Doi sfinti,
Sfantul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei
Sfantul Spiridon , episcopul Trimitundei.
Sfantul Nicolae l-a palmuit pe Arie ( hulitor de Dumnezeu, sustinea ca Iisus Hristos nu e fiul lui Dumnezeu, ci o faptura oarecare), palmuire cu dreapta socoteala ( Hula de Dumnezeu e cel mai mare pacat), dar pentru care fuse dus la inchisoare , de unde in chip minunat Maica Preacurata si Preanevinovata , Pururea Fecioara Maria facu in asa fel ca omoforul care-i fusese retras , inapoi sa-i revina.
Sfantul Spiridon cu o caramida in mana, explica ce inseamna Sfanta Treime.In acest timp cei ce-l ascultau in mana lui vedeau nu doar o caramida, ci pamant, apa si foc !
Intamplarile celor doi prieteni, sfintiti inaintea Lui Dumnezeu, s-au petrecut la intaiul sinod ecumenic de la Niceea (-astăzi İznik, în Turcia- în anul 325 d.Hr. ( http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic)
.In vremea vrednicului de pomenire Imparatul Constantin Cel Mare. ( sa ne amintim: In hoc signo vinces!- In acest semn vei birui ! : semnul Sfintei Cruci aratandu-i-se pe cer).
Pe 6 decembrie fuse praznuit Sfantul Nicolae ( chipul blandetilor, dar care pe Arie l-a palmuit, cel care ne aduce nuielusa de nu suntem cuminti si ascultatori inaintea Lui Dumnezeu ), azi, pe 12 decembrie praznuim pe Sfantul Spiridon, mare facator de minuni, care alearga in ajutor sufletelor care-l cheama, e sfantul care-si paraseste racla, caruia de la an la an i se tocesc incaltarile.
M-a ajuta Bunul Dumnezeu sa ma harnicesc si sa-i fac si eu sfantului o pereche de caltuni?Cusuti cu mana!
Bucura-te Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare facatorule de minuni !
Dulci prieteni, inmiresmati cu buna mireasma, sfinti ai Lui Dumnezeu!
Cum a adus sfantul cu rugaciunile lui la Bunul Dumnezeu ploaia , la vreme de seceta, asa adus-a si noua astazi la Bucuresti soarele, care nu mai rasarise de 30 de zile!De la al doilea tur de scrutin al acestor de ras si plans alegeri de presedinte de tara. Va fi acest strain de neam si crestinism , noul ,,ales`` presedinte , un al doilea Constantin Cel Mare ?Mila Lui Dumnezeu si Voia Lui in toate!
Bucura-te Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare facatorule de minuni !
Si cum stau ei dragutii , unul in Grecia , in insula Corfu - Sfantul Spiridon-celalat in Italia , la Bari -Sfantul Nicolae , intre ei o apa mare -Marea Ionica, spaland tarmul Sfantului Spiridon, care se continua cu Marea Adriatica, spaland tarmul Sfantului Nicolae, caci fiecare din acesti sfinti sunt o mare de sfintenie!
,,36. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu".Psalmul 67-Vechiul Testament
Psalmul 67
http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-ierarh-spiridon-episcopul-trimitundei
Viaţa Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei
Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se
din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În
copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii
celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu
plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în
simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi
ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune,
iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a
plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni,
căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi
izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost
ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a
Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său,
unde făcea minuni preaslăvite.
Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar
uscăciunii îi urmă foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor
murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un
altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a
arătat Sfântul Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului
şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu
sârguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori,
adunându-i de la marginile pământului. Apoi a fost lucrul cel mai
minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în
chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăşi
sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat
ploaie mare pe pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a
rugat sfântul şi s-a făcut senin.
Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci
s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după
foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui
Dumnezeu, Spiridon. Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru
păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau
bogaţii vânzători de grâu, pentru acea scumpete, căci aveau grâu strâns
de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele, au început a-l vinde scump.
Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesăţios de
iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria
prin alte părţi mult grâu şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia
să-l vândă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în
hambare, până când se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l
vândă mai scump şi să câştige avere mai multă.
Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a
început a vinde griul său foarte scump. Atunci a venit la dânsul un
sărac, cerând şi rugându-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea puţin
grâu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind
cuprins de nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe
sărac, ci a zis către dânsul: "Să mergi ca să aduci preţul şi vei avea
ceea ce vei cumpăra". Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfântul
Spiridon cu plângere spunându-i despre sărăcia lui şi despre
nemilostivirea bogatului. Iar sfântul a zis: "Nu plânge, ci mergi în
casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfânt, că dimineaţa se va umple
casa ta de grâu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugându-se de tine şi
dându-ţi grâu fără plată".
Săracul, socotind că i-a zis sfântul aceasta numai pentru
mângâierea necazului său, văzându-şi deşartă şi fără folos nădejdea sa,
precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinând. Cum s-a făcut noapte,
prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pământ, iar
hambarele bogatului nemilostiv şi iubitor de argint au căzut şi apa a
luat tot grâul. Nemilostivul vânzător de grâu, cu ai săi, a alergat prin
toată cetatea, strigând şi rugând pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu
ajunge sărac. Dar oamenii, văzând grâul risipit pe drumuri, au început
a-l strânge şi a-l duce la casele lor. Asemenea şi săracul acela care
ceruse ieri, şi-a adunat grâu din destul, pe care, văzându-l bogatul, a
început a-l ruga să ia cât va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu
nemilostivirea bogatului, iar sărăcia şi foametea săracului a
mângâiat-o, după proorocirea sfântului.
