Prazilia, 7 aprilie

Baileşti sau Prazilia, un loc din România, un loc binecuvântat, unde prazul e la fel de indragit ca in Japonia.



Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

de Petre Ispirescu



A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;

De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele i să le ghicească daca or să facă copii; dar în zadar. În sfârşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vro câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întâmpine şi totodată le-a zis:

- Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare.

- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, daca ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.

- Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste câteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întâmplare.

Mai-nainte de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă.

- Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămână întreagă.

De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gânduri. Iar când fuse într-o zi, tocmai când copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise:

- Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere.

Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis:

- Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac.

- Daca tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până ce voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut.

Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genuchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii:

- Tatăl tău de aci înainte e bătrân, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie.

Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia.

Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îl trântea, şi astfel toţi caii căzură. În sfârşit, tocmai când era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse şi la dânsul; iar când puse mâna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise:

- Ce porunceşti, stăpâne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mâna pe mine un voinic.

Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumânarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă şi calul îi zise:

- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămâni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte.

Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mâna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.

Când auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzându-l Făt-Frumos astfel, îi zise:

- De azi în trei zile plecăm.

- Să trăieşti, stăpâne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul.

A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dând pinteni calului, ieşi pe poartă ca vântul, şi după dânsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orânduise împăratul ca să-l însoţească.

După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luându-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dânsul merinde numai cât a putut duce calul. Şi apucând calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni.

Stând să se odihnească, îi zise calul:

- Să ştii, stăpâne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mâine, în pădurea ce o vezi, o s-o întâlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare; dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă.

Se deteră spre odihnă; dar pândea când unul, când altul.

A doua zi, când se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrână calul, şi chinga o strânse mai mult decât altă dată, şi porni; când, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise:

- Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia.

Şi când venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vântul până cam deasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, când era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea:

- Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic!

Şi văzând că nu o crede, îi dete înscris cu sângele său.

- Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mâncam fript; acum însă m-ai mâncat tu pe mine; să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe.

Se duseră acasă la dânsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca pe un călător. Dar pe când se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rândul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zâne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise:

- Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti.

După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară când fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o câmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iar pe de altă parte pârlită. Atunci el întrebă pe cal:

- De ce este iarba pârlită?

Şi calul îi răspunse:

- Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pământ; când Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărâmul ei, a pârlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decât soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpâne, şi mâine dis-de-dimineaţă să fim gata.

A doua zi se pregătiră, ca şi când ajunsese la Gheonoaia, şi porniră. Când, auziră un urlet şi o vâjietură, cum nu mai auziseră ei până atunci!

- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie.

Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; când era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sângele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia; iară el îi dete şi dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe.

Trecând şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mândră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vântişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise:

- Trecurăm cum trecurăm până aci, stăpâne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi daca ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dânsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este încongiurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra.

După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinându-şi răsuflarea, zise:

- Stăpâne, strânge chinga cât poţi de mult, şi încălecând, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lângă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu.

Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure.

- Stăpâne, mai zise calul, acum e timpul când se dă de mâncare fiarălor pădurei şi sunt adunte toate în curte; să trecem.

- Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndure de noi.

Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copaci şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând de mâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit.

Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi şi le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul, îi zise:

- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?

- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este.

Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zânei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dânsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure.

Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta.

Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpânele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va vi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plângerii.

Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul.

- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plâng de nici o mâhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată.

- Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi; căci ne zice gândul că vei pieri.

Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise:

- Daca nu vrei să mă asculţi, stăpâne, orice ţi se va întâmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă, şi daca vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi.

- Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o!

- Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas.

- Aşa să fie, zise el.

Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând şi cu lacrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.

- Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.

Locuitorii râdea de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.

Ajungând la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mâna şi îi zise:

- Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am plecat. Daca pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem!

- Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând.

Calul plecă ca săgeata de iute.

Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână.

Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

draga vei, drago mir

dragavei - cuvant etimologic necunoscut

ȘTÉVIE s. (BOT.) 1. (Rumex patientia) măcrișul calului, (reg.) urzica-raței. 2. (Rumex alpinus) (reg.) urzica-raței. 3. (Rumex conglomeratus) măcrișul calului, (reg.) brustan, dragavei, dragomir. 4. (Rumex crispus) dragavei, (reg.) crestățea, hrenuț, limba-boului. 5. (Rumex palustris) dragavei, dragaveică, măcriș de apă. 6. (Rumex sanguineus) (reg.) dragavei. 7. (Acetosa pratensis) măcriș. 8. (Astrantia major) (reg.) iurpăsătoare, cinstea-câmpului, faptul-mare, iarbă-de-orbalț. ȘTÉVIE s. (BOT.) 1. (Rumex patientia) măcrișul calului, (reg.) urzica-raței. 2. (Rumex alpinus) (reg.) urzica-raței. 3. (Rumex conglomeratus) măcrișul calului, (reg.) brustan, dragavei, dragomir. 4. (Rumex crispus) dragavei, (reg.) crestățea, hrenuț, limba-boului. 5. (Rumex palustris) dragavei, dragaveică, măcriș de apă. 6. (Rumex sanguineus) (reg.) dragavei. 7. (Acetosa pratensis) măcriș. 8. (Astrantia major) (reg.) iurpăsătoare, cinstea-câmpului, faptul-mare, iarbă-de-orbalț.

Ai alunecat pe tobogan.Ai prins viteza si nu te poti opri sa ne privim in ochi.La o intersectie cu un alt tobogan , tot asa in viteza , te saluti cu o fata frumoasa, cu o doamna blanda, cu un baiat ca tine, cu un nesuferit care nu scrie chiar cele mai simpatice comentarii pe blogul tau.
Toboganul e construit ca un labirint .In el ca sa te misti intr una cu viteza, altfel trece ziua si vine urmatoarea si nu esti activ, aoleu,nu te poti ridica la suprafata, poti doar sa cobori, desi pare ca te tii la suprafata, in timp ce , repet mai dai de cate-o intersectie cu un alt om , ca si tine, ametit de togogan , ca de o baterie de vin sec si va salutati si va simtiti ca-ntre prieteni .
Ce esti tu?Esti tu , esti cel care vrei sa fii sau cel care doresc altii sa fii?
Pe tobogan nu poti sa fii tu, ca nu ai timp la intersectie sa te prezinti cu adevarat, acolo esti cum ti-ar placea sa fii vazut de ceilalti toboganari .Si apoi in viata de zi cu zi, cand te intalnesti cu oameni in carne si oase si nu mai poti sa fii cel din intersectie (ca deh, intri in conflict cu celalat eu al tau, acela de a fi tu asa cum esti).O , ce te mai plictisesc oamenii in carne si oase !O, in ce minciuna bine ascunsa traiesti!
Internetul este un tobogan care ne amesete viata.
Dar cine stie pe cineva care-l foloseste in exces?
Totusi daca stie cineva pe cineva care nu se dezlipeste usor de monitor, ii ofer aceasta hrana naturala , dar virtuala.
In caz ca nu se simte gustul sau mirosul sau celelate trei simturi nu pot detecta hrana, ofer din toata inima hrana Bunului Simt, celui de al saselea simt : Duhul Sfant ...care l-a hranit si pe Sfantul Niclae Velimirovici, asa cum ne-ar hrani pe oricare dintre noi, numai sa-l chemam:

,,Nimeni nu a avut cuvinte mai grele asupra culturii, modernitatii si modelor europene decat Sf. Nicolae, care le-a cunoscut din interior. Nimeni nu a osandit si a profetit asupra nocivitatii “ciumei albe” sau “demoniei albe” – asa cum numea Sfantul mult idolatrizata Europa, careia i se inchina astazi, cu veneratie de la intelectuali ortodocsi si pana la vladici - decat Sf. Nicolae, care a strabatut-o in lung si in lat. Ca episcop, a facut tot ce a putut pentru a indrepta cate ceva din starea in care se afla poporul sau. Dupa unele marturii, datorita lui, regele Iugoslaviei din perioada interbelica, Alexandru, s-a lepadat de apartenenta la societati secrete, ceea ce i-a adus, intr-un final, moartea, fiind asasinat. Iar cand nu a mai putut face nimic pentru poporul sau, atunci a dat drumul plangerilor dureroase, similare cu cele ale prorocului Ieremia, pe ruinele Ierusalimului devastat…``

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/03/17/sfantul-nicolae-velimirovici-noul-ioan-gura-de-aur-si-proorocul-suferintelor-celor-din-urma/


P. Justin Parvu: Sf. Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al Creştinătăţii

După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al Creştinătăţii şi dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor şi avertismentelor sale, vom avea soarta pe care o are poporul Sârb, în această fărâmiţare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului Sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturiseşte credinţa şi nu este cine să apere valorile credinţei, acea credinţă este moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor.

Unele umbre stau bine, altele ma supara, tofu e bun , imi place si mai fac acasa.
Am gasit un om bun care nu face un secret din cunostintele lui.E chinez.Asa am aflat din tainele micului producator de branza tofu de casa.
Interesant este ca odata ce faci branza tofu , musai rezulta si lapte de soia si un munte de soia macinata din care prepari un delicios pate vegetal.


