stradă. Începu să se teamă de mulţimea oamenilor şi a trăsurilor.
Oamenii strigau, se zbăteau şi alergau în toate părţile. Copilul înaintă
mai departe şi se opri înaintea unui geam mare şi luminos. Îndărătul
sticlei văzu un pom frumos de Crăciun, împodobit cu tot felul de
bomboane şi jucării.
Copii mititei ca şi el alergau şi se jucau în jurul lui... Sărmanul
nostru băiat vedea toate acestea, se mira şi râdea. Degetele de la
picioare, începură să-l doară şi mai rău, iar cele de la mâini abia de
mai putea să le îndoaie. El începu să plângă amarnic de durere şi fugi
mai departe. Se opri apoi înainte altei ferestre. În odaie, după geam, se
afla adunată mare mulţime de oameni. Câteva doamne îmbrăcate
frumos împărţeau prăjituri celor care întrau acolo. Mititelul se furişă
lângă uşă, o deschise şi intră în odaie.
Toţi începură să strige la el şi-i făceau semne să plece. Una dintre
cucoane se apropie de băiat şi-i dete un gologan, deschizându-i uşa




spre stradă. Copilul se sperie, năvăli afară pe trepte, alunecă şi se
rostogoli jos în zăpadă. Gologanul îi căzu din mâini şi, deoarece
degetele îi erau îngheţate, nu-l mai putu ridica. El se sculă, fugi
repede, repede, fără să ştie încotro şi îşi suflă în mânuţe. Lângă o
fereastră văzu o deosebită îngrămădire de lume. Trei păpuşi mari
făceau de acolo semn cu capul de parcă ar fi fost vii, iar una cânta la
vioară. Copilul crezu că într-adevăr păpuşile sunt vii şi, deşi îi venea
să plângă, totuşi când băgă de seamă cum dau din cap, începu să râdă.
Deodată i se păru că-l apucă cineva de mânuţă. La spatele lui era un
pungaş mare şi rău, care începu să-l lovească pe copil în cap cu
pumnii, îi luă căciula şi-i puse piedică. El se sperie, sări repede în sus
şi fugi, fugi până se trezi într-o curte oarecare şi se ascunse după nişte
lemne. De-abia îndrăznea să răsufle şi să se mişte de frică. Frigul
prinse să-l pătrundă din toate părţile. Deodată se simţi mai uşor, iar
mâinile şi picioarele nu-l mai dureau, întocmai ca şi când s-ar fi aflat
deasupra, pe un cuptor.
Apoi adormi şi începu să viseze. Văzu parcă prin geam păpuşile
şi-i veni să zâmbească. Auzi cântecul viorii lin, domol, întocmai ca şi
cântecul de leagăn cu care obişnuia mama să-l adoarmă. „Mămico,
dorm“, şopti el. Se făcu apoi linişte. Ce bine e să dormi aici. „Vino
cu mine la pomul de Crăciun!“, auzi el deodată o voce blândă.
Copilul crezu că-l cheamă maică-sa, dar nu era ea. În depărtare se
făcea că zăreşte un pom de Crăciun frumos, mare, cum nu mai văzuse
niciodată în viaţă. Băieţi şi fetiţe începură să se apropie de el şi să-l
sărute. Ei îl luară împreună de mână şi zburară cu toţii. Maica lui îl
privea şi zâmbea. „Mamă! Ce bine e aici, scumpă mamă, şopti
băiatul în vis... Copiii se apropiară din nou de el, îl sărutară şi îi
povestiră despre păpuşi. „Cine sunteţi voi, fetiţelor, şi voi, băieţilor?“,
întrebă el, zâmbindu-le şi mângâindu-i. „E pomul de Crăciun al lui
Hristos“, răspunseră ei. În această zi, Hristos înalţă un pom de
Crăciun pentru copiii care nu au pom pe pământ.
Băiatul află apoi că acei copii au fost copii ca şi el. Unii muriseră
de foame, alţii îngheţaseră, alţii muriseră de bătăi... Şi toţi erau acum
aici, toţi erau îngeri, toţi erau la Hristos, Care le întindea mâinile şi-i
binecuvânta pe ei şi pe sărmanele lor mame... Mamele stăteau
deoparte, recunoşteau pe băieţii şi fetiţele lor, îi sărutau, le ştergeau
lacrimile de pe ochi şi-i rugau să nu plângă, căci era atât de bine...




De unde vine Moş Crăciun
De unde vine Moş Crăciun? Copiii cunosc răspunsul la această
întrebare: Moş Crăciun vine de la Polul Nord. Povestea lui Moş
Crăciun începe de la Sfântul Nicolae (300 d.Hr.), când un copil orfan
ai cărui părinţi muriseră de ciumă, a fost crescut de Biserică, în
spiritul dărniciei şi milei pentru cei sărmani. Sfântul Nicolae este
cunoscut ca mare făcător de minuni. El a devenit de tânăr episcop.
Ziua în care a murit este prăznuită în întreaga lume, cadourile fiind
lăsate prin ghete, pe sub ferestre...În timpul reformei protestante din
secolul al 16-lea, Martin Luther a încercat să stopeze veneraţia tot mai
mare pentru sfinţi, iar sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în
unele state europene. Moşul care dăruia cadouri a căpătat denumiri
specifice fiecărei ţări: Der Weinachtsmann în Germania, Pere Noel în
Franţa, Father Christmas în Marea Britanie sau Moş Crăciun pe
meleagurile noastre. Chiar dacă tradiţiile diferă de la o ţară la alta,
imaginea lui Moş Crăciun este aproape identică oriunde în lume: un
bătrânel durduliu, vesel, cu barba albă, care, îmbrăcat într-o mantie
roşie tivită cu blăniţă albă, împarte daruri copiilor cuminţi.
Rudele lui Moş Crăciun
Copiii americani îl confundă pe Moş Crăciun cu Moş Nicolae. În
ajun de Moş Crăciun, copiii întind pe o sfoară ciorapi, pentru ca a
doua zi să-i găsească plini de cadouri aduse de
Santa Claus. Numele acestuia este stâlcirea
numelui englezesc Saint Nicholas, adică Sfântul
Nicolae. Moş Ajun, despre care se zice că era
stăpânul staulului unde Maica Domnului L-a
născut pe Iisus Hristos, este cel care vesteşte
sosirea lui Moş Crăciun. Numele Moş Ajun, care
în latină înseamnă post, nemâncare (eiunum,
jejunium), trimite la viaţa evlavioasă a creştinilor
care în ziua de ajun posteau mai aspru decât în tot
postul Crăciunului. La noi, prin ţinutul Banatului, Anul nou se mai
numeşte şi Micul Crăciun sau Fratele Crăciunului, sărbătoarea
Crăciunului fiind simţită ca un început, ca un timp nou.




Crăciunul la diferite popoare
CRĂCIUNUL ÎN FRANŢA. În Picardia, un miel viu este aşezat
într-un coş, împodobit cu panglici şi dus la un cioban. Urmat de un
cortegiu de păstori, mielul era dus la Biserică. Lăcaşul sfânt era
înconjurat de cântecele vechiului Crăciun. Preotul (catolic, fiindcă
este vorba de Biserica Catolică) binecuvânta ritualul. Apoi mielul era
readus la stână şi ciobanii aveau grijă de el ca toată viaţa să fie ocrotit,
pentru a muri de bătrâneţe. Mielul era privit ca un salvator al turmei.
Iar stăpânul care ducea cumva oiţa aceea la tăiere, atrăgea asupra sa
teribile ocări ale locuitorilor...
CRĂCIUNUL ÎN ANGLIA. Aici Crăciunul este o serbare
populară, în care copiii devin ...tiranii zilei. Sunt lăsaţi în voia lor, să
facă orice stricăciuni. Totul se celebrează în banchete ospitaliere şi
foarte vesele. Sobele ard, brutăriile şi simigeriile gem de tot felul de
bunătăţi. Oraşele sunt strălucit luminate, cu toată ceaţa care domneşte
în Anglia. Se face o risipă foarte mare de păsări. La începutul veacului
nostru se mâncau douăzeci de milioane de păsări, îndeosebi gâşte. Şi
Pudding-ul este regina serbării. Nu se poate să fie o casă oricât de
săracă să nu aibă o gâscă friptă şi un pudding, semn culinar al
naţionalităţii engleze. Apoi o ramură de vâsc (amintirea vechilor
superstiţii celtice) este atârnată de tavan şi copiii strigă: „Fii
binevenit, Moş Crăciun, cu barba ta cea albă!“
CRĂCIUNUL ÎN GERMANIA. Germanii îi spun Crăciunului,
Weihnachten, Christnacht. Cei vechi îl serbau tot la 25 decembrie şi
credeau, că în zilele următoare până la 6 ianuarie, zeii Vutan şi Bertha
treceau prin ţară binecuvântând şi pedepsind. Vutan zbura cu oastea
lui turbată prin văzduh, iar Berhta, ca o femeie, prin case. Zeul Vutan,
călare pe cal, cu pălărie imensă şi manta neagră, zbura pe aripile
furtunii care aducea primăvara iarbă şi cereale din belşug. Pomii
înfloreau pe unde trecea Vutan. În seara de Crăciun, pomul era
împodobit cu daruri şi lumânări care se aprindeau feeric. Se cânta; „O,
Tannenbaum!“ adică „O, Brad frumos!“.
CRĂCIUNUL ÎN SPANIA. La spanioli (la catolici), Crăciunul
ţine 14 zile, până la Bobotează. La miezul nopţii de Crăciun (Noche
Buena) se slujeşte o Sfântă Liturghie la capela Palatului Regal, la care
ia parte şi regele. La sfârşit se dă o serbare veselă pentru copiii
demnitarilor curţii regale.




CRĂCIUNUL ÎN AUSTRIA. De Crăciun, câte un flăcău se
îmbracă în veşminte lungi şi albe, îşi pune pe cap o mitră şi ia în mână
un toiag. Îl închipuie pe Sfântul Nicolae, însoţit de doi îngeri în alb,
precum şi de o grămadă de draci negri încornoraţi. În seara de ajun a
Sfântului Nicolae începe colinda. Intră prin case cei doi îngeri, iar
dracii aşteaptă afară. Copiii gazdelor sunt chemaţi de Sfântul Nicolae
şi verificaţi în privinţa cunoştinţelor religioase. Dacă reuşesc la
„examen“, Sfântul Nicolae le dăruieşte nuci şi mere. Dacă nu răspund
bine, sunt daţi pe mâna...dracilor de afară, care-i sperie.
CRĂCIUNUL ÎN GRECIA. Nicăieri nu se face mai mare
gălăgie de Crăciun ca în Grecia. În ajun, grecii nu dorm. La miezul
nopţii încep focurile de puşti, rachete şi petarde. Veselia este zugrăvită
pe toate feţele. Cel bogat dăruieşte merinde celui sărac.
CRĂCIUNUL ÎN NORVEGIA. Aici, Crăciunul este considerat,
ca în toate ţările nordice, o urmare a vechii sărbători păgâne pe care
locuitorii vikingi o celebrau în fiecare an. Norvegienii cred că de
Crăciun, morţii colindă prin lume. Se povesteşte astfel, că o femeie
văduvă s-a dus în dimineaţa Crăciunului, devreme la Biserică. Aici l-a
găsit pe bărbatul ei care murise cu mulţi ani în urmă, iar acum şedea
cu toţi morţii din sat şi asculta slujba celebrată de sufletul unui preot
mort. Nefericită, urmată de stafiile pe care le tulburase din slujbă,
văduva abia a putut să scape prin fugă. A doua zi, mantaua ei a fost
găsită ruptă în mii de bucăţi. Legenda sumbră nu-i înspăimântă prea
tare pe scandinavii de astăzi care sărbătoresc Crăciunul ca o prelungire
a ritualurilor păgâne dedicate zeului Odin.
Bucuriile Crăciunului contemporaneizate
Lumea de astăzi, care stă sub semnul păcatului şi al apostaziei,
vrea să păstreze din credinţa creştină numai un ambalaj superficial,
care să dea impresia că lucrurile merg în direcţia bună. Încetul cu
încetul, pe măsură ce tot ce e curat şi sfânt e izgonit din această lume,
se va renunţa şi la acest ambalaj „de anticariat“. E trist că Naşterea
Domnului s-a transformat din pricină a bucuriei de Crăciun în pretext
al bucuriilor de Crăciun. Adică sub masca unei sărbători duhovniceşti,
oamenii îşi fac cele mai ciudate pofte, îşi împlinesc cele mai rafinate
patimi.