Un plugar oarecare cunoscut sfântului, în acea vreme de foamete, a
mers la acelaşi nemilostiv bogat, care încă mai avea alte hambare pline
de grâu, cerând pentru hrană grâu pe datorie, făgăduind că-i va da cu
dobânda în vremea secerişului. Acela, neînvăţându-se minte cu pierderea
grâului celui dintâi, neschimbându-se din zgârcenia sa şi
neîndreptându-se, şi-a închis inima cu nemilostivire şi înaintea acestui
sărac, încât nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sârguinţă şi a
zis către dânsul: "Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grâu".
Auzind săracul acestea, lucrător de pământ fiind, a mers plângând la
arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunându-i necazul său. Arhiereul,
mângâindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a
mers singur la plugarul acela, ducându-i un bulgăre mare de aur. De unde
a luat aurul acela mai pe urmă se va vedea. Deci, punând aurul acela în
mâinile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vânzător de grâu
şi dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grâu, cât
va fi spre trebuinţa ta. Şi când va veni secerişul şi te vei îndestula
cu pâine, atunci, răscumpărând zălogul acesta, iarăşi îl vei aduce la
mine".
Luând săracul aurul din mâinile arhiereului, s-a dus cu sârguinţă
la acel bogat. Acela, cum a văzut aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de
aur şi îndată a dat pe datorie grâu săracului cât îi trebuia. După
aceasta, trecând vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi sosind
secerişul, plugarul a dat cu dobânda grâul bogatului şi răscumpărând
zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfântului Spiridon. Sfântul, luând aurul,
s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicând: "Vino cu
mine, frate, ca să dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a
dat nouă cu împrumut". Deci, intrând în grădină împreună cu plugarul şi
punând aurul lângă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicând: "Doamne
Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le
prefaci; Cela ce odinioară în faţa împăratului Egiptului, toiagul lui
Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum atunci l-ai
prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la
chipul său cel dintâi, pentru ca şi acest om să cunoască, cita purtare
de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe ceea ce este scris în
dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricâte voieşte Dumnezeu, le face.
Astfel, rugându-se el, îndată aurul acela luând puterea de fiinţă, a
început a se mişca şi se vedea întorcându-se şi târându-se ca un şarpe.
Şi aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea mâinilor
sfântului, prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul,
văzând acea minune, tremura de frică şi căzând la pământ, se socotea pe
sine nevrednic de o facere de bine ca aceea. Deci, şarpele acela a
intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire,
înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut
prin rugăciunile sfântului.
Un prieten îmbunătăţit al fericitului, din zavistia unor oameni
răi, a fost clevetit la judecătorul cetăţii şi pus în temniţă; apoi a
fost osândit chiar la moarte, fără de vină. Deci, înştiinţându-se
Sfântul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul său de la moartea
cea fără de vină. Atunci era vreme ploioasă şi un râu care era în cale,
revărsându-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece. Făcătorul de minuni,
aducându-şi aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu
chivotul legii ca pe uscat, în vremea când era plin de apă şi crezând în
acelaşi Dumnezeu atotputernic, a zis către râu, poruncindu-i ca unei
slugi: "Stai! Stăpânul cel de obşte îţi porunceşte, ca să trec eu şi să
scape bărbatul pentru care mă grăbesc".
Aceasta zicând sfântul, îndată a stat râul, oprindu-şi repejunile
apei şi a făcut cale uscată sfântului şi nu numai lui, ci şi celor ce
mergeau cu el, care au alergat înainte la judecător, vestindu-i venirea
sfântului şi minunea care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind
acestea, îndată l-a liberat pe cel osândit şi l-a dăruit pe el sfântului
sănătos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-văzători, greşelile
cele ascunse ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de
străini, o femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească şi
păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea a voit să spele picioarele
sfântului. Iar el, ştiind faptele ei, a zis către dânsa: "Nu te atinge
de mine, femeie". Aceasta a zis, nu urând pe cea păcătoasă sau
lepădându-se de ea. Căci cum ar urî pe cei păcătoşi, fiind ucenic al
Domnului, Care a mâncat şi băut împreună cu vameşii şi păcătoşii? Ci,
pentru ca să o facă pe ea să-şi aducă aminte de păcatele sale şi să se
ruşineze de faptele şi de cugetele ei cele necurate.
Când acea femeie mai vârtos se nevoia, vrând a se atinge de
picioarele sfântului ca să le spele, atunci, fiindu-i jale de pierderea
ei, sfântul, cu blândeţe şi cu iubire de oameni, o mustră, aducându-i
aminte de păcatele ei şi povăţuind-o către pocăinţă. Iar ea, mirându-se
şi spăimântându-se că cele ascunse şi cele nearătate ale ei, nu sunt
tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-văzător al omului lui
Dumnezeu, umplându-se de ruşine şi umilindu-se cu inima sa, a căzut la
picioarele sfântului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele şi
faptele sale cele mustrate, cu buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea
ceea ce a făcut odinioară desfrânata din Evanghelie. Iar el i-a grăit
ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăzneşte fiică,
iertate-ţi sunt păcatele tale. Şi iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de
acum să nu mai greşeşti. Dintr-acel ceas, femeia aceea şi-a îndreptat
spre bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.
De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfântului, se
cuvine a şti şi râvna lui pentru dreapta credinţă; deci cuvântul ce ne
stă înainte va arăta. Împărăţind marele Constantin cel întâi între
împăraţii creştini, în a şasea sută şi treizeci şi şase de ani de la
împărăţia lui Alexandru, feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute
douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit sobor al
Sfinţilor Părinţi, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu
rea-credinţă zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător şi
să hotărască că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Cei ce ajutau hula lui
Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie al Nicomidiei, Maris al
Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi, urmând cu
totul nebuniei lui Arie, bârfeau, zicând că Fiul lui Dumnezeu este creat
ca orice om.
Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei
împodobiţi cu viaţa şi cu învăţătura erau aceştia: Marele între sfinţi
Alexandru, care era încă preot şi în vremea aceea ţinea locul Sfântului
Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă
zăcea pe patul durerii; apoi slăvitul Atanasie, care nu era încă
împodobit cu rânduiala preoţească şi ţinea slujba diaconiei în biserica
Alexandriei. Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor,
din partea zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treaptă episcopiei
covârşeau pe alţii în înţelegerea credinţei. Atunci era împreună cu
dânşii şi acest mare Spiridon, a cărui viaţă şi dar care locuia
într-însul, era mai de folos şi mai puternic, pentru înduplecare spre
cele de folos, decât gurile altora şi decât legăturile silogismelor cele
cu meşteşug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia
împăratului, erau şi filosofi elini, care se numeau peripatetici, între
care era un înţelept care-l ajută pe Arie, care tăia ca şi cu o sabie
ascuţită de amândouă părţile şi se mândrea cu limba sa de sofist,
sîrguindu-se a râde de învăţătura celor dreptcredincioşi.
Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfântul Spiridon, fiind bărbat
neînvăţat, care numai pe Hristos ştia şi pe Acesta răstignit. Iar
Sfinţii Părinţi, ştiind învăţătura lui, căci n-a avut cât de puţină
învăţătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se întreba cu acel
sofist, care era meşter la cuvinte. Dar acesta, ştiind ce poate
înţelepciunea cea de sus şi cât sunt de neputincioase puterile
înţelepciunii omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela, zicându-i: "În
numele lui Iisus Hristos, o, fiolosofule, ia aminte la mine şi ascultă
cele ce voiesc a-ţi spune". Filosoful a zis: "Vorbeşte şi te voi
asculta". Sfântul a început a vorbi zicând: "Unul este Dumnezeu Care a
făcut cerul şi pământul, pe om din pământ l-a zidit şi toate celelalte,
cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu Cuvântul şi cu Duhul Său. Pe acel
Cuvânt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit
de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a
pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a
înviat neamul omenesc. Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi
cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L credem că
este de o fiinţă cu Tatăl, împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea
astfel le mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a
ispiti cum sunt acestea; pentru că acestea covârşesc înţelegerea ta şi
sunt mult mai înalte decât toată cunoştinţa".
Apoi, tăcând puţin, a zis: "Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea
astfel, o! filosofule? Pentru ca să te încredinţezi de adevăr, ia aminte
la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemănăm firea cea
îndumnezeită şi mai presus de fiinţă, cu făptura zidită şi stricăcioasă.
Dar, de vreme ce ochii sunt mai credincioşi decât urechile şi cel care
este puţin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea ceva cu
ochii cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu
această cărămidă, care este alcătuită din trei.
Acestea zicând sfântul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta,
având în stânga cărămida şi a zis: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh". Şi îndată strângând cărămida, o! prea slăvită minune!
focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în
mâinile sfântului. Cei ce vedeau s-au înspăimântat şi mai vârtos
filosoful, care, înspăimîntîndu-se cu sufletul, tăcea, ca şi cum nu mai
ştia să vorbească, neavând gură s-o deschidă împotriva cuvintelor
sfântului, în care lucra o putere dumnezeiască, încât s-au împlinit cele
scrise: "Nu stă în cuvânt împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere".
Apoi, filosoful a zis: "Cred că aşa sunt cele grăite de tine".
Atunci bătrânul a zis: "Vino dar şi primeşte semnul sfintei credinţe".
Iar filosoful întorcându-se către prietenii şi către ucenicii săi, a
zis: "Ascultaţi-mă: până când era cu mine întrebarea din cuvinte, am
adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meşteşugul iubirii de
întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de când, în locul
cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân puterea şi facerea minunii,
nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta
omul împotriva lui Dumnezeu. Deci, dacă şi dintre voi cineva poate să
înţeleagă că mine, să creadă în Hristos şi, împreună cu mine, să urmeze
acestui bătrân, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit".
Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura
că a fost biruit de sfântul bătrân spre folosul său şi se bucurau toţi
cei binecredincioşi, iar cei răucredincioşi s-au ruşinat.
Săvârşindu-se acel mare sobor al Sfinţilor Părinţi şi fiind biruit
şi lepădat Arie şi fiecare întorcându-se într-ale sale, s-a întors şi
Sfântul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui,
care înflorise cu tinereţile şi vremea vieţii sale şi-a petrecut-o în
feciorie curată, încât era vrednică de cămara cea cerească. Atunci a
venit la sfântul o femeie plângând şi spunând că a dat fiicei lui,
Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a
rămas odorul ascuns, neştiut de nimeni. Sfântul Spiridon, căutând
pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzând
lacrimile şi tânguirea femeii şi fiindu-i milă de ea, a mers la
mormântul fiicei sale, împreună cu casnicii săi şi a strigat către cea
moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr, zicându-i: "Fiică, Irino,
unde este odorul cel de aur, care ţi s-a încredinţat spre păstrare?" Iar
ea, ca dintr-un somn lung deşteptându-se, a răspuns: "În cutare loc al
casei (spunând numele locului) l-am ascuns pe el". Şi iarăşi a zis către
dânsa sfântul: "Dormi de acum, fiica mea, până când te va deştepta pe
tine Domnul tuturor, la învierea cea de obşte". Atunci s-au cuprins de
frică toţi cei ce erau acolo, minunându-se şi înspăimîntîndu-se de acea
minune preaslăvită, iar sfântul, aflând odorul în locul cel spus, l-a
dat acelei femei.
După aceasta, murind marele Constantin şi împărţind fiilor săi
împărăţia, a luat Răsăritul fiul cel mijlociu, Constantie. Acesta, fiind
în cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea, pe
care nu puteau să o vindece doctorii. Deci, lăsând împăratul cel bolnav
pe doctori, a alergat cu rugăciune către Dumnezeu, Care poate tămădui
sufletele şi trupurile şi de la El îşi cerea cu sârguinţă tămăduire
bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătându-i o
ceată de mulţi sfinţi episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai
aleşi, care păreau a fi celorlalţi povăţuitori şi începă-tori; deci,
aceia, îi spunea lui îngerul, sunt tămăduitorii bolii tale.
