Dacie 1100 sau Fiat 500?

Mi-am dorit o dacie 1100, de fapt cel putin doua, una gri si una bordeaux.Inainte sa o am pe una dintre ele, o decorasem in interior cu catifea, piele si lemn de trandafir.
O umbreluta de ploaie cu manerul de lemn inchipuind o lisita si o umbreluta de soare din dantela frantuzeasca, de culoarea nisipului isi gaseau locul in suporturile de plasa crosetata, mulate riguros pe captuseala de catifea.Patru carti alese intr-o clipita si un sal usor auriu sau doar unul bordeaux aruncate pe bancheta din spate.(Imi place sa recitesc cartile,descopar alte randuri printre randuri...si printre file, hartii cu notite, fotografii,fire de ierburi inflorite,bucati de scortisoara, iconite.)
Si cele doua cescute de cafea , cele mici din serviciul primit de bunica la nunta ei cu bunicul.
Cateva coli ingalbenite de hartie si un stilou, cadoul meu favorit.Ca sa-ti pot scrie maruntisuri cand in linistea padurii, gandul meu nu-ti va fi deschis ochii somnorosi.
Borseta de piele bej cu broderie sparta, cu aplicatii minuscule de dantela si pietricele roz, respira prin desenele mestesugit decupate.Miroase a pudra si a ruj si uneori se mai amesteca in simturi si-un guraliv miros de levantica.E un manunchi legat cu panglica, subtire si roz-aurie, cules dintr-un lan de grau, in ale carui falduri s-au prins hore si perechi de maci si albastrele, ascunse dupa ierburi subtiri si inalte.
E drept ca acum imi doresc un Fiat 500.
Unul in care sa pozez eu si pe care sa-l conduci tu.
Si tu, vitezomanule sentimental, mi-ai dat un telefon, sa-mi spui ca iar nu mai ai permis pentru trei luni.
Si Dumnezeu mi-a dat un un Fiat Lux!
Caci, nu-i asa, in latineste FIAT LUX inseamna SA FIE LUMINA !

„Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu este mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului, îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.

Deci, în cazul în care trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul,şi-l aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, strârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”



Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.