X- mas
E interesant faptul că mulţi comercianţi americani au renunţat să
numească Crăciunul cu denumirea tradiţională, „Christmas“,
numindu-l mai nou „X-mas“... Pentru ei este mult mai potrivit numele
de „X“-mas decât numele de „Crăciun“. De Crăciun nu ar trebui să se
facă petreceri destrăbălate. Şi totuşi, se fac. De Crăciun nu ar trebui ca
oamenii să mănânce peste măsură, şi totuşi o fac. În zilele de Crăciun
sunt pline spitale de oameni care au mâncat până li s-a făcut rău, de
creştini care de bucurie că s-a terminat postul au mâncat mai mult
decât mănâncă păgânii la praznicele lor. Aceia nu sunt creştini decât
cu numele. Aceia nu au postit decât de formă. Credinţa creştină nu
ţine numai cât e postul. Cine e creştin, e creştin şi în posturi, şi în afara
posturilor. E creştin tot timpul. Şi creştinul e cumpătat nu numai în
post, ci tot timpul. Creştinul e de fapt într-un post continuu, care ţine
până la sfârşitul vieţii pământeşti. Aceasta nu înseamnă că el nu ştie să
se bucure de bunătăţile pe care le primeşte de la Dumnezeu. Ştie să se
bucure, păstrând măsura în toate şi mulţumind lui Dumnezeu pentru
ele. Dar nu se lasă robit de ele. Creştinii pentru care sfârşitul postului
înseamnă începutul desfrâului nu sunt creştini. Da, sunt oameni care
după ce au postit tot postul o ţin până la Bobotează numai în chefuri,
numai în beţii. Aceşti oameni sărbătoresc „X-mas-ul“.
Cât de diferit este Crăciunul de „X-mas“, şi trebuie să-i învăţăm
pe copiii noştri să nu confunde cele două momente, chiar dacă, din
punct de vedere cronologic, se suprapun. Cel mai simplu mod de a
diferenţia cele două sărbători este stabilirea legăturii lor cu Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Şi,
pentru a uşura această diferenţiere, vom porni de la faptul că Hristos,
Pruncul din staulul Betleemului, este Acelaşi Hristos care a fost răstignit
de oamenii pe care i-a iubit, şi Acelaşi Hristos care a Înviat din
morţi, cu moartea pe moarte călcând.
Se duce un război crunt pentru ca de Crăciun glasul Bisericii să
fie acoperit. Mai precis, diavolul a înţeles că cea mai iscusită tactică
pentru a lovi în Biserică nu este cea de a-i acoperi glasul (aceasta ar fi
generat o rezistenţă martirică), ci aceea de a include glasul Bisericii
în corul unei bucurii generale: înaintea emisiunilor de divertisment,
televiziunea transmite secvenţe emoţionante de la slujba ţinută la cine
ştie ce mare catedrală, iar colindele sunt prezente cu multă risipă în





ambianţa programelor de pe marea majoritate a posturilor de
televiziune. S-a ajuns chiar la hibridul colindelor cântate pe muzică
hip-hop sau pe alte ritmuri. Cu voci senzuale, fete tinere cântă despre
Naşterea Domnului cu aceeaşi „evlavie“ cu care cântă despre ultima
iubire de pe plajă. Dar colindele lor nu au nimic din curăţia colindelor
adevărate. Oricât ar fi de prelucrate, melodiile lor nu vor trezi
niciodată fiorul sfânt pe care îl trezesc în suflete vechile colinde. În
înfruntarea dintre Biserică şi mass-media, înfruntare care atinge
apogeul de Paşti şi de Crăciun, există un arbitru pe care mass-media
nu îl poate recunoaşte, deşi uneori îl invocă dezinvolt: e vorba de
Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu e de partea Bisericii, Dumnezeu dă
dreptate Bisericii. Şi aceasta nu dintr-o preferinţă accidentală, ci
pentru faptul că Biserica este „Mireasa tainică“ a lui Hristos.
Crăciun fără Dumnezeu (Moş Crăciun sau Moş
Gerilă?)
Iubiţi credincioşi, să-i învăţăm pe copiii noştri să trăiască un
Crăciun adevărat ne stă în putinţă oricât am fi de săraci sau de bogaţi.
Cu aceeaşi insistenţă cu care comercianţii vă trag de mâneca hainei
pentru a cumpăra două ciocolate la preţ de una, sau cinci pachete de
curmale la preţ de două, eu vă trag de „mâneca sufletului“: nu le
răpiţi copiilor Crăciunul! Nu avem dreptul să le răpim copiilor
Crăciunul, aşa cum nu avem dreptul să le răpim copilăria.
Ce înseamnă aceasta? Mulţi dintre părinţi i-au încurajat pe copiii
lor să înţeleagă prin Crăciun o sărbătoare a plăcerilor, a prăjiturilor şi
a distracţiilor, o sărbătoare în care totul este permis şi nimic nu este
refuzat. Copiii trebuie învăţaţi să aştepte Crăciunul bucurându-se de
Naşterea Domnului, şi nu pentru cine ştie ce maşinuţe sau roboţei,
dacă sunt băieţi, sau pentru cine ştie ce păpuşi, dacă sunt fete.
Ce vină au părinţii care au crescut în comunism şi care nu au avut
parte decât de Crăciunuri din care a lipsit Dumnezeu? Cum ar putea ei
să îşi înveţe copiii să cunoască o bucurie pe care ei înşişi nu au
cunoscut-o? Iată o întrebare care pare dificilă. Dar nu e chiar atât de
dificil să răspundem. Părinţii care au crescut departe de Biserică,
părinţii care au crescut aşteptându-l iarna pe Moş Gerilă, ar trebui să
fie foarte sinceri cu ei înşişi şi să recunoască faptul că vieţile lor au