Deşteptându-se împăratul din somn şi gândind la ceea ce văzuse, nu
cunoştea cine erau cei pe care-i văzuse. Căci cum putea cunoaşte pe
aceia, al căror nume şi patrie nu erau lui ştiute? Şi mai ales când unul
dintre ei încă nici nu era episcop şi nici nu avea să fie episcop, dar
acum se arăta a fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere
multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la sine pe episcopii din
cetăţile dimprejur şi căuta să-i cunoască pe dânşii şi pe cei doi
episcopi ce îi văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăşi a chemat pe mai
mulţi, din locuri şi mai îndepărtate, dar nici între aceia nu i-a aflat.
După aceea a trimis în toată lumea ca să se adune la dânsul episcopii
din toată stăpânirea sa.
Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea
rugăminte - şi în insula Cipru, la fericitul Spiridon, episcopul
Trimitundei, căruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu, toate
cele despre împărat. Sculându-se Sfântul Spiridon, a mers la împărat,
luând cu sine pe ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului
în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu era episcop. Ajungând
în Antiohia au intrat în palatele împărăteşti. Sfântul episcop era
îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe
cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul
celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a
purta untdelemn din Sfânta Cruce.
Astfel, intrând el, una din slugile cele însemnate din palatele
împărăteşti, văzându-l că pe unul din cei săraci, a râs de dânsul şi,
nelăsându-l să intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate
după cuvântul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela,
cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala să, şi-a cerut
iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o. Ajungând sfântul înaintea
împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a
văzut în vis. Sculându-se de la locul său, s-a apropiat şi s-a închinat
robului lui Dumnezeu, rugându-l cu lacrimi, să se roage lui Dumnezeu
pentru dânsul şi să-i vindece boala.
Sfântul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a
făcut sănătos şi s-a bucurat de tămăduirea sa, câştigata prin
rugăciunile sfântului, iar împăratul l-a cinstit foarte mult şi toată
ziua aceea s-a veselit împreună cu dânsul, făcând ospăţ bunului doctor.
Iar Trifilie se minuna foarte mult de toată slava împărătească, de
frumuseţea palatelor şi de starea înainte a dregătorilor, când şedea
împăratul şi de toată rânduiala cea minunată a aurului, cum şi de
slujirea celor cu haine luminate. Iar Spiridon a zis către dânsul: "Ce
te minunezi, frate? Oare mândria şi slava împărătească fac pe împărat
mai drept decât alţii? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare
fiecare din săraci şi se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare
înaintea înfricoşatului Judecător? Pentru ce cinsteşti cele trecătoare,
ca şi cum ar fi neschimbate şi te minunezi de cele ce sunt de nimic,
când mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sunt nematerialnice şi
veşnice şi a iubi slava cea cerească şi nepieritoare?"
Apoi a învăţat şi pe împărat destul, ca să-şi aducă aminte de
facerea de bine a lui Dumnezeu şi să fie bun către cei ce sunt sub
stăpânirea lui; către cei ce greşesc să fie milostiv, către cei ce se
roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun dătător celor ce le trebuieşte
ajutor şi tuturor să le fie ca un părinte, cu bună îndurare plecându-se
către fiecare şi îndată întinzând mâna. Că dacă nu împărăţeşte cineva în
acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decât împărat. În
sfârşit, l-a învăţat să ţie tare şi să păzească cele ce se cuvin
dreptei-credinţe, neprimind nimic de la potrivnicii Bisericii lui
Dumnezeu.
Vrând împăratul să mulţumească sfântului pentru tămăduirea adusă
prin rugăciunile lui, îi dădu mulţime de aur, dar el n-a vrut să
primească, zicând: "Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu aşa
urâciune, în loc de dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine
pentru tine, dragoste este. Căci a lăsa casa şi a veni pe acest noian al
mării şi a răbda asprimea de iarnă şi de vânturi, oare aceasta nu este
dragoste? Şi pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur, care
este pricinuitor a toată răutatea şi care lesne pierde toată dreptatea?"
Astfel zicând, sfântul nu a vrut să primească nimic. Însă, fiind silit
de rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să
ţină la dânsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărţit
săracilor, care le trebuiau.
Prin sfătuirea acestui sfânt, împăratul Constandie a scutit de dări
preoţii, diaconii, tot clerul şi slujitorii bisericii, judecind a fi
lucru necuvios, că slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea
dajdie împăratului celui muritor.
Ieşind sfântul de la împărat şi întorcându-se într-ale sale, a fost
primit în casa unui oarecare iubitor de Hristos. Acolo a venit la
dânsul o femeie străină, care nu ştia să vorbească greceşte, aducând pe
braţele sale pe fiul său mort, pe care, punându-l lângă picioarele
sfântului, plângând şi neştiind nimeni limba ei, numai lacrimile
adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfânt să-l învieze. Iar
el, temându-se de slavă deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat.
Însă, fiind milostiv, se biruia de amară tânguire a celei ce plângea şi a
întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate?" Iar acela a
răspuns: "Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce altă poţi face, decât numai
să chemi pe Hristos, dătătorul de viaţă, care de multe ori a ascultat
rugăciunile tale; că dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe
săraci şi nenorociţi să-i treci cu vederea?"
Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire
s-a înduplecat, a lăcrimat şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat cu
fierbinţeală lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei şi prin Ilie a
dăruit viaţa fiului saretencii şi fiului somanitencii, a ascultat şi pe
Spiridon şi a întors duhul de viaţă în pruncul străinei, care, înviind
îndată, a început a plânge. Maică, dacă a văzut pe fiul ei viu, îndată,
de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea
cea mare şi necazul inimii omoară pe om, ci uneori şi bucuria cea peste
măsură face acelaşi lucru. Deci femeia aceasta a murit de bucurie, iar
cei ce priveau spre dânsa, după bucuria cea mare pentru învierea
pruncului, îndată le-a venit întristare şi lacrimi. Atunci, iarăşi a zis
sfântul către diacon: "Ce vom face?" Iar acela iarăşi i-a dat sfatul
cel dintâi şi sfântul s-a întors la rugăciune, ridicându-şi ochii către
cer şi mintea înălţându-şi către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morţilor
viaţă şi numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către
ceea ce zăcea moartă pe pământ: "Scoală-te şi stai pe picioarele tale";
iar ea, deşteptându-se ca din somn s-a sculat şi şi-a luat fiul cu
mâinile sale viu. Apoi a poruncit sfântul femeii şi celor ce se
întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a
făcut, iar diaconul Artemidot, după mutarea de veci a sfântului, a dat
acestea spre auzul tuturor credincioşilor, neascunzând măririle şi
puterile lui Dumnezeu ce se făcuseră prin marele plăcut al lui Dumnezeu,
Spiridon.
Întorcându-se sfântul acasă, a venit la dânsul un oarecare om,
vrând să cumpere din turma lui o sută de capre. Şi sfântul i-a zis să
aducă mai întâi preţul cel rânduit şi apoi să ia ceea ce a cumpărat. Dar
el, dând preţul pentru nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una,
socotind că nu va cunoaşte sfântul despre aceea, a cărui bunătate de
inimă era străină de grija cea mare a vieţii. Deci, mergând amândoi în
ocolul dobitoacelor, sfântul a zis către negustor ca să ia atâtea capre
pentru cât a dat preţul. Despărţind o sută de capre, le-a scos din ocol
şi una din acelea, ca o pricepută şi roabă bună, cunoscându-se că este
nevânduta de stăpânul său, s-a întors degrabă şi a alergat iarăşi în
ocol. Negustorul, prinzind-o a tras-o după dânsul; iar capra,
smulgându-se iarăşi, a fugit în ocol. Aşa de două şi de trei ori se
smucea din mâinile lui şi fugea în ocol, iar el o scotea cu sila şi mai
pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale sale. Dar capra, zbierând
şi bătându-l cu coarnele peste cap, se zvârcolea încât se mirau toţi
câţi erau acolo. Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând înaintea
tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dânsul cu
blândeţe: "Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca
acestea, căci nu suferă a fi dus la casa ta. Oare n-ai oprit preţul care
se cuvenea pentru dânsa şi iată pentru aceea se smulge din mâinile tale
şi fuge la ocol?" Deci acela, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit păcatul şi
şi-a cerut iertare. Apoi dând preţul şi-a luat capra şi aceea mergea
acum singură după dânsul în linişte la casa aceluia ce o cumpărase pe
dânsa, întrecând la mers pe stăpânul său cel nou.
În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de
mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergând
marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a
poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfântă rugăciune
pe scurt, pentru că sfântul se ostenise de calea cea îndelungată, mai
ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu
zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea,
citind şi cântând cu mândrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.
Deci fericitul, uitându-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî
cu asprime, zicându-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încât nu
numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi stă mut ca unul fără limbă.
Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre
aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar
diaconul a căzut la picioarele sfântului rugându-se în tăcere, ca să i
se dezlege limba. Se mai rugară pentru dânsul şi acei prieteni ai lui şi
rudenii, încât abia l-au îmblânzit, pentru că sfântul era aspru cu cei
mândri şi măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi, dezlegându-i limba, i-a
dat şi graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i
limba cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi
poticnindu-se la vorbă, ca să nu se mai mândrească cu glasul său, nici
să se mai mărească în deşert cu vorbă sa cea limpede.
Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în
biserică la Vecernie şi s-a întâmplat atunci că nu era popor în acolo,
decât numai slujitorii bisericeşti. Apoi a poruncit să se aprindă făclii
multe şi candele, iar el singur stătea înaintea altarului, bucurându-se
cu duhul. Deci când a strigat după obicei: "Pace tuturor", nefiind
popor ca să dea răspunsul cel obişnuit la cuvintele zise de arhiereu,
îndată s-a auzit din înălţime, strigând: "Şi duhului tău". Şi era glasul
acela dulce şi potrivit, covârşind toată cântarea omenească cea dulce.
Iar diaconul care zicea ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie
o cântare dumnezeiască de sus, cântând: "Doamne miluieşte". Glasul
acela se auzea şi de cei ce erau departe de biserică, încât alergau cu
sârguinţă la acel glas dulce şi prea minunat şi, apropiindu-se de uşi,
îndulcea mai mult urechile şi inimile lor acea cântare străină. După ce
au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe arhiereu cu
puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cântare bisericească nu se mai
auzea de nimeni şi se minunau foarte mult.
Altădată, sfântul stând în biserică la cântarea Vecerniei, n-a
ajuns untdelemn în candelă şi era să se stingă, că nu se găsea atunci
deloc untdelemn în biserică. Deci se mâhnea sfântul de aceasta, că nu
cumva, stingându-se candela, să înceteze cântarea Vecerniei şi să se
sfârşească pravila cea obişnuită a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face
voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în candelă untdelemn,
precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar slujitorii,
aducând vase le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din
candelă şi s-au umplut acele vase cu untdelemn sfinţit, ce era plin de
darul lui Dumnezeu.
În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în
Livia, ci alta cu acelaşi nume, la care mergea sfântul din Trimitunda
pentru oarecare trebuinţă. Atunci mergea cu dânsul şi Trifilie, ucenicul
lui, fiind episcop în Levcusia Ciprului. Trecând ei muntele ce se
numeşte Pentadactil şi ajungând la un loc ce se zice Parimna, care este
frumos, cu multă verdeaţă şi cu multe fructe, Trifilie, bucurându-se de
acel loc, a poftit ca şi el să se facă stăpânul unui sat din Parimna şi
să-l câştige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta
îndelung, întru inima sa.
Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor
celor mai înainte-văzători ai lui Spiridon, pe care marele părinte
înţelegându-l cu duhul, a zis: "Pentru ce o! Trifilie, cugeţi neîncetat
cele deşarte, poftind sate şi vii, care cu adevărat nu sunt de nici un
preţ, ci numai că se văd şi cu părere atrag inima omenească spre pofta
lor? Avem avuţie în cer nefurată, avem locaş nefăcut de mâini; pe acelea
caută-le, cu acelea îndulceşte-te, mai înainte de vreme, prin gândirea
la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se
face odată stăpân acelora, are moştenirea care niciodată nu piere".
Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit şi după aceea altă viaţă a
avut, încât s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel
şi de nenumărate daruri dumnezeieşti s-a învrednicit. Astfel fiind
foarte îmbunătăţit, marele Spiridon şi pe alţii îi povăţuia către fapte
bune, pentru că sporeau învăţăturile lui la cei ce le primeau, iar celor
ce le lepădau li se întâmpla sfârşit rău, precum ne va arăta cuvântul
ce ne stă înainte şi va urma.
Un corăbier locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în
oarecare lături pentru negustorie, a zăbovit acolo douăsprezece luni. În
acea vreme femeia lui, fiind o desfrânată, a zămislit în pântece.
Întorcându-se negustorul la casa sa şi văzând pe femeie însărcinată, a
cunoscut că a păcătuit şi, umplându-se de mânie, o bătea nevrând să mai
vieţuiască cu dânsa şi o izgonea din casa sa. Apoi, mergând la arhiereul
lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina şi cerea de la dânsul sfat
folositor. Iar el, mîhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei şi pentru
mâhnirea cea mare a bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o
dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era însărcinarea şi
rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei:
"Pentru ce ai călcat credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei
tale?" Iar femeia, pierzându-şi ruşinea, a îndrăznit a minţi, zicând că
nu de la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce
auzeau, se mâniau asupra ei mai mult pentru minciună, decât pentru
desfrânare şi îi ziceau: "Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă
şi cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au poate rodul cel
zămislit să zăbovească în pântece douăsprezece luni şi mai mult?" Iar ea
întărea, zicând: "Cel ce s-a zămislit în pântece aştepta întoarcerea
tatălui său ca să vină acasă din calea cea depărtată şi pruncul să iasă
din pântecele meu".
Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele
sale, a ridicat gâlceava, ca şi cum ea ar fi fost clevetită şi
năpăstuită. Iar bărbatul cel blând, Sfântul Spiridon, aducând-o spre
pocăinţă, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îţi
stă înainte şi pocăinţă mare, pentru că ţi-a rămas nădejde de mântuire;
căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu.
Însă văd că prin desfrânare ai născut deznădăjduire, iar prin
deznădăjduire, neruşinare. Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica
răsplată după faptă ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dîndu-ţi-se
loc şi vreme de pocăinţă. Acestea grăim ţie de faţă că nu va ieşi din
pântecele tău pruncul acela până când nu vei mărturisi singură păcatul,
adevărul neacoperindu-se cu minciuna, ceea ce şi orbii, precum se zice,
pot să o vadă".
Aceste cuvinte ale sfântului, degrabă au venit la săvârşire. Căci,
apropiindu-se vremea naşterii, au venit asupra femeii aceleia dureri
cumplite, care îi munceau pântecele foarte rău, ţinându-se pruncul în
pântece. Însă fiind cu inimă împietrită, n-a voit să-şi mărturisească
păcatul său şi într-acea cumplită durere a murit, neputând să nască. De
acest lucru înştiinţându-se, arhiereul lui Dumnezeu a lăcrimat şi se
căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi
mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se
împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta".
Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea
sfântului şi n-a ascultat sfătuirea cea de folos. Se va povesti acum şi
despre o altă femeie bună.
O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei şi binecredincioasă,
avea un bărbat necredincios, care ţinea de credinţa păgâneasca. Deci
femeia aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, şi i-a
spus necazul, rugându-l cu dinadinsul să se sârguiască şi să întoarcă
pe bărbatul ei la sfânta credinţă. Omul acela avea prietenie cu Sfântul,
ca vecin şi cinstea pe fericitul, iar uneori mergeau unul la casa
altuia, precum este obiceiul vecinilor.
Odată şezând la masă Sfântul Spiridon cu mai mulţi vecini şi cu
acel necredincios, fericitul a zis unuia din cei ce slujeau, în auzul
tuturor: "Iată, stă la porţi un vestitor trimis de slugă care păzeşte
turma mea, ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate
dobitoacele, rătăcindu-se prin munţi. Deci, mergând, spune-i robului meu
ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o peşteră şi nici un
dobitoc din turmă n-a pierit". Deci a mers sluga aceea şi a spus
trimisului cuvintele Sfântului Spiridon. Trecând puţină vreme şi încă
nesculîndu-se de la masă, alt vestitor a venit de la acea slugă, spunând
că întreaga turmă s-a aflat.
Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că
Sfântul Spiridon toate le vedea înainte pe cele de departe şi pe cele de
aproape şi parându-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut să-i facă
aceea ce cândva licaoniţii au făcut lui Barnaba şi lui Pavel; adică să
aducă tauri şi cununi şi să-i aducă jertfă. Iar sfântul a zis către
dânsul: "Nu sunt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sunt pătimaş asemenea
ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi
dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei
cunoaşte care esta tăria şi puterea Lui cea atotputernică.
Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflând vreme, sfătuia pe
bărbatul său cu multe cuvinte, ca să se lepede de necurăţia păgâneasca,
să cunoască pe Unul, adevăratul Dumnezeu, şi să creadă întru Dânsul. Şi
aşa, cu darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfânta
credinţă, l-a luminat cu Sfântul Botez şi s-a mântuit bărbatul acela
necredincios prin femeia sa credincioasă, precum grăieşte Sfânta
Scriptură.
Se povesteşte despre smerenia cuviosului, că fiind atât de mare
arhiereu şi făcător de minuni, nu se socotea a fi umilit păstorind oile
cele necuvântătoare, singur ostenindu-se pentru dânsele. Odinioară,
năvălind tâlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat câteva din
ele şi voiau să iasă. Dar Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind
puţina lui avere, a legat pe acei tâlhari cu legături tari şi nevăzute,
încât nu le era cu putinţă a ieşi din ocol şi astfel au fost ţinuţi până
dimineaţa. Făcându-se ziuă, a venit sfântul la oi şi văzând pe tâlhari
legaţi cu puterea lui Dumnezeu, având mâinile înapoi şi picioarele
nemişcate, i-a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învăţându-i pe dânşii
să nu poftească ale celui străin, ci din osteneala mâinilor lor să se
hrănească, le-a dat câte un berbec, zicând: "Luaţi aceasta, ca să nu fie
în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată noaptea". Apoi
i-a slobozit pe dânşii în pace.
Un negustor, din aceeaşi cetate se obişnuise a lua de la sfânt aur
pe datorie pentru negustorie şi, după ce se întorcea de la negustoria
sa, îi aducea ceea ce lua pe datorie şi-i poruncea sfântul să-l pună el
singur în lada aceea din care lua. Astfel, sfântul nu lua seama de
averea cea vremelnică, necercetând cu tot dinadinsul dacă acela, luând
singur aur cu binecuvântarea lui, apoi iarăşi aducând şi punându-l
înapoi de unde îl lua, i se binecuvânta negustoria lui.
Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care
îl adusese şi-l tăinuia la sine, iar înaintea sfântului a minţit, zicând
că l-a pus. Dar în puţină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru că
aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un câştig, ci şi marfa
care era a lui a prăpădit-o şi ca un foc în taină i-a risipit averea
lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăşi la sfânt şi i-a
cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfântul l-a trimis în cămara sa la
ladă ca să-şi ia singur, zicând: "Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce
ai luat".
Acela mergând şi negăsind aur, s-a întors la sfânt deşert. Sfântul
i-a zis: "Cu adevărat, frate, până acum, afară de mâna ta, n-a fost alta
în ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăşi ai fi luat". Iar
acela, umplându-se de ruşine, a căzut la picioarele sfântului,
cerându-şi iertare. Sfântul l-a iertat şi l-a învăţat să nu mai
poftească ale celui străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi
minciuna; pentru că dobânda care se câştiga cu nedreptate, nu este
dobânda, ci adevărată pagubă.
Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că
patriarhul de acolo, chemând pe toţi episcopii de sub stăpânirea lui,
voia cu rugăciune de obşte să sfarme toţi idolii păgâneşti, fiind încă
mulţime de idoli acolo. Deci, săvârşindu-se multe rugăciuni cu sârguinţă
către Dumnezeu, soborniceşte şi deosebi, au căzut toţi idolii din toată
cetatea şi din cele dimprejur, numai un idol mai vestit a rămas întreg
la locul său. Rugându-se mult patriarhul, cu mâhnire pentru sfărâmarea
acelui idol şi stând el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie
dumnezeiască, poruncindu-i să nu se întristeze pentru nesfărîmarea
idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon, episcopul
Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărâme cu
rugăciunea lui. Patriarhul, scriind îndată Sfântului Spiridon, carte cu
rugăminte, chemându-l în Alexandria şi vestindu-i pricina chemării, a
trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfântul, primind scrisoarea aceea şi
citind-o, s-a suit degrabă în corabie şi a pornit spre Alexandria.
Sosind corabia la ţărmul cel vestit al Alexandriei, care se numeşte
Neapoli, şi ieşind sfântul din corabie, îndată s-a sfărâmat idolul
acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au
înştiinţat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci când s-a
spus patriarhului că idolul s-a sfărâmat, îndată a zis către ceilalţi
episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie". Iar ei,
pregătindu-se, au ieşit întru întâmpinarea lui, primindu-l cu cinste şi
s-au bucurat de venirea acestui mare făcător de minuni la dânşii şi
luminător al lumii.
Pentru acest sfânt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti
Nichifor şi Sozomen pomenesc şi aceasta: "El era foarte sârguitor în
păzirea rânduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a
dumnezeieştii Scripturi, neschimbând nici un cuvânt din cele scrise în
sfintele şi cele fără de prihană cărţi. Odată, s-a întâmplat un lucru ca
acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din insula aceia,
pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfântul Spiridon
şi episcopul Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în
înţelepciunea cărţii - pentru că multă vreme în vârstă tinereţilor sale a
petrecut la Vârât, învăţând scriptură şi înţelepciunea; pentru aceasta
l-au rugat părinţii că să spună cuvânt de învăţătură în biserică
poporului.
Învăţând el poporul, s-a întâmplat în biserică, a aduce la mijloc
cuvintele lui Hristos cele zise către slăbănog, care sunt scrise la
Sfântul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar
Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuş, adică: "Scoală-te
şi-ţi ia culcuşul tău". Acestea auzind Sfântul Spiridon, s-a sculat de
la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui Hristos şi a
zis către Trifilie: "Au doară tu eşti mai bun decât cel ce a zis pat, de
te ruşinezi de cuvintele Lui?" Acestea zicând, a ieşit din biserică
înaintea tuturor şi n-a făcut un rău cu acestea, deşi era prea simplu cu
învăţătura; căci pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumuseţea vorbirii
sale, ruşinîndu-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune şi blândeţea.