Tu ce mai faci..pe-acasa?
Incercarile culinare nu-mi dau pace, mai ales cele vegetariene.Daca esti atent , la fiecare mutare si la fiecare transformare orice leguma sau orice fruct iti sugereaza filosofii traditionale hranitoare.Incerc sa tac .Mananc si tac.Incerc si incercarile sunt chiar incercurile mele.

Tu ce incercari mai ai?

Poate din acestea, la fel cum am si eu :

Încercările

"Dumezeu ne iartă uşor, însă noi, oamenii, fiind uşuratici cu firea şi
scurţi la minte, trebuie să ne întărim în starea de pace cu Dumnezeu prin
osteneală sau prin nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu îndată după
mărturisire. Cu obişnuinţa de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori,
toată viaţa. Această vreme de amărăciune care ne învaţă minte ca să nu ne
mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătăţii noastre
sufleteşti. Aceasta ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.

Să nu uităm că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e
suferinţa omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă
din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai mult se
afundă. Unul e ascultător de duhovnic, - asta-i uşurează răbdarea
încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu
neputinţă."

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii
Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

“Pe jos de va trebui să mă duc mai departe, o voi face! Voi porni în patru labe, dar nu dând din coadă”

De ce ne da Dumnezeu toate greutatile?
Simplu , din neascultare.In Imparatia Cerurilor, nu va intra nimeni care sa se asemene celui fara chip , din a carui ispita si din voia lor , se lasa atitia oameni ademeniti iadului in care vor trai pentru vesnicie.Unde vom sta nu stim niciunul dintre noi, in rai ori in iad.Nu stim nici cand va fi sfarsitul lumii, de fapt ni se spune clar in Crez ( simbolul credintei) ca Imparatia Lui Dumnezeu nu va avea sfarsit, iar in Sfanta Scriptura scrie ca ,, va fi cer nou si pamant nou`` , si nu sfarsitul lumii.
Despre dobandirea Sfantului Duh , care ne este la indemana aici pe pamant , jertfind pentru aceasta izbanda voia noastra in bratele parintesti ale Voii Lui Dumnezeu,au scris prea frumos de-a lungul timpurilor cei care au dat ascultare si s-au nevoit in a da ascultare ( caci nu exista om fara de pacat)oameni deveniti sfinti sau despre care numai Bunul Dumnezeu stie ca sunt sfinti.
Noi in tara aceasta mica si cucerita fara lupta de tradatorii neamului, limbii si spera ei si ai credintei, dar spera degeaba, noi in tara aceasta mica ne-am cutremura sa stim pe cate oaseminte de sfinti calcam.
De fapt daca nu ne cutremuram de cat suntem de idolatri fata de bani ( pentru cati bani or fi acceptat romanii nostri, tradatori de neam si tara sa scrie pe cladirile inalte, postere negre mari , pe care scrie cu rosu Romanii n-au valoare?``, ce sugestie fac ei creierului ?)si noi fiecare cat suntem de idolatri fata de propria valoare fara ascultare de Dumnezeu?Daca lor japonezilor le-a dat Dumnezeu atata durere, noua carora ne-a dat Darul dreptei credinte, reteta fericirii, a drumului prin pamantul pacatelor, reteta pe care ar fi trebuit sa o aplicam , sa o pastram neatinsa, spre a fi raspandita asa in toata lumea si nu tinuta secreta asa ca reteta de coca-cola (moarte), noua tradatorilor de Dumnezeu ...ce ne va da El?Ca de dat ne-a dat , dar nu ne intereseaza.
Ce ne-a dat ne va lua sau nu ne va mai da, adica dragostea Lui, iertarea Lui, Mila Lui.Caci om sunt si cand dau altui om ceva din ce am eu mai bun si batjocoreste si calca in picioare si nu foloseste , ce rost are sa-i fi dat ori sa-i mai dau ?


E Postrul Mare.De ce le-a dat Dumnezeu japonezilor atata durere ? De buna seama nu pentru ca Dumnezeu pedepseste in post , ci pentru a-i face sa postasca si pe ei?
http://saccsiv.wordpress.com/2011/03/15/credinciosii-ortodocsi-din-japonia-sa-va-rugati-pentru-noi-pacatosii/

Prea multa idolatrie in Japonia.Dar la noi, prea multa neascultare.Pe ei ii va judeca Dumnezeu cu Mila Lui, cu Dragostea Lui, dupa celelalte virtuti, pe care le au din plin. Isi respetca si neamul si limba si traditiile.Si muncesc mult.Daca ar munci pentru Dumnezeu si nu pentru idolul ,,bani``, daca idolul ,,bani`` nu le-ar ocupa tot timpul in care mai apuca sa traiasca, ar mai avea loc sa-L cheme si pe Dumnezeu, dar valul neascultarii si al uitarii de Dumnezeu te ia si te duce exact ca un tsunami, catre iad.

E plin de secte si la noi, in taa aceasta mica si cucerita fara lupta tocmai de unii dintre noi, tradatori de neam si tara, care demartirizeaza eroi, dupa ce i-au martirizat, tradatori de neam si tara , dintre noi, dintre fiecare, pentru ca neamul si tara nu ti se iau daca mai ai credinta.Si credinta nu e suficient sa o ai doar in suflet sau sa te porti ,,civilizat`` .Nimic nu se castiga fara jertfa.Ce ne cere noua Dumnezeu sa jertfim , in aceste timpuri in care e drept nu ne mai ataca turcii sau tatarii, este dreapta credinta.Rugaciune, ascultare , fapte bune, iertare , iubire. Atat ne cere Dumnezeu.
Ca nu poti ierta singur, dar Dumnezeu iti da reteta , ca nu poti iubi fara sa ierti, dar Dumnezeu iti arata calea, ca nu poti asculta , ca esti mandru de tine si crezi ca lumea merge dupa ,,logica, ratiunea, starea ta de om civilizat, destept , sclipitor``...ca dracu intocmai, ca nu poti face fapte bune ca sa te mandresti cu ele si sa astepti laude, caci ele Dumnezeu le face, pe El trebuie sa-l laudam pentru fiecare reusita a noastra de a ajuta un om, cu o vorba, cu un banut, cu o casa , cu o hainuta, cu o bucata de paine, cu o imbratisare , cu o fotografie, cu un gand, cu o rugaciune.

Despre Dumnezeu nu ar trebui vorbit atat de mult pe cat vorbesc eu pe un blog, care nu sunt nici teolog ,nici monahie, nici copil,dar imi pare ca nu mai este vreme sa vorbes despre iubirile mele, angoasele mele, ce sa mai zic despre pasiunile mele:) sau despre umilintele si izbanzile muncii.De fapt despre ele vorbesc , despre toata, caci fara niciuna dintre ele nu l-as fi chemat pe Dumnezeu si n-a fi avut ncio Lumina daca nu mi-o dadea El.Si ma intreb mereu , pe unde sunt , caci Dumnezeu ma asteapta de atata vreme asa cum ne asteapta pe fiecare.



,,Cârma din zare



„Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii, şi că ei nu bagă de seamă? Răspunsul este următoarul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale, după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie ca smochinul fără roadă (Luca 13, 6; Marcu 11, 13)



Căutat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea feţei Mele pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd, şi n-am găsit (Iezechiil 22, 30). Primul drept care a stat înaintea lui Dumnezeu pentru alţii a fost Avraam (Facere 18,23). Altul a fost Moise, care chiar a strâmtorat pe Dumnezeu, ca să ierte norodul care făcuse mare păcat, închinânduse la viţelul de aur, zicând: Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieşire 32, 32).

Şi Dumnezeu ascultă de om. Alt drept, Iisus Navi, urmaşul lui Moise, intrând în pământul făgăduinţei, la o luptă cu Amoreii, s-a rugat să stea soarele şi s-a oprit soarele, până ce i-a făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmaşilor. Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi, în care Domnul să asculte aşa glasul omului (Iisus Navi), mărturiseşte Scriptura. De obicei oamenii stârnesc cu faptele lor anumite furtuni nevăzute; acestea tot în capul lor se întorc, dar în chipul cel mai văzut cu putinţă.”``



Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Incepe , incepu

E Duminica iertarii.
E greu sa ierti si e greu si sa iubesti,
Am aflat ca nu noi iertam si nu noi iubim , ci doar Dumnezeu chemat in inima noastra poate sa ierte pentru noi , ceea ce noi nu putem ierta altuia cu niciun chip.


http://apologeticum.wordpress.com/2011/03/06/duminica-iertarii-iarta-pe-aproapele-si-cere-iertare-de-la-el-ca-sa-fii-iertat-de-dumnezeu/
Si incepe Postul Mare.
Postul e porunca de la Dumnezeu, nu este optional.
Cine vrea sa se apropie de Dumnezeu, de iubire, se straduieste.Unde vede Dumnezeu dorinta si nevointa multe daruri trimite.

De luni pana miercuri e post foarte aspru.
Nimic nu se mananca.
Cine poate.
In general in calugarie se poate intampla.
Ascetii nu se hranesc zile intregi cu mancare, ci doar cuvantul Lui Dumnezeu le e hrana.

http://www.ortodoxia.md/postul-mare/232-postul-mare-calea-spre-impria-dragostei


Se spune ca altadata Lasatul de Sec era prilej de intalnire inainte de inceperea Postului Mare.
Altadata s-a intamplat sa se prelungeasca si in casa mea, la masa mea.Caci Dumnezeu mi-a trimis doi prieteni cu care ne-am ospatat , cu care ne-am mangaiat si ne-am bucurat.

Si-am facut planuri! Bune de vestire !

drept sau stramb

Biserica e in dreapta credinta , Constantin Brâncoveanu domnitor al Tarii Romanesti s-a nascut in cer tocmai pentru ca-si apara dreapta credinta, atunci de ce fotografia ii arata nedrepti.
Probabil ochiul meu vede stramb ceea ce este drept?

,,În perioada domniei sale, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, Brâncoveanu fiind un sprijinitor al culturii. În timpul domniei sale s-au tipărit în Ţara Românească numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene şi s-a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit brâncovenesc. Constantin Brancoveanu este inmormantat la biserica Sfântul Gheorghe din Bucuresti.``

,,În vremea sa au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea expansiunii ţariste şi otomane. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de ani la domnie. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată şi de cererile mereu sporite ale Porţii otomane, a îngreunat viaţa ţăranilor şi târgoveţilor. A dus o politică externă şovăitoare. Ajungându-se să se dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost omorât la Constantinopol în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi.``

Se poate asadar cultura, ,,datorii`` de achitat necredinciosilor si credinta dreapta si domnitor drept!

I a sa-mi indrept si eu ochiul catre Dumnezeu , caci Dumnezeu nu l-a luat nicio clipa de la mine, ca sa nu mai vad stramb ce e drept.

Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.

“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşţi. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu.

“Cei ce sunt însă ai lui Hristos, trupul şi l-au răstignit împreună cu poftele”.

“Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci, dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri; iar dacă ucideţi cu duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei, fiii lui Dumnezeu sunt”.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/11/27/parintele-arsenie-boca-20-de-ani-de-la-adormirea-intru-domnul-iconomii-tainelor-1/

marti e 1, martisorul e incuiat ca o nuca

Vrabiile cantara de dimineata sarind din jardiniera in jardiniera , apoi spre placerea lor pe cearsafurile curate si intinse pe uscator.
Cantara si se bucurara, ele stiu ca vine curand primavara.E inca frig.O lupta fara invinsi ori invingatori intre anotimpuri.
Tarabele cu flori sunt ca o inima hipertrofica .

Sportivii mai au inimi asa cum sunt tarabele de flori din zilele noastre in preajma cate unei ocazii de sarbatorit.Inimi hipertrofice-supuse la eforturi intense intr-o perioada scurta de timp.Cresc mari , se umfla muschiu` pe ele si apoi obosesc.Situatie paradoxala in care se poate spune despre o inima mare ca este maladiva.

Maine e intai martie.
As prefera sa-mi petrec martisorul uitandu-ma la vrabii.
Ma va durea fiecare floare pe care o primesc.
Fara sa vreau am asistat la tanguirile catorva barbati epuizati de armatele de femei carora trebuie sa le ofere o floare, o atentie, o snuruiala , ceva , ceva.
S-a dus si sarbatoarea asta pe tejghele.
Floraresele urca preturile de parca s-ar fi nascut neam de neamul lor in zgarie nori.Cica asa le cumpara si ele de la piata de flori.Pesemne sunt aduse din cel mai inalt zgarie nori si costa mult coborarea .
Intr-adevar cat de mult ne costa coborarea si de cele mai multe ori caderea.

Un prieten care merge la dializa de trei ori pe saptamana are de dus o armata de martisoare pentru o armata de femei.
Ce penibil! Nici el si nici femeile nu cred ca vor simti urma de martisor in primavara sufletului lor.
Un barbat mi-a zis azi ca in Moldova femeile dau martisoare babatilor.Nu a zis-o de dragul pastrarii traditiilor, nu.
Saracul ...nu stie cum sa scape de cheltuieli neplacute si inutile.Imi vine sa lipsesc de peste tot maine.
Sa stau in fata ferestrei sa privesc vrabiile.
Raspund la telefon, caci suna!.Este G.si maica-sa!Rad, chicotesc si-mi pun intrebari in acelasi timp!
Le spun adresa mea.G trimite o scrisoare.
De bucurie mama lui imi sopteste ca mi-au facut un martisor din coca. Ma intreb cat l-au dat la cuptor si daca a crescut?
Daca au pus si oua in coca sau/si lapte se poate ingurgita pana Duminica, suntem in Saptamana Alba, dupa care urmeaza postul binecuvantat al Sfintelor Paste.

http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/saptamana-alba-123749.html

Sau poate au pus galbenus de ou doar in culorile cu care au pictat coca asa cum faceau pictorii unor vremuri demne de martisoare, dintre aceia care beau absint.

http://www.youtube.com/watch?v=MOeLC-_yvok
Zambesc si-mi dau seama ca maine nu mai pot sa plec nicaieri.
Pe langa vrabiile care ma privesc si ele de dincolo de geam , cumva dinspre primavara inauntru, voi astepta martisorul si scrisoarea de la G.

G. e un copil.Unii spun ca e de cristal.G e un copil binecuvantat.Langa casa ,printre spitele bicicletei s-a strecurat un ghiocel.G de la Ghiocel.

Sfantul Valentin si doua inimioare

Sfantul Valentin

Se spune că Împăratul roman Claudius al II-lea nu reușea să-și adune oaste necesară pentru campaniile sale militare pentru că bărbații refuzau să se înroleze ca voluntari. Oare din ce motiv junii nu voiau să slujească Romei alegând cariera militară? Claudius se dumirește repede: bărbații romani nu voiau să își părăsească prietenele/soțiile. Din cauza acestui fapt, împăratul a interzis logodnele și nunțile în Roma.

Un preot creștin, pe nume Valentin, a intuit imediat că tinerii au primit o ispită greu de purtat; o fi văzut cu siguranță că interzicându-li-se căsătoria, unii tineri, deznădăjduind, au căzut pradă desfrâului, traiului în concubinaj. Cei ce nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească, zice Apostolul Pavel, dar cum să te căsătorești, dacă este interzis?

Valentin preotul neputând răbda păgubirea sufletească a tinerilor, a început să cunune în secret perechile de tineri ce apelau la el. Și-o fi zis cu siguranță: „mai bine îmi pierd eu viața aceasta trecătoare, decât să-și piardă acești tineri sufletele”. Când împăratul Claudius a aflat că preotul Valentin a nesocotit hotărârea sa, l-a întemnițat pe părinte, care a și murit ca martir, în închisoare, în anul 270 d.Hr., la data de 14 februarie.

După cum observăm, Sfântul Valentin a accentuat valoarea Tainei Cununiei fiind în același cuget cu Sfântul Pavel care le spunea odinioară corintenilor:
„Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine însă se dedă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său (I Corinteni 6, 18).

Având în vedere cele de mai sus, îngăduiți-mi să vă întreb și să mă întreb: Ce legătură are Sfântul Valentin cu păgânul Cupidon, fiul bezmetic al zeiței dragostei Venus, cu căsătoriile de o zi (mai bine zis de-o noapte), cu chefurile monstruoase de prin stațiunile turistice și cu concursurile cu premii constând în pachete de prezervative? Răspundeți-vă sincer, în adâncul de taină al inimii!

(preluare din OrthoGraffiti nr. 4 / febr. 2009, reluat la rubrica Restituiri OG în nr. 18 / febr. 2011 / www.orthograffiti.ro )



http://www.razbointrucuvant.ro/2009/02/13/in-loc-de-valentines-day/


In loc de Valentine`s Day

Postat de admin pe 13 Feb 2009 la 11:41 am | Categorii: Meditatii duhovnicesti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri Print

Sfintii Cuviosi Martinian si Zoe – ocrotitorii celor care se lupta impotriva desfranarii

Alaturi de Sfintii casatoriti, Apostoli si Mucenici Acvila si Priscila, Biserica ne daruieste astazi, 13 februarie, tocmai in plin freamat al manifestarii dezlantuite a desfranarii din lume, al smintelii generalizate a copiilor si a tinerilor si in mijlocul propagandei de pe toate canalele mediatice si din toate locurile comerciale pentru nerusinare si curvie – sub pretextul asa-zisei zile a unui Sfant Valentin (de care de fapt nimeni nu stie astazi nimic, numele sau fiind utilizat prin abuz si sacrilegiu, spre a ne legitima patimile “firesti”) – alti doi sfinti care sa ne fie modele si ocrotitori si prin pilda lor, sa ne insufleteasca si sa ne si daruiasca un sprijin tare si concret in propria noastra lupta de pastrare nealterata a curatiei, a fecioriei sau de iesire din pacat si de lupta pentru pocainta. E vorba de istoria Sfantului Cuvios Martinian si a Sfintei Zoe, cea care a devenit, datorita rezistentei si rugaciunii acestuia, din unealta diavolului, sluga lui Hristos, ba chiar vasul facator de tamaduiri al Duhului Sfant.

Zabovind asupra vietii lor, vom avea mare folos, pentru ca vom vedea ca sfintii nu sunt niste supra-oameni care nu sunt incercati de dorintele si de tentatiile care ne impresoara si pe noi, ii vedem si in slabiciune, in ezitare sau chiar in cadere, dar ii vedem mai ales in lupta hotarata si pana la sange cu pacatul, in credinta cu care alearga grabnic la rugaciune si cer ajutorul lui Hristos in ceasul ispitei si in seriozitatea cu care fac acel lucru de care noi astazi nu ne prea mai atingem cu adevarat si care se numeste pocainta, schimbarea totala a vietii.

Cei tineri au nevoie cu deosebire de ajutorul acestor Sfinti cu atat mai mult astazi, cand curvia face legea in lume si ne este infatisata ca singura optiune posibila pentru orice tanar si cand atatia frati surori se ranesc tragic de sageata pacatului si deznadajduiesc sub povara sa.

Cei care mai iubesc curatia sau care vor sa o redobandeasca sincer, ravnind sa se elibereze de sub sclavia si de sub scarba pacatului, cu siguranta isi vor gasi in sfintii de astazi niste prieteni apropiati sufletului lor si niste puternici mijlocitori, impreuna cu Prea Curata Fecioara, inaintea lui Dumnezeu pentru intarirea lor intru virtute. Acesti sfinti sunt si adevaratele flori de crin pe care Biserica ni le daruieste in aceste zile, spre a ne bucura inimile cu parfumul sfinteniei…

Ajutor!

In curand despre Daniela si George!
http://din--dragoste.blogspot.com/2011/01/unde-e-iubirea-mea.html












,,Facerea de bine sau milostenia

Cât de mult se îmbogăţeşte lumea prin nevoi şi scârbe.
Este de trebuinţă ca fiii lui Dumnezeu să se îmbogăţească tot aşa de mult cu simţămintele şi faptele milosteniei.
Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică.
A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia.
Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.
Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor).
Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu!
Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor. Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod.
Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie?
Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică - „Dă Doamne” - când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?
Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac?
Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi.
L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine.
N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu ai auzit suspinul celui necăjit? Nu ţi se va auzi nici strigătul rugăciunii tale.

Mărgăritare Duhovniceşti

Orice lacrimă ce-ţi va fi dăruită de recunoştinţa săracului, va străluci pentru tine dincolo de mormânt.
Orice lacrimă pe care săracul o va vărsa silit de răceala şi asuprirea inimii tale faţă de el, va cădea pe sufletul tău ca o picătură de foc înaintea scaunului lui Dumnezeu.
Caută mila lui Dumnezeu prin milostenie către săraci!
Spunem către săraci: „Îţi va da Dumnezeu!”. Dar tu procedezi fără judecată, dacă te porţi astfel cu fratele tău care se află în nenorocire. Dumnezeu ţi-l trimite pe sărac la tine, iar tu îl trimiţi înapoi la Dumnezeu? Dumnezeu îi va da, negreşit; dar vorba e să-i dai tu negreşit. El va da săracilor, dar o să-ţi dea El ţie Mila Sa?, căci tu ai infinit mai mare nevoie decât săracul de milostenia ta.
Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, dar tu trimiţi de la tine pe sărac - te-ai abătut de la cinstea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu şi ai depărtat darul Lui de la tine.
Iubeşte-i pe săraci, pentru că prin ei o să afli şi tu mila lui Dumnezeu pentru tine.
Îndestulează-i pe săraci.
Ei îţi vor face milostiv pe Judecătorul.(Sfântul Nil Sinaitul)
Împarte bunătăţile pământeşti altora, dacă vrei să guşti bunătăţile cereşti.
Când ni se dă prilejul să arătăm milă faţă de alţii, însemnează că s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste noi.
Oare nu este cea mai mare milă din partea lui Dumnezeu că nouă tuturor ne este îngăduit să răscumpărăm păcatele noastre prin milostenie?
Apa are însuşirea să spele noroiul de pe trup, iar milostenia să nimicească murdăriile sufleteşti. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„< >, va spune Domnul celor milostivi” - nu pentru că n-aţi greşit, ci pentru că prin milosteniile voastre v-aţi curăţit păcatele.
Leacul milosteniei nu e de mică importanţă, îl poţi pune la toate rănile.
Balsamul pe care-l vărsăm pe inima plină de răni a aproapelui, o întăreşte şi pe a noastră.``


Pr.Arsenie Boca

Stinge becul!Aprinde Lumina!

La inceputul anilor '50, Parintele Arsenie Boca profetea caderea comunismului in cateva zeci de ani si preluarea puterii de catre naimiti (vanduti)

Părintele Arsenie: Vasile, americanii pe care ştiu că-i aştepţi, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne aşteaptă o luptă grea şi lungă. Cei buni şi drepţi vor da jertfă mare de viaţă şi sânge, cei slabi, nimicnici şi făţarnici vor îngroşa rândurile duşmanilor noştri atât de mult încât vor crede că sunt numai ei, atotputernici şi atoateştiitori.

Asta va fi burta lor moale şi-i va duce la pierzare când va veni din Răsărit un om cu stea în frunte.
Dar va fi peste mulţi ani, peste foarte mulţi ani şi nouă Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei , câţi dintre cei drepţi au mai rămas! Căci , vezi tu, Vasile, după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepţi vor mai fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi năimiţii [vânduţi duşmanului] şi abia atunci va începe o nouă luptă, poate mai uşoară, căci fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!

Vasile Şerbu:Dumnezeu să mă ierte, părinte, dar eu nu mai înţeleg nimic. După ce-om răzbi peste zeci de ani, câştigul să fie tot al năimiţilor?Păi atunci pentru ce mai luptăm noi azi?

Părintele Arsenie: Păi vezi, asta-i Vasile, voi cei drepţi şi buni trebuie să luptaţi pentru ca nepoţii, strănepoţii şi copii voştri să fie Oameni, cu capul sus printre drepţi, atunci când ne vom întreba câţi sunt dintre ai noştri şi câţi dintre năimiţi, la victoria de care ţi-am vorbit.

Vasile Şerbu (Arpaşul de jos)
(Monitorul de Făgăraş, 13-19 feb.2008)


Sfaturi de folos de la Parintele Arsenie Boca: "Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă. Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă".
Cine nu iubeşte certarea sau sfatuirea, n-are minte.

Pe vârful limbii călăreşte satana.

Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.

Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.


Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.

Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.

Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.

Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.

Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.

Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.

Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.

Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.

Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.

Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.

Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.

Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.


Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.

Tra lala

Prin fereastra deschisa ploaia isi trecea poalele fosnitoare brodate cu boabe de apa-diamant mici ca niste soapte.
Corpurile alunecau unul pe langa altul, ca doua frunze de matase.Pana si caldura din pielea lor era un cantec.Fiecare fir de par din pletele ei lungi de Cosanzeana isi cauta perechea printre firele de par scurt barbatesc , rebel, tandru... un adevarat balet cu Mikhail Baryshnikov.

Aceasta femeie frumoasa ,
poezie a barbatului indragostit,
aceasta ploaie soptita si deasa,
aceasta fereastra deschisa
prin care tu, barbat
sa privesti catre infinit....
Femeia e ca o fereastra deschisa.
Ploaia bate in geam, o aude in inima ei,
barbatul deschide fereastra , si asculta inima femei udata de ploaie.

E soare, e ploaie, e geamul prin care privesti.
E destula oglinda, sa te privesti si sa te vezi cat poftesti!
Sunt femei , sunt barbati.
Sunt geamuri sparte, sunt ploi , sunt barbati care n-au pus niciodata un geam la loc nici dupa ce chiar ei l-au spart , sunt barbati care iubesc ploaia si soarele , dar nu si geamurile sparte, sunt si barbati si femei care nu-si gasesc locul, rostul, piatra , geamul, inima , fereastra, ploaia, soarele.
Ca daca si-ar gasi soarele, orice barbat , dupa ploaie s-ar insura.
Si orice femeie dupa ploaie , dupa ce el i-ar asculta inima de o parte si de alta a geamului, s-ar deschide, da, s-ar deschide ca o fereastra, asa cum se intampla la fiece casa la aparitia soarelui.
Ei se iubeau nevinovati.
Fereastra era deschisa si ploaia trecea prin dreptul ei cu poalele fosnitoare, brodate cu boabe de apa-diamant, mici cat niste soapte.
Prin pielea calda , la acordate printr-un ,,la`` poalelor fosnitoare ale ploii razbatea un cantec din frunze de matase.
Aceasta e povestea scurta despre un balerin care iubea o balerina.
Si pentru ca el zarise prin boabele de apa diamant din ochii ei o raza de soare...s-a si insurat imediat!

p.s. Ea mai avea cateva geamuri sparte la mansarda, pentru asta vazuse el ploaia de la fereastra in ochii ei!


De-or trece anii
de Mihai Eminescu

De-or trece anii cum trecura,
Ea tot mai mult imi va place,
Pentru ca-n toat-a ei faptura
E-un "nu stiu cum" s-un "nu stiu ce".


M-a fermecat cu vreo scinteie
Din clipa-n care ne vazum ?
Desi nu e decit femeie,
E totusi altfel, "nu stiu cum".


De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tace;
Dac-al ei glas e armonie,
E si-n tacere-i "nu stiu ce".


Astfel robit de-aceeasi jale
Petrec mereu acelasi drum...
In taina farmecelor sale
E-un "nu stiu ce" s-un "nu stiu cum".

G si B

Bob l-a fotografiat pe G in Cismigiu.
Parculetul era cam gol, custile animalelor la fel.
Nu prea era ce scria pe tablite.
G slobozise a dezamagire buza de jos.
Era pentru prima data in viata lui la Bucuresti.
S-au dus la mall, G si Bob s-au jucat cu toate pana cand exasperat, G cel cumpatat de 9 ani impliniti a zis : ,,aici doar urcatul cu scarile rulante nu costa bani``
Cand sa ma manance pizza cu fructe de mare i s-a facut mila de ele, erau asa micute...





In alt parc, mai aproape de casa, distractia a fost dupa asteptari.
Copchiii se imprietenesc usor in aer liber.
Si ce era de neinchipuit, G , cel care de mic se satura doar cu apa si masline , iar dimineata prefera la micul dejun ,,niste ape``nu altceva , nu mi-a spus la ureche ci in gura mare : ,,mi-e foaameeeeeeeeeeeeeeee, vreau sarmale``

A mancat sarmale, multe si cu gogaltz, a mancat si pizza cu picioare de paianjen-facuta cu ce aveam prin casa-bineinteles ca era piept de curcan in suvite subtiri, ca doar facui si eu curat de sarbatori, luai toti paianjenii de la colturi, apoi l-am culcat in vierme...noul sac de dormit al lui Bob cu fata verde, cu tighele transversale, prin grosimea ca de vierme gras.

Copiii sunt minunati , darurile Lui Dumnezeu, nu va opriti sa-i aveti daca sunteti casatoriti...spun Sfintii Parinti sau canoanele bisericesti ca aceia care se opresc la a primi copiii de la Dumnezeu prin tot felul de metode contraceptive, afar de abstinenta ...nici sa nu se apropie sa mai sarute icoane.
Cand Dumnezeu trimite copii pe lume stie sa tina parintii in bratele lui parintesti -Dumnezeiesti si la fel pe copii pe care-i trimite.
Singura conditie este ca noi, cei din lume care primim copii in bratele parintesti sa urmam invataturile trimise noua de Bunul Dumnezeu prin unicul Fiu , Domnul nostru Iisus Hristos.

http://logos.md/category/avort/




,,Contraceptia – eludarea unui scop al casatoriei

Iulie 1, 2008 Categoria: Articole, Familia, Morala, Avort


f) Ideea paternitatii responsabile in morala apuseana. Viata pe care parintii trebuie sa o dea copiilor presupune nu numai o existenta fizica, ci inca si o formare psihica, ca si conditii de viata normale. Dand nastere copiilor, parintii iau asupra lor atat raspunderea intretinerii lor, cat si a educatiei lor. Ei nu au nici dreptul de a avea copii, daca nu au in acelasi timp posibilitatea de a le asigura existenta. Notiunea de “limitarea nasterilor”, de care se face mult caz in continuare, in morala apuseana, este identica in esenta cu aceea a sterilitatii voluntare. Ce se alege din condamnarea avortului si a celorlalte practici anticonceptionale, pe care catolicismul le-a considerat pacate atat de grave ? Ramane abstinenta singura forma acceptabila a “reglementarii nasterii”? Conciliul Vatican II nu afla o portita de scapare. Se va limita la constatarea unei probleme si la fomularea unui ideal ; ‘”Biserica recunoaste ca nu poate exista o veritabila contradictie intre legile divine care calauzesc transmiterea vietii si acelea care favorizeaza iubirea conjugala autentica”. Ferindu-se de a sustine cauzul maltuzianismului sau a neomaltuzianismului, doctrina conciliara privitoare la limitarea nasterilor incearca sa depaseasca pozitia clasica a moralei romano-catolice, trecand de la ideea generatiei de pe planul vietii animale la aceea de “rationalitate”. Moralitatea vietii conjugale nu va mai consta numai in respectul fata de un anumit numar de acte cu virtuti creatoare, ci si in respectul demnitatii persoanei, fie ca e vorba de parinti sau copii. “Sexualitatea proprie omului, ca putere omeneasca de a naste copii, biruie cu prisosinta peste tot ceea ce apartine treptelor inferioare ale vietii, de unde urmeaza ca actele specifice vietii conjugale, implinite dupa o autentica demnitate umana, trebuie sa fie ele insele inconjurate de un mare respect”. Facand o concesie subiectivismului conjugal, teologii romano-catolici raman in cautarea unor criterii obiective care sa determine in constiinta sotilor numarul copiilor pe care il accepta, dar pe care pana in prezent nu le-au gasit.

(…)

Nu putem incheia acest capitol, in care am incercat sa dicernem elementele pozitive de cele negative, din morala apuseana, fara sa facem unele precizari de rigoare, cu consecinte practice immediate. In raport cu distinctia pe care aceasta morala o face intre o “planificare familiala naturala” si o “planificare familiala artificiala”, acceptand ca licita pe prima si respingand ca ilicita pe a doua, suntem obligati sa observam un refugiu al acestei gandiri la o cazuistica a mijloacelor contraceptive, care triseaza litera doctrinei oficiale. La drept vorbind, de vreme ce se admite metoda contraceptiva a calculului lunar (Ogino-Knaus), hotarul dintre firesc si nefiresc, natural si artificial, respectiv licit si ilicit, devine greu de precizat, cu totul imprecis si aleatoriu. Pe de-o parte, actele “prezervate” prin calcularea zilelor, printr-un mijloc mecanic, ca si printr-o continenta voita, dar calculata, sunt in fond acte nefiresti. Pe de alta parte, intentia de a impiedica nasterea este una si aceeasi, atat pentru mijloacele naturale cat si pentru cele artificiale. Asadar, problema nu este cea a mijloacelor, ci problema este a intentiei. Pacatul se infiripa in ordinea vietii splrituale. Ca atare, se evita “fraudele contra naturii”, dar se comite frauda impotriva dreptei constiinte, prin promovarea judecatilor oferite de o constiinta stramba. Iar aceasta e mai mult decat o frauda contra naturii, este o perversiune a constiintei si o ranire a iubirii privind gravitatea acestui pacat, citim in Pravila bisericeasca de la Govora “Orice femeie care bea ierburi ca sa nu nasca copii sa nu se impartaseasca sapte ani si metanii doua sute pe zi, iar de se va intampla ei a muri, sa nu se ingroape”.

g) Combaterea canonica a practicilor “anticonceptionale”, cu efecte contragestive. De incalcarea planului divin al nasterii de prunci tine un intreg cortegiu de nelegiuiri, o serie de actiuni si fapte pe care le-am putea imparti, revenind succint asupra lor, in trei mari categorii de pacate: onanismul conjugal (frauda conjugala), tehnica asa-zisa “contraceptiva” (practicile folosirii produselor farmaceutice, din care face parte mai ales “pilula” ca si al altor tertipuri de ordin mecanic si chirurgical) si avortul provocat (pruncuciderca). In ce priveste onanismul conjugal, raspandit ca un sistem generalizat in numeroase medii sociale, este pacatul ce se datoreaza mentalitatii actuale anticonceptionale si proavortioniste. Dupa precizarile pe care le-am facut mai sus, sotii in casatorie au ajuns sa considere pIacerea fizica, vinovata ca atare drept scop al legaturilor conjugale. Acest scop ar fi, chipurile, in masura sa legitimeze orice manevra in stare sa impiedice transmiterea vietii. Pe Onan, insa, care a savarsit acest pacat, ne spune Sfanta Scriptura a Vechiului Testament, Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea (cf. Gen XXXVIII, 10). In Legea Noua, Sfantul Apostol Pavel scrie: “Nu va amagiti… malahienii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu “(1 Cor. IX, 10). Introducerea mijloacelor artificiale de restrictie in calea fecunditatii, cum sunt acelea a utilizarii produselor farmaceutice, mai ales a “pilulei”, ca si a tehnicilor mecanice si chirurgicale, constituie si acestea o practica interzise de canoane. Luarea unor substante chimice sau produse biologice, in speta hormonale, in mod preventiv, ar putea fi considerata dupa maniera de utilizare, ca si dupa intentie, nu doar un pacat asemanator fraudei sau onaniei conjugale, ci de-a dreptul pacat de pruncucidere. Substantele si tehnicile mecanice contraceptive sunt in realitate, dupa efectele lor, mai mult contragestive, decat contraceptive, dupa cum vom vedea, analizand un fenomen proavortiv al vietii contemporane in orice caz, o anumita nesiguranta in distrugerea celulelor germinative, care ar putea fi mai mult, adica nimicirea unui embrion format, facea ca acest pacat sa fie trecut, inca dintr-o perioada mult anterioara vremii noastre, in randul pacatelor de ucidere. Sfantul Vasile cel Mare, in canonul 2, se pronunta astfel: “Cei care iau medicamente preventive sunt ucigasi si ei ca si cele care primesc otravuri ucigatoare de feti (embrioni)”. In zilele noastre, insa, actiunea contragestiva hormonala (pilula) creeaza un fenomen pe care nu l-a mai cunoscut istoria, iar acesta se cuvine sa fie analizat si inregistrat in toata gravitatea lui. E vorba despre viata intrauterina a copilului, descoperita in zilele noastre, prin metode tehnico-stiintifice superioare, dar in acelasi timp expusa celor mai mari primejdii, tot datorita descoperirilor in cauza.

Extras din cartea “Adevarul si frumusetea casatoriei”, de Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan``

,,numai prin iubire``

„Adevăr zic vouă: Nu s-a ridicat
dintre cei născuţi din femei ­
unul mai ma­re decât Ioan Botezătorul”
(Matei 11, 11)

„Pocăiţi-vă”, zice, „că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. Prin aceasta se înţelege că împărăţia atât de dorită de poporul ales nu se va cuceri nici cu sabia, nici cu puterea aurului, nici prin alte mijloace de acest fel. Această împărăţie era o Împărăţie a Duhului, în care poţi pătrunde şi în care poţi să trăieşti numai prin iubire.





La Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

„Adevăr zic vouă: Nu s-a ridicat
dintre cei născuţi din femei ­
unul mai ma­re decât Ioan Botezătorul”
(Matei 11, 11)

Ieri [6 ianuarie] am prăznuit luminata zi în care Domnul a primit botezul de la Înaintemergătorul Ioan, în apele Iordanului. Am sărbătorit clipa în care Fiul lui Dumnezeu Şi-a început lucrarea Sa de mântuire a lumii. Dumnezeu a rânduit însă ca în această slăvită zi să se săvârşească o minunată slujbă: cea a Sfântului Ioan Botezătorul.
Şirul lung al Proorocilor, care prin puterea Duhului au văzut mai înainte pe Domnul, trebuia să se încheie cu cel mai mare dintre Prooroci, care să nu-L mai propovăduiască numai vizionar, ca ei, ci să-L arate cu mâna întinsă, grăind: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). El răsare ca un luceafăr ca să vestească celor din întuneric pe Soarele Dreptăţii şi să propovăd­uiască mântui­rea tuturor oamenilor. Spre deosebire de oricare alt Prooroc, Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel prin care s-a împlinit pro­feţia: „Iată eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta” (Matei 3, 1).
Vlăstar al bătrâneţii şi al minunii, trăieşte în pustiu, îmbrăcat în haină din păr de cămilă şi încins cu brâu de curea, cu faţa suptă din pricina postirilor îndelungate şi a asprimii vieţii: se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatecă. Cu chipul plin de umilinţă, de duioşie, dar şi de tărie şi sfinte dorinţi, cu privire pătrunzătoare, el trece în ochii celor pe care-i boteza drept cea din urmă nădejde a unui neam prăbuşit în deznădejde. Sfântul Ioan botează pe malurile Iordanului, chemând la pocăinţă şi vestind Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu sufletul arzând de dorinţa Împărăţiei Cerurilor, Sfântul Ioan, Proorocul Focului, vede pe Mesia, Care a sosit în lume ca să taie pomul ce nu face roadă şi să-l arunce în foc, să vânture grâul pe arie, iar paiele şi pleava să le ardă. În scurta sa cuvântare, el cuprinde întreaga învăţă­tură pe care Domnul şi Apostolii Săi aveau să o predea după Dânsul. Câmpul de apostolat al Sfântului Ioan Bote­zătorul? Nu satele, nu oraşele, ci pus­tiul în care s-a sălăşluit şi în care a trăit nu pentru sine, ci pentru Mesia pe Care-L vestea. Sfântul Ioan purta în sine toată sfinţenia câtă putea cuprinde o fiinţă pământească, de aceea Bise­rica l-a numit „Înger în trup”, iar în sfintele icoane este adeseori zugrăvit cu aripi îngereşti.

Ioan, Îngerul Pustiei

„Pocăiţi-vă”, zice, „că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. Prin aceasta se înţelege că împărăţia atât de dorită de poporul ales nu se va cuceri nici cu sabia, nici cu puterea aurului, nici prin alte mijloace de acest fel. Această împărăţie era o Împărăţie a Duhului, în care poţi pătrunde şi în care poţi să trăieşti numai prin iubire. Pregătind calea Domnului, Bote­zăto­rul aminteşte vestirea Proorocului care zice că „orice prăpastie se va umple, munţii şi dealurile se vor pogorî, căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele cu anevoie de umblat, drumuri netede... şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Isaia 40, 4-5). Aceste cuvinte vestesc ivirea omului celui nou, a omului îndreptat, pocăit, pe care teama îl în­josise până atunci, dar pe care nădejdea, acum, îl înălţă; pe care mândria îl cobora, iar de acum smerenia îl ridică. El îndeamnă la curăţirea desăvârşită a gân­du­rilor, la îndulcirea oricărei asprimi, astfel ca să bi­ru­iască bunătatea şi dragostea.
Căldura şi sinceritatea cu care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul, dar mai ales viaţa sa îngerească atrăgeau mulţimea de pe toate treptele sociale. Cărturarilor şi fariseilor, care răstălmăceau Le­gea şi tăgăduiau prin viaţa lor ceea ce spuneau al­tora prin cuvânt, Sfântul Ioan li se adresează ne­cru­ţător: „Neam de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi dinaintea mâniei care vine? Faceţi roade vrednice de pocăinţă!” (Matei 3, 7-8). Cuvintele lui sunt aspre pentru că el era încredinţat de nesinceritatea acestor oameni: Dum­nezeu s-a mâniat pe voi, le zicea el. Nu vă mândriţi că sunteţi mari, pentru că orice mărire fără harul lui Dumnezeu este spre osânda voastră. Dar dacă veţi face pocăinţă sinceră, Îl veţi putea îmblânzi. Mai marilor poporului, de multe ori des­frâ­naţi şi păcătoşi, el le vorbea cu îndrăzneala şi asprimea necruţă­toa­re a vechilor Prooroci. Când grăia poporului, care era mai mult ră­tă­cit decât vinovat, glasul său devenea cald şi prie­tenos: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are nici una şi tot aşa să facă şi cel ce are ce mânca”. În câteva cuvinte, el rezumă toată Evanghelia care cuprinde dragostea şi dreptatea.
Printre roadele adevăratei pocăinţe, Sfântul Ioan pune în primul rând milostenia. Dumnezeu va recunoaşte în dărnicia noastră sinceritatea căinţei noastre. O inimă îndreptată nu este ea semnul unei voinţe care a devenit dreaptă? De asemenea, dreptatea se cuvine a fi de toţi oamenii la fel respectată. Poporul, soldaţii, mese­ria­şii se adresează la rândul lor Înaintemergătorului: Ce vom face?... Fiţi drepţi, le răspundea Ioan, pe nimeni să nu asupriţi, să nu năpăstuiţi pe nimeni şi să vă mulţumiţi cu ceea ce vi se cuvine! Purtaţi-vă cinstit în munca voastră! Tuturor, mari şi mici, bogaţi şi săraci, cărtu­rari şi necărturari, le recomandă pocăinţa, adică să se întoarcă de la întuneric la lumină. La întrebarea pe care i-o puneau unii, dacă trebuie să-şi schimbe slujba lor, Ioan le răspundea să rămâ­nă în ceea ce erau, dar să-şi îndrepte viaţa, părăsind abaterile morale din sufletele lor, arătându-le astfel calea Celui ce trebuia să vină să mântuiască pe toţi oamenii, fără a ţine seamă de ocupaţia lor.
Iată Evanghelia, iată pe omul creştin, iată noua societate creştină care apare la orizont! În cuvântul Sfântului Ioan se simţea tresă­ri­rea unei lumi noi, care se naşte acum: lumea adevă­rului şi a iubirii. Predica sa a exercitat o influenţă covârşitoare şi binefăcătoare asupra ascultătorilor săi, după cum ne grăiesc Sfinţii Evanghelişti. „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului”. Glas de foc, glas profetic cu mare putere de convingere, care vesteşte pe Mesia, Izbă­vitorul lumii. Sfântul Ioan a mustrat, a sfătuit, a mângâiat şi a botezat cu apă – botezul pocăinţei – pentru a pregăti omenirea să poată primi botezul cu apă şi cu focul Duhului Sfânt, botezul creştin.

Botezul Domnului

Pentru ascultătorii săi, Ioan trecea drept un mare Prooroc şi-şi dădeau seama de puternica lui personalitate, dar cum nu erau pe deplin lămuriţi, îi puneau întrebarea: „Tu eşti Hristos?”. Drept răs­puns, Ioan s-a coborât pe sine, luând chipul celui mai umil dintre muritori, pentru a arăta cât de sus este Acela de Care vorbeşte. El se considera cu atât mai mic cu cât se afla în directă legătură cu Cel întru adevăr Mare. Distanţa dintre Ioan şi Hristos este aceeaşi dintre fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu: „Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţă­mintelor Lui”, zicea Sfântul Ioan. Şi cu toate acestea, om mai mare ca Ioan Bote­zătorul nu s-a aflat pe pământ.
Dacă încercăm să analizăm câteva momente din viaţa Sfântului Ioan, ne vom da seama cât ade­văr se cuprinde în declaraţia solemnă pe care Mântuitorul o face cărturarilor despre Sfântul Ioan: „Adevăr vă grăiesc vouă: Nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Iată temeiul mărturisirii lui Hristos: naşterea minunată a Sfântului Ioan a fost anunţată preotului Zaharia de acelaşi înger Gavriil care a vestit Sfintei Fecioare că va naşte de la Duhul Sfânt. Când Fecioara Maria a vizitat-o pe Sfânta Elisabeta, care avea în pântece pe Sfântul Ioan, acesta, fiind plin de Duhul Sfânt, a săltat de bucurie în pântecele mamei sale. Oare nu Sfântul Ioan Botezătorul a văzut Prea Sfânta Treime la botezul Domnului: pe Tatăl, auzindu-I glasul, pe Duhul Sfânt în chip de po­rumbel, iar pe Fiul în apele Iordanului? Cine dintre muritori a atins vreodată creş­tetul Stăpânului ca Sfântul Ioan, când L-a botezat pe Domnul? El este cel ce pentru prima dată Îl numeşte pe Mântuitorul „Mielul lui Dumnezeu”, epitet atât de plăcut, pe care Biserica l-a primit şi-l rosteşte mereu la slujbele bisericeşti…
Nu ne mai trebuie alte mărturii. Ne aflăm în faţa celui fără asemănare dintre oameni. Suflet măreţ, voinţă de fier, fără prihană, generos, neîn­fri­cat, gata de jertfă şi cu darul proorociei fără seamăn. Suntem fericiţi că ne-am învrednicit să împle­tim astăzi rugăciuni de laudă şi mulţumire celui ce ne-a gătit calea către Hristos. A fost de ajuns să rostească numai câteva cuvinte în legătură cu persoana lui Hristos, pentru ca omenirea să-i acorde cinstire veşnică. De două mii de ani, firile cele mai alese ale omenirii, minţile cele mai înalte, inimile cele mai no­bile, geniile cele mai mari repetă cu evlavie cuvin­tele lui Ioan Botezătorul: marii gânditori şi minţile creatoare din toate domeniile nu se socotesc vrednice „să dezlege cu­rea­ua încălţămintelor” lui Iisus Hristos. De aceea, să ne unim într-un gând şi într-o simţire şi să-i aducem cu toată curăţenia inimii prinos de admiraţie şi recunoştinţă Sfântului Ioan Botezătorul. Să urmăm pilda vieţii lui minunate de cum­pătare, de smerenie, de sfinţenie şi să-i cântăm imn de laudă din adâncul sufletului nostru: „Bucură-te, Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al Domnului!”. Amin!

Arhim. Grigorie BĂBUŞ


http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/01/o-predica-parintelui-grigorie-babus.html
Părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş (1915-2008)

Unde e iubirea mea ?

,,Unde e iubirea mea?``
Si George a prins-o de mana pe Daniela lui intinsa pe targa aceea pe care boala a adus-o pentru a doua oara in ultimele doua luni in sectia de neurochirurgie .
Avea tuburi si furtunele peste tot, in maini, in nas si in gura.
A cautat din ochi imprejur , era putin trezita din anestezie si a intrebat ,,Unde e iubirea mea?``
George nu cunoscuse pana atunci rugaciunea, dar lacrimile lui la icoana Maicii Domnului i-au adus-o inapoi vie , cautandu-l.

A dormit apoi nopti la rand la picioarele ei, desi uneori se mai elibera cate un pat pentru cateva ore .
Intr-o zi cand ea primise voie sa coboare din pat si sa faca doi trei pasi, i-am vazut zambind ca doi copii care gaseau de joaca.
Ea plapanda, de doar 25 de ani cu doi copii acasa, copiii lor, el zvelt si razand copilareste , privindu-i ochii ei blanzi, mari, tulburati de la medicamente si chipul ei rasarind luminos din bandajul care-i acoperea capul.
Isi aminteau fiecare clipa de cand s-au intalnit , si dimineata cand dupa prima lor noapte petrecuta impreuna,cand afara ningea si noaptea asternuse haine noi de zapada pufoasa.
...
Acum sunt acasa.
Refacerea nu e usoara.
Ea are dureri care nu se mai termina.El, cel puternic, sta cu teama ca s-ar putea intoarce pentru a treia oara pentru o interventie chirurgicala in aceeiasi sectie de neurochirurgie.
Nadajduiesc sa se intoarca doar pentru a afla vesti bune!
Banii abea le ajung pentru cei mici, ca doar de cand ea e bolnava el numai langa ea sta.
Nici nu s-ar putea altfel.

Ziua de nastere a fetitei si ziua numelui i-a prins in spital.
Lăcrima George, promitându-si siesi ca o sa-i faca tati un tort cand or ajunge ei acasa.
Au stat copilasii cand pe la o sora de-a lui George, cand pe la o verisoara.
Rugati-va pentru ei din toata inima voastra!
Faceti o cruce mare in fata icoanei Maicii Domnului si a Sfantului Nicolae si a oricarei icoane ortodoxe sau trimiteti gandul vostru bun Domnului.
Toate simtirile din inima noastra le vede Dumnezeu, se bucura mai ales de cele tainice.
Rugaciunile tainice sunt si ele milostenie.
Si intotdeauna ceea ce daruiesti iti intoarce Dumnezeu prin caile numai de El stiute si nu dupa judecatile noastre.
La fel cum suntem invatati ca atunci cand ajutam pe cineva sa nu stie dreapta ce face stanga.
Sa nici nu se stie de la cine vine ajutorul...pentru ca omul care primeste , cel in nevoie, sa multumeasca doar Bunului Dumnezeu, nu oamenilor, care oricand pot cadea in ispita mandriei, a slavei desarte, a laudei.
Fiti binecuvantati si acoperiti de Sfant Acoperamantul Maicii Domnului!


,,Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu - în familie, în persoana lui - dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimbă durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui.``


http://www.ziuaveche.ro/societate/cultura/9197-predica-parintelui-galeriu-stapanul-la-botez-merge-sa-ridice-firea-omeneasca.html


Predica Părintelui Galeriu: “Stăpânul, la Botez, merge să ridice firea omenească”
Miercuri, 05 Ianuarie 2011 12:27 A.P. 0 Comentarii
Email Imprimare

Botezul-DomnuluiÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini în cea sfântă Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru această sfântă zi - a Botezului - primească dragostea dumneavoastră un mic cuvânt, pentru că urmează şi slujba cea mare a sfinţirii celei mari a apelor. Dar un cuvânt smerit, de înţeles al praznicului de astăzi, aşa cum ni-l luminează dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o şi o împărtăşim din nou: "În vremea aceea - zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfântului Apostol Petru care era de faţă când s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc - a venit Iisus din Nazaretul Galileii şi s-a botezat în Iordan, de la Ioan. Şi îndată (în aceeaşi clipă) ieşind din apă, a văzut Ioan cerurile deschise şi Duhul Sfânt ca un porumbel pogorându-Se peste Dânsul. Şi glas s-a auzit din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit"(Marcu 1, 9-11).

Să luăm aminte cum a zis Părintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit". Doamne, ce vrea să ne spună nouă acest cuvânt unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii şi Scripturii)? Când din taina tainelor cerului Părintele ceresc Îi spune Lui Iisus: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit", simţim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru că nu am fost vrednici să ne spună nouă, fiecăruia dintre noi: Tu sau voi sunteţi fiii mei cei iubiţi. Deşi psalmistul rostise tot din graiul Părintelui ceresc: "Eu am zis: Voi dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt".

Dar în acelaşi timp tot psalmistul, inspirat, încredinţează mai înainte, în Psalmul 2 chiar, un cuvânt care se îngemănează tainic cu acesta din ziua botezului: "Zis-a Domnul (adică Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut". Acest cuvânt e din veşnicie, mai înainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Căruia Îi rosteşte Tatăl: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit", Îi rostise din veşnicie. "Tu eşti Fiul Meu. Eu astăzi Te-am născut". Deci naşterea din veci. O legătură revelatoare, iubiţilor, descoperitoare de înţeles. Acelaşi, Tatăl, Căruia noi Îi spunem Tatăl nostru (pentru că Fiul Lui ne-a învăţat) dă cele două mărturii: una în veşnicie: “Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut" (adică în veşnicie, veşnicule Fiu al Meu. Căci Eu Tată fiind, din veci sunt Tată şi din veci am Fiu, pe Tine, Veşnicul Meu Fiu)(Ps. 2); şi a doua mărturie: acum, la botez, când Iisus a venit la Ioan.

Ioan boteza mulţimile, care îşi recunoşteau păcatele... Păcatul a însemnat despărţirea de Dumnezeu, care, la rândul ei, a însemnat despărţirea de însăşi menirea noastră. De aceea a zis un profet - un cuvânt de la Dumnezeu: "Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă". Te cutremuri, şi ar trebui fiecare să se gândească la acest fapt: Când Îl părăseşti pe Dumnezeu te părăseşti pe tine însuţi; adică menirea ta, taina ta, rostul tău în faţa lui Dumnezeu şi în faţa creaţiei întregi. Şi atunci, în această conştiinţă a părăsirii, veneau oameni credincioşi (în felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profeţilor) din vremea aceea şi prozeliţi ai căinţei, din alte neamuri.
Mergeau la Ioan, care îi boteza cu botezul pocăinţei, aşa cum am arătat duminica trecută. Iisus a venit şi El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise - de la Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt, tot prin Iisus - taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, când Îl vede, tremură în faţa Lui: "Eu trebuie să fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?". Şi Iisus îi răspunde: "Lasă acum. Aşa se cuvine, să plinim toată dreptatea". Adică toată rânduiala Vechiului Testament, care pregătise lumea pentru Hristos: Legea şi poruncile; iar la porunci intra şi spălarea aceasta, a botezului cu apă, botez ritual. În vremea aceea era şi o comunitate monahală - a esenienilor - care, de asemeni, avea în rânduială acest botez al curăţirii. Şi la celelalte popoare erau spălări rituale: taina apei care spăla, şi simbolul ei, cînd trăieşti mai adânc, ştiind că adâncul din tine (şi la orice făptură în proiectul ei) e spiritual. Rădăcina oricărei existenţe e spirituală. Stă la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spălări rituale tot sub numele de botez.

Atunci, Iisus şi El implineşte această rânduială a Vechiului Testament şi a întregii lumi vechi; pentru că El nu a venit să strice Legea ci s-o plinească (adica să o ducă la plinătate); să plinească Vechiul Testament, care se încheie aici; cum va spune Mântuitorul mai pe urmă (după Sfântul Luca): "Legea şi proorocii au fost până la Ioan", iar de acum înainte se vesteşte Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, în faţa Stăpânului. Iisus n-a avut păcat de mărturisit, dar a primit actul simbolic, anume Şi-a plecat capul în apa Iordanului (aşa cum Işi va pleca făptura lui umană pe cruce şi de pe cruce în mormânt, şi va iesi la Înviere), dezvăluind încă de aici, simbolic, taina înecării păcatului şi Învierii. Atunci, spune Scriptura "îndată ieşind (care arată că nu a urmat mărturia păcatelor pentru că era Cel fără de păcat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) şi Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel şi glasul Părintelui ceresc s-a auzit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit..." Sfântul Marcu (ucenic al Sfântului Petru) spune: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit. Întru Tine am binevoit” (aşa cum rostise din veşnicie: "Tu eşti Fiul Meu. Eu astăzi Te-am născut" aşa şi acum, într-o a doua naştere). Şi întru Tine să fie toţi chemaţi, toţi pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteţi, fii ai Celui preaînalt. De aceea Te-am trimis în lume, Fiul Meu: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii! Întru Tine am binevoit (e toată bunăvoirea Mea). Făptura întreagă este operă a voinţei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Părintelui ceresc, prin lucrarea Fiului şi în unitatea, în comuniunea, în sânul Duhului Sfânt Care ne strânge pe toţi. El este arzând în noi dorul după Fiul; aşa cum a coborât în chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

Şi... cum tâlcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru păcat; căci nu avea păcate. Iar a doua zi după botez, când Iisus a venit la Iordan, Ioan a arătat către Iisus şi le-a spus ucenicilor: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Şi zic Părinţii (Sf. Ioan Gură de Aur): Ce a vrut să însemne acest cuvânt? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus - Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la rândul ei, e puterea care înfrânge păcatul. Şi, mai adânc, jertfa nu e legată numai de păcat; e legată de taina creaţiei. Orice creaţie poartă în ea taina jertfei. Şi o spun cu gând curat - de la Dumnezeu, nu de la mine - că aşa trebuie să trăiască omul, în orice act al lui, ca o stare de jertfă. Şi dacă ar trăi această conştiinţă de jertfă în actul cel mai intim, din care se odrăsleşte un copil în lume, dacă ai trăi conştiinţa jertfei, că dăruieşti ce ai curat în tine şi sfânt, în conştiinţa unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naşte handicapaţi şi bolnavi mintal, violenţi şi criminali, ci s-ar naşte - cum avem atâtea cazuri - oameni drepţi, curaţi, cuminţi, savanţi, înţelepţi şi sfinţi. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: "Iată Mielul Cel ce ridică păcatul lumii", ca să le arate celor de faţă: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea vouă, care veniţi să vă strigaţi păcatele; El a venit pentru păcatul vostru; pentru că El e Mielul, Cel ce ridică păcatul vostru. Prin însăşi întruparea şi naşterea Lui de la Duhul Sfânt şi din Fecioara a început ridicarea păcatului.

Şi auziţi ce a spus Tatăl despre Iisus, Care S-a botezat acum: "Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit". Tu eşti Icoana, modelul tuturor celorlalţi; care dacă vor veni la Tine când Tu îi vei chema şi le vei zice: "Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi osteniţi, şi Eu vă voi odihni pe voi", şi vor răspunde la sfinţenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune şi despre ei : Prin Tine şi ei sunt fiii Mei. Voi întări cuvântul psalmistului: Eu am zis (am grăit din veci şi în timp): Voi dumnezei sunteţi, fii ai Celui Preaînalt, chemaţi să descoperiţi în voi chipul Fiului Meu.

Botezul-DomnuluiŞi atunci, Iisus a intrat în apele Iordanului ca un miel, prefigurând jertfa de pe cruce, moartea şi învierea, intrând în apele Iordanului şi sfinţindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la această mare sfinţire: "Să se sfinţească apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorârea Duhului Sfânt, să se pogoare spre apa aceasta lucrarea curăţitoare a Treimii, să i se dăruiască harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului!" Şi noi auzim acum ca atunci la Iordan şi vedem în duh Treimea Sfântă: Fiul Care era în apele Iordanului, Duhul Sfânt coborând, în chipul porumbelului (văzându-L deci), "ca un porumbel", şi glasul Părintelui ceresc auzindu-l; deci auzind şi văzând (aşa cum la Horeb Moisi a şi auzit cuvânt, dar a şi văzut - rugul care ardea dar nu se mistuia, rămânea verde, viu în Dumnezeul Cel viu) - cele două simţuri, care înduhovnicite se înalţă, se transfigurează. De aceea rugăciunea cea mare, adresată Sfintei Treimi, începe: “Treime mai presus de fire, Preabună, Preadumnezeiască...". Şi adresându-se Mântuitorului: "Te-am văzut prunc în iesle întru naştere, iar acum desăvârşit bărbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desăvârşit (Părintele ceresc). Astăzi Proorocul, Înaintemergătorul, se apropie de Stăpânul; cu frică stă înaintea Lui.

Apele Iordanului se prefac în vindecări; toată făptura se adapă cu curgeri tainice. (De aceea se numeşte aghiasma mare). Toate apele se sfinţesc astăzi din taina coborârii în apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am văzut, nu să-Şi spele păcatele a venit, ci să ridice păcatul lumii, sfinţind apa; şi sfinţind casele, pe care le-am văzut zilele astea când am mers, stropind şi sfinţind, atât de luminoase, atât de curate, parcă le simţeam înnoite... şi simţeam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a înnoirii inimilor şi a feţelor tuturor care au primit cu atâta bucurie şi nădejde sfinţirea). Azi păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului. Astăzi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptăţii ne luminează, azi ne-am uşurat de plânsul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbăvit de întuneric şi adunarea cea sfântă şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Stăpânul, la Botez merge să ridice firea omenească la înălţime. Cel neplecat Se pleacă robului ca să ne slobozească pe noi din robie. Împărăţia cerurilor am dobândit, Împărăţia Domnului nu va avea sfârşit, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii şi lumea de veselie s-a umplut.

Iubiţilor, să trăim spiritual această taină, această bucurie, peste toate necazurile. De atâtea ori ne aflăm în faţa unui om îndurerat de un chin greu - în familie, în persoana lui - dar un singur cuvânt şi o singură scânteiere de har deodată îi schimbă durerea şi trăieşte în clipa aceea o deschidere a cerului în inima lui. Şi poţi să uiţi atunci durerea şi poţi să arunci, să îneci toată durerea de până atunci şi măcar pentru o clipă să trăieşti arvuna aceasta a bucuriei cereşti; cu care poţi să birui pe urmă necazurile şi durerile; din acea clipă în care te-ai împărtăşit de un strop de apă sfinţită, de un cuvânt dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul şi Sângele dumnezeiesc. Şi simţi că ai primit o arvună a învierii; a învierii pentru viaţa de aici şi pentru viaţa cealaltă. Dar biruind şi începând de aici, cu această credinţă şi nădejde şi putere harică pui noi şi mereu noi începuturi vieţii şi noi biruiri. Prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită (Care S-a arătat la Iordan); pentru care ne rugăm şi noi să ne ţină nedespărţiţi în credinţă, în adevăr, în iubire, în lumină şi în bucurie divină şi inimă senină. Cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Amin.

Părintele Constantin Galeriu


Citeşte mai mult pe www.ziuaveche.ro

Dobandirea Duhului Sfant

,,Bucuria mea``...cuvintele cu care ii intampina pe toti oamenii (chiar si pe cei cu ganduri rele) Sfantul Serafim de Sarov, acela care timp de 1000 de zile nu s-a ricicat de pe lespede rugandu-se neintrerupt.
Asa i-a intampinat sfantul chiar si pe cei care l-au batut ...,,bucuria mea``...nu ti-ar placea sa te primeasca oricine asa?





http://vlad-mihai.blogspot.com/2011/01/sfantul-serafim-de-sarov-despre.html