fost triste. Oamenii nu vor să recunoască acest adevăr, că departe de
Biserică nu există împlinire, dar aceasta este realitatea. Viaţa
oamenilor mari este o viaţă foarte diferită de a copiilor. Pentru copii,
viaţa este plină de speranţă, este plină de promisiuni. Pe măsură ce
trece timpul, această perspectivă se metamorfozează dintr-o imagine
de primăvară într-o imagine de toamnă. Viaţa nu este aşa cum vrem
noi. Viaţa este dură, viaţa este plină de greutăţi. Nu neapărat
financiare, bogaţii nu au probleme materiale, dar sufleteşte nu sunt
deloc mai împliniţi decât săracii.
În lumea pe care o cunoaştem în clipa în care am devenit maturi,
în clipa în care avem propria noastră familie, în clipa în care avem
copiii noştri, vor creşte şi aceşti copii. Sunt unii părinţi care vor să îşi
pregătească odraslele pentru supravieţuirea în această junglă
contemporană, crescându-i după principiul „homo homini lupus est“
(omul este lup pentru om). Copiii se maturizează foarte repede, cresc
purtând în sufletele lor duritatea şi ajung fiare sălbatice.
Alţi părinţi încearcă să îşi crească copiii într-un răsfăţ maxim,
confundând datoria de părinţi cu obligaţia de a transforma copilăria
fiilor lor în vârsta tuturor plăcerilor împlinite. Viaţa le va fi plină de
greutăţi, măcar să cunoască acum bucuria dorinţei împlinite. Acest
răsfăţ nu le prinde bine copiilor. Acest răsfăţ le distruge sufletele, şi îi
învaţă că binele este acelaşi lucru cu împlinirea voinţei proprii. Copiii
care aşteaptă Crăciunul doar pentru a-şi mări colecţia de jucării sau
pentru a-şi mări „colecţia“ de vizite în parc vor creşte fără a cunoaşte
bucuria Crăciunului. Ce este bucuria Crăciunului? Este bucuria că
Hristos S-a născut pentru mântuirea noastră. Că Fiul lui
Dumnezeu S-a întrupat pentru ca oamenii cunoască Viaţa cea
adevărată, Viaţa binecuvântată de Dumnezeu.
Copilăria fără Hristos - copilărie sufocată
Mulţi părinţi le pregătesc copiilor un Crăciun din care nu lipseşte
decât Hristos. Ştim în ce lume plină de minciuni, plină de
compromisuri şi de greutăţi creştem noi. Tot în ea vor creşte şi copiii
noştri. Nu suntem îngeri, şi nici copiii noştri nu sunt şi cu toate acestea
nimic în lumea aceasta nu ne poate împlini sufletele decât Dumnezeu.
De aceea nu avem dreptul de a-i lipsi pe copiii noştri de cunoaşterea
Lui. Dacă ei vor simţi dragostea dumnezeiască şi vor înţelege Taina




Pruncului născut în staulul Betleemului, atunci în inimile lor se va
aprinde un foc („focul credinţei“) care va arde toate gunoaiele pe care
lumea aceasta încearcă să le îngrămădească în sufletele lor curate.
Copiii au nevoie de Crăciun. Şi noi avem nevoie. Cu toţii avem nevoie
de împlinire. Să fim sinceri cu noi înşine: putem să ne minţim soţii sau
soţiile, putem să ne minţim prietenii sau rudele, dar pe noi nu putem
să ne minţim (dacă am ajuns să ne minţim şi pe noi, nu mai suntem
oameni). Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă stearpă. Şi dacă din cauza
patimilor noastre, noi nu vrem să cunoaştem această viaţă, cel puţin să
nu le răpim copiilor noştri această posibilitate. Să nu le transformăm
Crăciunul doar într-o sărbătoare a cadourilor.
Şi atunci, să renunţăm la cadouri? Nu, nu asta e soluţia. Soluţia
este de a le da cadourilor atenţia cuvenită, dar fără ca această atenţie
să gonească importanţa prăznuirii Naşterii Fiului lui Dumnezeu.
Peste câţiva ani de zile, maşinuţele şi păpuşile de astăzi nu îi vor ajuta
să reziste în jungla înconjurătoare. Da, copiii noştri au nevoie de
jucării (dar de jucării care să le dezvolte capacitatea psiho-motorie,
nu să le spele creierul cum fac majoritatea jocurilor pe calculator).
Dar mai mult decât de jucării, au nevoie să cunoască mila lui
Dumnezeu. Şi, cunoscând dragostea lui Dumnezeu, vor şti şi să se
bucure de cadourile primite şi să aprecieze eforturile făcute de părinţi
pentru a le procura aceste cadouri.
Există părinţi bogaţi care risipesc banii pe toate nimicurile şi care
consideră că, dacă şi-au îngropat copiii în vrafuri de jucării, aceştia nu
vor mai avea nevoie nici de prieteni, nici de dragoste, nici de
Dumnezeu. Îndrăznesc să le spun că nu îşi cunosc copiii. Am rămas
foarte mirat când unul dintre copiii ai cărui părinţi sunt printre cei mai
înstăriţi din grădiniţă mi-a spus: „Ce bine că vin la grădiniţă... Acasă
mă simt ca într-o închisoare, numai jucării, numai jocuri pe calculator.
Aici am prieteni, am cu cine să mă joc...“ Şi peste câteva minute a
continuat: „Ce mult îmi place când ne vorbiţi despre Dumnezeu. Simt
linişte în suflet.“ Îmi părea foarte bine că astfel de vorbe izvorau din
mintea lui. Citisem şi auzisem multe despre modul în care este
sufocată copilăria astăzi, despre influenţa nefastă a jocurilor pe
calculator sau despre modul în care patima iubirii de sine îi strică pe
copii. Dar vocea sinceră a băiatului de la grădiniţă (care cu altă ocazie
m-a rugat să îl duc la Biserică, să vadă şi el o slujbă, că părinţii nu lau
dus niciodată) mi-a confirmat că cele citite şi auzite sunt reale.




Unii părinţi nu vor să înţeleagă un lucru : copiii au nevoie de
Dumnezeu. Fără Hristos lumea ar fi un loc al întunericului.
Părinţii care sunt săraci, dacă îşi vor creşte copiii în dreapta
credinţă, peste câţiva ani se vor bucura clipă de clipă de ei. Bucuria
Crăciunului, ca şi bucuria Sfintelor Paşti, nu va lipsi din casele lor,
pentru că, prin vieţile lor, creştinii sunt dovezi vii ale Învierii lui
Hristos. Peste ani, copiii lor vor păstra o curăţie sufletească pe care
bogaţii necredincioşi nu o vor putea procura copiilor lor nici cu saci de
bani.
Vrei să îţi faci tu singur cel mai frumos dar de Crăciun?
Spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te. Vei vedea cum sufletul tău se va
umple de lumină şi de bucurie. Vei vedea cum toate se vor lumina în
jurul tău. Primiţi-L pe Hristos în inimile voastre. Acum nu mai vin
magii cu daruri la Hristos, ci Hristos vine la magii care au plecat din
diferite părţi ale lumii păcatului, ca să Se dăruiască fiecăruia dintre ei
în întregime: Hristos bate la uşa inimilor voastre şi a copiilor noştri.
Să-I deschidem „uşa sufletului“ învăţându-i pe copii cuvintele
Mântuitorului: „Fără Mine nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5), încât
în tot ce vor întreprinde în viaţa lor să zică „Cu ajutorul lui
Dumnezeu!“ ca să nu păţească ce a păţit un creştin cândva:
Un om a hotărât să meargă la vie să o lucreze. „Mâine
dimineaţă, mă duc la vie!“ - i-a spus el soţiei lui. „Cu ajutorul lui
Dumnezeu!“ - i-a răspuns soţia, care era foarte credincioasă şi îşi
punea totdeauna nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. „Cu ajutorul
sau fără ajutorul Lui, eu tot mă duc!“ - a răspuns soţul. A doua zi
dis-de-dimineaţă a plecat spre vie. În timp ce mergea pe drum, s-a
pornit o ploaie atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă
acasă. A bătut la uşă şi soţia lui a întrebat: „Cine este?“ „Cu
ajutorul lui Dumnezeu, soţul tău!“ a răspuns creştinul înţelegând
abia acum cele spuse de soţia lui.
Deschide uşa, creştine... (uşa casei şi pe cea a sufletului)
De ce colindă copiii de Crăciun? De Crăciun colindă toţi creştinii.
Colindele se cântă în Biserică. Dar copiii nu colindă numai în Sfânta
Biserică: ei colindă pe uliţele satului, pe străzi şi prin scările blocurilor