Deci fericitul Spiridon era foarte cinstit de toţi, ca cel ce era mai
bătrân cu anii, mai slăvit cu viaţa şi mai întâi cu scaunul, cum şi
făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se
ruşineze de faţa şi de cuvântul lui.
Se mai spune şi despre o altă minune a Sfântului Spiridon. Mergând
Sfântul Spiridon la Sfântul Sinod cel dintâi, a toată lumea de la Niceea
şi, rămânând la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au tăiat noaptea în
taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum.
Făcându-se ziuă şi văzând sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a
spus Sfântului Spiridon. Iar el, nădăjduind spre Dumnezeu, a poruncit
slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi slugă, făcând degrabă
ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală,
la cel negru şi al celui negru la cel alb şi îndată au înviat caii şi au
stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfântul Spiridon cu dânşii pe
drumul său. Poporul se mira văzând un lucru ca acela, cum calul cel
negru are cap alb şi calul cel alb are cap negru, de care minune
ereticii s-au ruşinat.
Atâta dar şi mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încât în
vremea secerişului, în arşiţa soarelui, sfântul său cap se arăta plin
de rouă răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat în anul
cel din urmă al vieţii sale. Căci ieşind împreună cu secerătorii la
seceriş - pentru că era smerit şi lucra cu mâinile sale, nemîndrindu-se
de înălţimea dregătoriei - şi secerând holda sa, deodată, în ceasul cel
mai cumplit al arşiţei, s-a rourat capul lui, precum odinioară lina lui
Ghedeon; de care lucru toţi s-au minunat şi s-au mirat. După aceasta
toţi perii capului său s-au schimbat şi unii s-au făcut galbeni, alţii
negri, iar alţii albi; singur Dumnezeu ştie pentru ce s-a făcut aceea şi
ce însemna. Iar sfântul, pipăind capul cu mâna sa cea dreaptă, a spus
celor ce erau acolo, cum că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup
şi-i povăţuia pe toţi la fapte bune, iar mai vârtos spre dragostea lui
Dumnezeu şi către aproapele.
După aceasta, trecând nu multe zile, sfântul şi dreptul său suflet
l-a dat în mâinile Domnului său, Căruia cu adâncă cuvioşie şi cu
dreptate i-a slujit toată viaţa sa; apoi a fost îngropat cu slavă în
biserica Sfinţilor Apostoli, care este în Trimitunda, unde s-a orânduit a
se săvîrşi pomenirea lui în toţi anii, făcându-se multe minuni la
mormântul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui preamărit întru
toţi sfinţii Săi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia I se
cuvine şi de la noi slavă, mulţumire, cinste şi închinăciune în veci.
Amin.
Află cum poți prelua titlurile din Doxologia în saitul sau blogul personal!
Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.
În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.
Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.
Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.
![Parintele Arsenie Boca despre cel mai iubit sfant al crestinatatii -
Sfântul Nicolae
Inima lui era o mare în care se revărsau toate lacrimile pământului
“Sfântul Ierarh Nicolae e unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e (atât de popular) nici Sf. Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea-o spune cele două calităţi ale marelui ierarh: dragostea de Iisus, dragostea de Adevăr.
Deci «mila şi adevărul», pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.
Edictul lui Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul lui Constantin de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, la anul 313, Sf. Nicolae împreună cu toţi creştinii de prin temniţele imperiului roman sunt puşi în libertate.
La 325, printre cei 318 Sfinţi Părinţi ai primului Sinod ecumenic de la Niceea era şi ierarhul Nicolae. Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus. Atunci s-a cunoscut râvna sa pentru adevăr, care a trecut măsura. Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie pentru hulirea lui că Iisus n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulire vrednică de bătaie, căci Arie săpa la temeliile creştinismului, în care stătea sau cădea creştinismul, cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Înaintemergătorului său. Deci Sfinţii Părinţi amărându-se pentru palma Sfântului Nicolae, i-au luat omoforul arhieriei. La porunca Maicii Domnului i l-au dat înapoi. De atunci este zugrăvită Maica Domnului şi Domnul Hristos cu omoforul pe icoana Sfântului Nicolae.
Iată deci pasiunea pentru adevăr cum n-au mai avut-o ceilalţi Sfinţi Părinţi!
Tot aici se pot socoti şi intervenţiile energice ale sfântului, când în două rânduri erau condamnaţi la moarte nişte nevinovaţi şi i-a scăpat.
Aşa, odată, într-o mare secată, a aprovizionat cu grâu cetatea sa, scăpând-o de foamete.
A scăpat de mizerie şi păcat trei fete sărace, înzestrându-le pe ascuns ca să se poată căsători.
Inima lui de părinte al creştinilor a ars ca o făclie. Poate că şi aici stă o taină a sfinţeniei lui: capacitatea lui de suferinţă, suferinţa pe care o aduna de la toţi, [ceea ce] îi făcea iubirea mai strălucitoare, şi care apoi mai multă suferinţă atrăgea, sporind focul iubirii sale de oameni.
Suferinţa şi iubirea cresc în progresie.
Iată o taină a luminătorilor lumii. Aceeaşi explicaţie o au şi minunile ce le-a făcut Dumnezeu ca răsplată a oamenilor pentru dragostea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu e făcătorul de minuni întru sfinţii Săi. Iar marea minune – şi din ce în ce mai rară între oameni – e tocmai această lumină a inimii, care nu are hotar mormântul. Aşa se face că Dumnezeu o laudă cu faptele mai presus de fire în numele iubiţilor Săi iubitori de oameni”.
(Părintele Arsenie Boca, Seminţe duhovniceşti, Editura Lumea credintei, 2009
Pictura Parintelui Arsenie la Biserica din Draganescu](https://fbcdn-sphotos-g-a.akamaihd.net/hphotos-ak-prn2/s843x403/1395109_612715565454168_1058024616_n.jpg)
