„Adevăr zic vouă: Nu s-a ridicat
dintre cei născuţi din femei
unul mai mare decât Ioan Botezătorul”
(Matei 11, 11)
„Pocăiţi-vă”, zice, „că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. Prin aceasta se înţelege că împărăţia atât de dorită de poporul ales nu se va cuceri nici cu sabia, nici cu puterea aurului, nici prin alte mijloace de acest fel. Această împărăţie era o Împărăţie a Duhului, în care poţi pătrunde şi în care poţi să trăieşti numai prin iubire.
La Soborul Sfântului Ioan Botezătorul
„Adevăr zic vouă: Nu s-a ridicat
dintre cei născuţi din femei
unul mai mare decât Ioan Botezătorul”
(Matei 11, 11)
Ieri [6 ianuarie] am prăznuit luminata zi în care Domnul a primit botezul de la Înaintemergătorul Ioan, în apele Iordanului. Am sărbătorit clipa în care Fiul lui Dumnezeu Şi-a început lucrarea Sa de mântuire a lumii. Dumnezeu a rânduit însă ca în această slăvită zi să se săvârşească o minunată slujbă: cea a Sfântului Ioan Botezătorul.
Şirul lung al Proorocilor, care prin puterea Duhului au văzut mai înainte pe Domnul, trebuia să se încheie cu cel mai mare dintre Prooroci, care să nu-L mai propovăduiască numai vizionar, ca ei, ci să-L arate cu mâna întinsă, grăind: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). El răsare ca un luceafăr ca să vestească celor din întuneric pe Soarele Dreptăţii şi să propovăduiască mântuirea tuturor oamenilor. Spre deosebire de oricare alt Prooroc, Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel prin care s-a împlinit profeţia: „Iată eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta” (Matei 3, 1).
Vlăstar al bătrâneţii şi al minunii, trăieşte în pustiu, îmbrăcat în haină din păr de cămilă şi încins cu brâu de curea, cu faţa suptă din pricina postirilor îndelungate şi a asprimii vieţii: se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatecă. Cu chipul plin de umilinţă, de duioşie, dar şi de tărie şi sfinte dorinţi, cu privire pătrunzătoare, el trece în ochii celor pe care-i boteza drept cea din urmă nădejde a unui neam prăbuşit în deznădejde. Sfântul Ioan botează pe malurile Iordanului, chemând la pocăinţă şi vestind Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu sufletul arzând de dorinţa Împărăţiei Cerurilor, Sfântul Ioan, Proorocul Focului, vede pe Mesia, Care a sosit în lume ca să taie pomul ce nu face roadă şi să-l arunce în foc, să vânture grâul pe arie, iar paiele şi pleava să le ardă. În scurta sa cuvântare, el cuprinde întreaga învăţătură pe care Domnul şi Apostolii Săi aveau să o predea după Dânsul. Câmpul de apostolat al Sfântului Ioan Botezătorul? Nu satele, nu oraşele, ci pustiul în care s-a sălăşluit şi în care a trăit nu pentru sine, ci pentru Mesia pe Care-L vestea. Sfântul Ioan purta în sine toată sfinţenia câtă putea cuprinde o fiinţă pământească, de aceea Biserica l-a numit „Înger în trup”, iar în sfintele icoane este adeseori zugrăvit cu aripi îngereşti.
Ioan, Îngerul Pustiei
„Pocăiţi-vă”, zice, „că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. Prin aceasta se înţelege că împărăţia atât de dorită de poporul ales nu se va cuceri nici cu sabia, nici cu puterea aurului, nici prin alte mijloace de acest fel. Această împărăţie era o Împărăţie a Duhului, în care poţi pătrunde şi în care poţi să trăieşti numai prin iubire. Pregătind calea Domnului, Botezătorul aminteşte vestirea Proorocului care zice că „orice prăpastie se va umple, munţii şi dealurile se vor pogorî, căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele cu anevoie de umblat, drumuri netede... şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Isaia 40, 4-5). Aceste cuvinte vestesc ivirea omului celui nou, a omului îndreptat, pocăit, pe care teama îl înjosise până atunci, dar pe care nădejdea, acum, îl înălţă; pe care mândria îl cobora, iar de acum smerenia îl ridică. El îndeamnă la curăţirea desăvârşită a gândurilor, la îndulcirea oricărei asprimi, astfel ca să biruiască bunătatea şi dragostea.
Căldura şi sinceritatea cu care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul, dar mai ales viaţa sa îngerească atrăgeau mulţimea de pe toate treptele sociale. Cărturarilor şi fariseilor, care răstălmăceau Legea şi tăgăduiau prin viaţa lor ceea ce spuneau altora prin cuvânt, Sfântul Ioan li se adresează necruţător: „Neam de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi dinaintea mâniei care vine? Faceţi roade vrednice de pocăinţă!” (Matei 3, 7-8). Cuvintele lui sunt aspre pentru că el era încredinţat de nesinceritatea acestor oameni: Dumnezeu s-a mâniat pe voi, le zicea el. Nu vă mândriţi că sunteţi mari, pentru că orice mărire fără harul lui Dumnezeu este spre osânda voastră. Dar dacă veţi face pocăinţă sinceră, Îl veţi putea îmblânzi. Mai marilor poporului, de multe ori desfrânaţi şi păcătoşi, el le vorbea cu îndrăzneala şi asprimea necruţătoare a vechilor Prooroci. Când grăia poporului, care era mai mult rătăcit decât vinovat, glasul său devenea cald şi prietenos: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are nici una şi tot aşa să facă şi cel ce are ce mânca”. În câteva cuvinte, el rezumă toată Evanghelia care cuprinde dragostea şi dreptatea.