care nu au interfoane, sau ale căror uşi au fost deschise prin
bunăvoinţa unui locatar mai credincios.
De ce colindă copiii de Crăciun? Pentru că duc lumii vestea
naşterii lui Hristos. Bine, dar lumea nu ştie că S-a născut Hristos? Ba
da. Dar uită foarte des. De la un an la altul lumea are nevoie de
glasurile copiilor care să îi aducă aminte că Hristos a venit în lume.
Lumea are nevoie de colindele lor. Lumea e o floare care se ofileşte
fără colindele copiilor. De ce? Pentru că viermele întunericului,
diavolul, încearcă să alunge din lume tot ce e frumos, tot ce e curat, tot
ce e sfânt. Diavolul vrea să rupă lumea de Dumnezeu. Şi colindele îl
ard ca nişte rugăciuni. El nu vrea ca oamenii să asculte colindele
copiilor, nu vrea ca ei să mai creadă colindele copiilor. În ultima sută
de ani s-a petrecut, din păcate, o schimbare, o deteriorare atât a
colindelor cât şi a calităţii umane a colindătorilor. La sate, de Crăciun,
toţi creştinii aşteptau colindătorii cu porţile caselor şi ale inimilor
deschise. Copiii veneau, colindau şi erau primiţi cu multă dragoste.
Nu puteai refuza colindătorii, era ca şi cum ai refuza mesajul lor.
Astăzi e “inflaţie“ de colindători. Cum adică? Adică sunt prea
mulţi colindători pe metru pătrat. De Crăciun blocurile, metrourile,
tramvaiele, şi magazinele sunt asaltate de cete de colindători ale căror
voci scârţâie din pricina solicitării la maxim: aproape toţi aşteaptă
bani, cât mai mulţi, ca taxă pentru concertele pe care le susţin. Se
colindă pentru bani, se face negoţ cu colinde.
Bine, dar pe vremuri colindătorii cântau “gratuit“? Nu primeau şi
ei covrigi, nuci, sau tot felul de prăjituri? Ba da. Numai că neobosiţii
colindători de altădată erau pătrunşi de bucuria şi de emoţia
Crăciunului. Erau ca nişte paji care anunţau nunta împăratului. Pe
când unii colindători de astăzi sunt nişte vânzători de colinde.
Agasează oamenii cu melodiile lor, pe care le cântă cu răceala cu care
ar cânta nişte manele (de fapt manelele le cântă cu foc, sau jucând în
jurul focului de bucurie că au strâns suma scontată la „concertul
obligatoriu de iarnă“).
Lumea întreagă se lasă prinsă de vraja sărbătorilor de iarnă,
creştini şi necreştini se lasă prinşi de febra „cadourilor“. Toţi intră în
vârtejul halucinant al cumpărăturilor. Cu ocazia Naşterii lui Hristos,
toţi îşi fac cadouri pentru a fi fericiţi. În exil, fiind întrebat despre cea
mai fericită zi din viaţă, Împăratul Napoleon a spus: „Cea mai
fericită zi din viaţa mea a fost când, în fragedă copilărie, mama




mea m-a dus de mână la Biserică şi am luat pentru prima dată
Sfânta Împărtăşanie“.
Frumuseţea credinţei în Iisus Hristos
Sărbătoarea Naşterii Domnului nu are prea multe în comun
cu Sărbătoarea Darurilor de iarnă. Unii oameni consideră
Crăciunul o sărbătoare a trupului, o sărbătoare în care mâncarea
este din belşug, în care cadourile sunt împărţite în stânga şi în
dreapta, şi în care Dumnezeu e invocat numai pentru a da
impresia că totul este aşa cum ar trebui să fie. Această sărbătoare
este cu mult mai mult: este o sărbătoare sfântă, de care oamenii ar
trebui să se bucure mai ales duhovniceşte.
În Vieţile Sfinţilor găsim nu puţine exemple de părinţi care au
căutat să îi îndepărteze pe copiii lor de credinţa în Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu. Şi numărul acestora nu s-a împuţinat până
astăzi. Ba chiar a crescut. Toţi părinţii din lume ar trebui să-şi
crească fiii în dreapta credinţă, fiindu-le primele călăuze pe calea
mântuirii.
Hristos a venit în lume pentru ca să îi înveţe pe oameni să se
iubească, dar nu cu o dragoste egoistă, nu cu o dragoste de clan, prin
care ne iubim numai rudele şi prietenii, ci cu o dragoste cu care îi
iubim şi pe cei buni şi pe cei răi. Această dragoste simţind-o cei buni,
devin şi mai buni, iar cei răi pun frâu răutăţii lor. Hristos S-a născut
pentru a omorî moartea. Hristos S-a născut pentru a-i învăţa pe
oameni cum să trăiască pentru a dobândi raiul.
Există o legătură directă între Crăciun şi obiceiul cadourilor. Toţi
oamenii îşi doresc cadouri, de la cei mici până la cei mari. Ce sunt
cadourile? Cadourile sunt prilejuri de a înfrunta banalitatea şi
plictiseala, prilejuri de bucurie. Oamenii au nevoie de cadouri tocmai
pentru că viaţa are multe momente triste, însă Hristos este Cel mai
preţios „dar“ pe care îl pot primi creştinii de Crăciun.
Cine nu se împărtăşeşte de Crăciun, nu poate simţi adevăratul
praznic. Se aseamănă celor care se satură de o mâncare doar
simţindu-i mirosul, lenevindu-se să meargă la masă.
Să nu te gândeşti că ai destulă vreme înainte ca să te împărtăşeşti
la fiecare dintre Crăciunurile ce vor urma. Vei creşte şi, pe măsură ce




anii trec, vor apărea din ce în ce mai multe motive ca tu să nu te
împărtăşeşti. Cel mai important dintre ele este faptul că, într-o formă
sau alta, vei fi ispitit de păcat. Să îi luăm ca exemplu pe liceeni, sau
mai bine pe studenţi: câţi studenţi se împărtăşesc la marile sărbători la
Biserica la care mergi tu? Foarte puţini (dacă tu însuţi nu mergi la
Biserică de sărbători nu ai cum să îţi dai seama de acest lucru). De
ce? Pentru că sunt la vârsta la care simt adierea păcatului. Diavolul cel
pierzător de suflete le întinde undiţa şi ei, dacă nu sunt tari în credinţă,
muşcă momeala.
Tinereţea este vârsta la care armatele diavolului distrug mii de suflete:
pentru că, le vor ţine mult mai uşor în sclavie, dacă le-au biruit
încă de acum. Diavolul se teme numai de sufletele curate, de sufletele,
care stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu prin rugăciune, post,
participare în fiecare Duminică la Sfânta Liturghie, spovedanie,
împărtăşanie. Copilul trebuie să profite de curăţia vârstei sale,
primindu-L pe Hristos în viaţa sa, prin spovedanie şi împărtăşanie
cel puţin de patru ori pe an.
Celor cărora nu le place să se spovedească, le place să facă
altceva, de obicei lucruri rele... Cu cât Îl va iubi mai mult pe Părintele
ceresc (Dumnezeu), cu atât îi va iubi mai mult şi pe părinţii săi
trupeşti.
Minunat lucru este când copiii încearcă să le facă şi ei daruri
părinţilor lor. Trebuie să încerce să-i mângâie cât mai mult, fiindcă
viaţa lor e plină de greutăţi. Să le dăruiască dragostea lor inocentă.
Aşa cum copiii au nevoie de părinţii lor, atât material cât şi spiritual,
şi părinţii au nevoie de copiii lor. Apropiindu-se Crăciunul, copiii îi
pot ajuta pe părinţii lor să iasă puţin din febra cumpărăturilor şi a
curăţeniei şi să-i odihnească prin dragostea lor. Iubirea nu se vinde şi
nu se cumpără. Iubirea care se cumpără, nu este iubire. Iubeşte-ţi
părinţii şi dacă vei primi darurile aşteptate şi dacă nu le vei primi.
Poate că anul acesta „Moş Crăciun” a fost mai sărac şi nu a putut să
cumpere tot ce şi-ar fi dorit.
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, vor exista trei
categorii de oameni: bogaţii, săracii, şi oamenii care nu sunt nici
bogaţi şi nici săraci. Cum s-o fi prăznuit Crăciunul în casa unui sărac?
Cu mâncăruri şi băuturi alese? Nu, evident că nu. Dar sunt convins că
în casa lui era mai multă bucurie decât în casele tuturor bogaţilor la un
loc. Săracii pot fi sfinţi, săracii Îl pot avea pe Dumnezeu (desigur că




există mulţi săraci păcătoşi, aşa cum există şi unii bogaţi sfinţi). Dacă
părinţii sunt credincioşi, Crăciunul este plin de bucurie şi Dumnezeu
rânduieşte să fie şi ceva daruri pentru copii şi ceva bun pe masă, iar
atunci când masa e săracă şi copiii şi-ar dori ceva bun, ar trebui să se
roage Domnului să aibă grijă de ei. Şi Dumnezeu nu îi va lăsa. Spre
adeverire, iată o minune din viaţa Sfântului Nectarie din Eghina:
Numele de botez al Sfântului Nectarie a fost Anastasie. A
avut o copilărie foarte grea: foame, frig, singurătate, durere,
lacrimi... Şi iarăşi lacrimi, durere, singurătate, frig, foame ... Ce
copilărie poate fi mai tristă ca aceasta? Şi totuşi, micul
Anastasie credea cu putere în Dumnezeu şi oricât l-ar fi apăsat
răutăţile oamenilor, el nu contenea să-şi ridice ochii către
Dumnezeu. Micuţul Anastasie ne istoriseşte că într-o noapte
L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Şi pentru că
în vis nu i-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi
I-a răspuns prin următoarea scrisoare: „Hristoase al meu, m-ai
întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit
încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e
foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi
m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei
cele de trebuinţă. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme
muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum,
ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind,
s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin ţie şi Te iubesc
eu, robul Tău, ...“. A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris
destinatarul: “Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Ceruri“.
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, scrisoarea a fost
deschisă de un om bogat, care i-a trimis tânărului haine,
mâncare şi bani. DECI, CU CÂT MAI MARI NE SUNT
ÎNCERCĂRILE CU ATÂT MAI MARE TREBUIE SĂ NE FIE
CREDINŢA.
Despre adevărata bucurie a Crăciunului
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria, iar Crăciunul este praznicul Naşterii Sale, pentru a înţelege cât




de mare dar este pentru noi faptul că avem un Dumnezeu care S-a
făcut om pentru mântuirea noastră. Hristos, pruncul din Betleem, e
Cel care a adus omenirii vestea cea bună a faptului că omul poate
ajunge iarăşi în rai. După ce Adam a fost izgonit din rai, raiul a fost
închis, căci raiul a fost făcut pentru om şi fără oameni nu îşi avea nici
un rost. Hristos a venit să îi anunţe pe oameni că Dumnezeu S-a
milostivit de ei şi că îi aşteaptă în Împărăţia Sa. Hristos a venit să ne
arate calea spre rai. Ne bucurăm la Naşterea Domnului ca acei oameni
care, rătăcindu-se prin deşert, dau de cea mai sigură călăuză spre
capătul drumului. Sute şi mii de ani oamenii s-au chinuit să ajungă la
Dumnezeu, au încercat în fel şi chip să-L cunoască pe Dumnezeu.
Pruncul din Betleem e Dumnezeul venit în întâmpinarea noastră.
Putea veni în lume ca un înger, dar a vrut să vină ca un om, să trăiască
viaţa noastră, să simtă greutăţile vieţii, să simtă neputinţa firii
omeneşti.
Hristos a venit în lume pentru ca oamenii să cunoască bucuria
adevărată, care începe pe pământ şi se termină în ceruri. „De ce totuşi
lumea caută alte motive de bucurie de Crăciun?“ De ce sunt foarte
mulţi creştini care vin la Biserică numai în ziua de Crăciun? De ce
toată lumea aşteaptă masa de la sfârşitul postului, când puţini au
postit, s-au spovedit şi s-au împărtăşit?... Pentru a cunoaşte
adevărata bucurie a Crăciunului trebuie să-L primim pe Hristos
în sufletele noastre. Dar cum putem spune că-L primim câtă
vreme Îl refuzăm aşa cum ni Se dăruieşte, adică prin Sfânta
Împărtăşanie?
Iubiţi credincioşi,
După cum spune proorocul David (Psalm 83:6), lumea aceasta este o
„Vale a plângerii“, căci ne naştem în lacrimi şi murim în lacrimi.
Scăpăm de un necaz şi dăm peste două, şi totuşi avem de la Dumnezeu
şi mângâieri pe măsură. De-a lungul anului ne putem bucura
duhovniceşte de Sfânta Liturghie la fiecare sfârşit de săptămână şi la
mari sărbători cum ar fi: Naşterea Domnului, Sfintele Paşti,
Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului,
Înălţarea Sfintei Cruci... Crăciunul reaprinde în inimile noastre
bucuria naşterii Mântuitorului şi sufletele ne sunt copleşite de pace.
Pentru cei dintre noi care şi-au făcut conform tradiţiei curăţenie prin




toate ungherele casei, au împodobit bradul, au pregătit mâncăruri după
poftă şi mai ales după posibilităţi, au spălat trupul, hainele dar au uitat
esenţialul: să-şi spele şi „haina sufletului“ (desigur prin spovedanie
urmată de împărtăşanie), pentru aceia Crăciunul nu-i Crăciun,
fiindcă bucuria lor nu a putut fi deplină. În sufletele lor nu s-a
născut Hristos (în mod spiritual) şi atunci bucuria le-a fost doar
materială, nu şi spirituală. Născându-L pe Hristos, Maica
Domnului L-a născut în acelaşi timp şi în sufletele noastre. Amin!
Cronica Antihristului
(Marţi 19 februarie 2008, de Ioan de la CRUCE)
În lumea anglo-saxonă, în special SUA şi Anglia, de vreo 7-8 ani
s-a declanşat o dezbatere publică, numită „războiul Crăciunului“
(vezi „Cotidianul” din 21 decembrie 2007). Ce înseamnă asta? Pe de
o parte, Camera Reprezentanţilor, marile firme comerciale, consiliile
unor primării de metropole, oamenii politici, guriştii în vogă pe sticla
marilor canale de televiziune, alte persoane publice la modă au decis
să nu mai pună pe felicitări „Crăciun fericit“, ci „sărbători fericite“,
iar bradul împodobit să nu se mai cheme „pom de Crăciun“, ci „brad
de sărbătoare”. Pe de altă parte, unele asociaţii creştine au susţinut
intens ca primele expresii, cele care conţin cuvântul Crăciun, să reintre
în actualitate. Aşa se face, că, de ani buni, ba se spune una, inclusiv la
nivelul oficialităţilor, ba se foloseşte expresia contrarie. Fiecare tabără
se bucură, pe rând, unii că au „biruit Crăciunul“, ceilalţi că au învins
secularizarea şi „corectitudinea politică“.
Bâlciul acesta, că e una, că e alta, îl veseleşte, de fapt, pe Satana,
pentru că nici bradul de Crăciun, nici bradul de sărbătoare nu au
legătură cu Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, ci sunt găselniţe
ale lumii moderne, secularizate. N-am aflat nicăieri nici o referinţă că,
în Biserica primară sau în primul mileniu de creştinism, când toţi eram
una în Hristos, dreptcredincioşii să fi împodobit bradul în cinstea
Naşterii Domnului. „Datina“ cu bradul, mai nou, făcut din bare de
fier, cât mai înalt şi cât mai electrificat - seara, de-a dreptul monstruos
- ziua, (arată ca un zigurat masonic!, de-a dreptul drăcesc), nu
depăşeşte temporar limitele secolului XX. Aşa cum s-au înfiinţat şi
lansat „pe piaţă“ sărbători care nu au nici o legătură cu creştinismul,




nici cu altă religie (8 martie, 1 iunie, 1 mai etc., etc.), cu scopul de a
înlocui praznicele creştineşti şi a întoarce lumea la neo-păgânism, la
fel s-a petrecut şi cu inventarea unui Moş Crăciun, înveşmântat în
pelerină Coca-Cola, cu cipilică asortată şi cu ho-ho-ho, dragii moşului,
care nu poate apărea decât sub un brad împodobit cu globuri de sticlă
colorată, ghirlande cu sclipici ţipător, şiraguri de becuri, stive de
cadouri. Reclamă, consumism, artificialitate. Nimic despre Hristos!
Nimic despre întruparea Lui! La fel de străină de creştinismul ortodox
este şi dezbaterea dintre „crăciunişti“ şi „anticrăciunişti“: reclamă,
maximum de vânzări, vâlvă mediatică şi un gol imens. În realitate,
ambele tabere sunt antihristice, lucrează vârtos la ascunderea sensului
praznicului de la 25 decembrie, care constituie începutul mântuirii
noastre. Încet, dar sigur, mentalitatea oamenilor este adusă la un
numitor comun, să ne distrăm, să ne împlinim toate plăcerile, să
consumăm cât mai mult, să fim fericiţi (adică ghiftuiţi trupeşte), ce
importanţă are cum îi spunem bradului de sub care ne luăm cadourile
sau Moşului care ni le dă. Totul e un joc (Moşul trebuie să fie bun
actor!), o prefăcătorie, mai exact un circ uriaş, amplificat prin
televiziuni şi feerii de lumini artificiale, aşa încât să-L uităm definitiv
pe Dumnezeu şi să pierdem sensul vieţii noastre, fără nici o şansă de
a-l regăsi. Atunci, înseamnă că ne-a biruit diavolul şi e vai şi-amar de
sufletele noastre. Dar cine mai stă să cugete la lucrurile astea în
vacarmul general? Fraţilor, Domnul se naşte, slăviţi-L, dar nu sub
bradul, ci la Sfânta Liturghie, în Biserică, nu la clacă împreună cu
Moş Coca-Cola acela, ci în faţa Sfântului Altar, cu smerenie şi
bună cuviinţă!
BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Diecezana, Caransebeş, 2001; Colinde, Anca-
Maria Vacariu, Editura Candy,1998; Viaţa Maicii Domnului, Protos. Nicodim Maăndiţă,
Editura Agapis, 2002; Istoria românilor, Petre Râşcanu,1855;