Printre roadele adevăratei pocăinţe, Sfântul Ioan pune în primul rând milostenia. Dumnezeu va recunoaşte în dărnicia noastră sinceritatea căinţei noastre. O inimă îndreptată nu este ea semnul unei voinţe care a devenit dreaptă? De asemenea, dreptatea se cuvine a fi de toţi oamenii la fel respectată. Poporul, soldaţii, meseriaşii se adresează la rândul lor Înaintemergătorului: Ce vom face?... Fiţi drepţi, le răspundea Ioan, pe nimeni să nu asupriţi, să nu năpăstuiţi pe nimeni şi să vă mulţumiţi cu ceea ce vi se cuvine! Purtaţi-vă cinstit în munca voastră! Tuturor, mari şi mici, bogaţi şi săraci, cărturari şi necărturari, le recomandă pocăinţa, adică să se întoarcă de la întuneric la lumină. La întrebarea pe care i-o puneau unii, dacă trebuie să-şi schimbe slujba lor, Ioan le răspundea să rămână în ceea ce erau, dar să-şi îndrepte viaţa, părăsind abaterile morale din sufletele lor, arătându-le astfel calea Celui ce trebuia să vină să mântuiască pe toţi oamenii, fără a ţine seamă de ocupaţia lor.
Iată Evanghelia, iată pe omul creştin, iată noua societate creştină care apare la orizont! În cuvântul Sfântului Ioan se simţea tresărirea unei lumi noi, care se naşte acum: lumea adevărului şi a iubirii. Predica sa a exercitat o influenţă covârşitoare şi binefăcătoare asupra ascultătorilor săi, după cum ne grăiesc Sfinţii Evanghelişti. „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului”. Glas de foc, glas profetic cu mare putere de convingere, care vesteşte pe Mesia, Izbăvitorul lumii. Sfântul Ioan a mustrat, a sfătuit, a mângâiat şi a botezat cu apă – botezul pocăinţei – pentru a pregăti omenirea să poată primi botezul cu apă şi cu focul Duhului Sfânt, botezul creştin.
Botezul Domnului
Pentru ascultătorii săi, Ioan trecea drept un mare Prooroc şi-şi dădeau seama de puternica lui personalitate, dar cum nu erau pe deplin lămuriţi, îi puneau întrebarea: „Tu eşti Hristos?”. Drept răspuns, Ioan s-a coborât pe sine, luând chipul celui mai umil dintre muritori, pentru a arăta cât de sus este Acela de Care vorbeşte. El se considera cu atât mai mic cu cât se afla în directă legătură cu Cel întru adevăr Mare. Distanţa dintre Ioan şi Hristos este aceeaşi dintre fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu: „Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui”, zicea Sfântul Ioan. Şi cu toate acestea, om mai mare ca Ioan Botezătorul nu s-a aflat pe pământ.
Dacă încercăm să analizăm câteva momente din viaţa Sfântului Ioan, ne vom da seama cât adevăr se cuprinde în declaraţia solemnă pe care Mântuitorul o face cărturarilor despre Sfântul Ioan: „Adevăr vă grăiesc vouă: Nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Iată temeiul mărturisirii lui Hristos: naşterea minunată a Sfântului Ioan a fost anunţată preotului Zaharia de acelaşi înger Gavriil care a vestit Sfintei Fecioare că va naşte de la Duhul Sfânt. Când Fecioara Maria a vizitat-o pe Sfânta Elisabeta, care avea în pântece pe Sfântul Ioan, acesta, fiind plin de Duhul Sfânt, a săltat de bucurie în pântecele mamei sale. Oare nu Sfântul Ioan Botezătorul a văzut Prea Sfânta Treime la botezul Domnului: pe Tatăl, auzindu-I glasul, pe Duhul Sfânt în chip de porumbel, iar pe Fiul în apele Iordanului? Cine dintre muritori a atins vreodată creştetul Stăpânului ca Sfântul Ioan, când L-a botezat pe Domnul? El este cel ce pentru prima dată Îl numeşte pe Mântuitorul „Mielul lui Dumnezeu”, epitet atât de plăcut, pe care Biserica l-a primit şi-l rosteşte mereu la slujbele bisericeşti…
Nu ne mai trebuie alte mărturii. Ne aflăm în faţa celui fără asemănare dintre oameni. Suflet măreţ, voinţă de fier, fără prihană, generos, neînfricat, gata de jertfă şi cu darul proorociei fără seamăn. Suntem fericiţi că ne-am învrednicit să împletim astăzi rugăciuni de laudă şi mulţumire celui ce ne-a gătit calea către Hristos. A fost de ajuns să rostească numai câteva cuvinte în legătură cu persoana lui Hristos, pentru ca omenirea să-i acorde cinstire veşnică. De două mii de ani, firile cele mai alese ale omenirii, minţile cele mai înalte, inimile cele mai nobile, geniile cele mai mari repetă cu evlavie cuvintele lui Ioan Botezătorul: marii gânditori şi minţile creatoare din toate domeniile nu se socotesc vrednice „să dezlege cureaua încălţămintelor” lui Iisus Hristos. De aceea, să ne unim într-un gând şi într-o simţire şi să-i aducem cu toată curăţenia inimii prinos de admiraţie şi recunoştinţă Sfântului Ioan Botezătorul. Să urmăm pilda vieţii lui minunate de cumpătare, de smerenie, de sfinţenie şi să-i cântăm imn de laudă din adâncul sufletului nostru: „Bucură-te, Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al Domnului!”. Amin!
Arhim. Grigorie BĂBUŞ
http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/01/o-predica-parintelui-grigorie-babus.html
Părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş (1915-2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu