Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec.

Am intrat intr-o noua sala de balet.La subsol.Tot intr-o casa boiereasca.Ca atunci cind am intrat prima data , aveam sase ani si maestrul de balet, unul despre care am auzit vorbindu-se pe toate octavele multi ani dupa ce plecase la Domnul, maestrul Daminescu ne punea sa facem pasul lui Pazvante.Ne luam cate trei patru de brateta si faceam cam un fel de mars militaresc.Nu intelegeam nimic si pentru ca-mi placea muzica, era ritmata si vesela si mi s-a parut ca nu aveam voie sa rad , limba imi iesea involuntar pe afara.Traim o bucurie launtrica la fiecare lectie de balet.Insista la sfarsitul orei sa-i spun de ce scot limba la el si eu nu-l credeam , ma uitam in ochii lui, vedeam ca rade s radeam si eu.Pana cand intr-o zi ind am fost constienta ca limba mea era pe afara.
Din ziua aceea nu stiu cum s-a intamplat , dar amestrul a disparut.
In noua sala de balet am intrat strangind bine din dinti, nu care cumva sa-mi sara iarasi limba pe-afara, ma topeam de bucurie in preajma pianului, a barei lustruite dintr-un lemn deschis la culoare care mirosea a maini prietenoase, a lemn cantator, a parchetului montat in zig-zag, imi place sa-i zic sinusoida cu colturi, de parca o inima a baletului s-a cautat de sanatate si si-a intins electrocardiograma sub picioarele balerinelor.Despre profesoara de balet nu pot sa zic prea multe, ma tem sa nu-mi scape limba pe afara.
E ardeleanca.Are un zambet asimetric si ochii i se micsoreaza indreptandu-se oblic catre tample.M-a condus in cabina, mi-a dat o rochie si m-a lasat sa ma schimb.
Nu mai vazusem o rochie asa de frumoasa.Poalele erau din voal alb ca o spuma, corsetul din catifea verde -muschi de padure , paiete aurii domoale.
In sala mai erau ca mine, alte fete , toate visau sa devina candva Ana Pavlova.Dintr-un punct de vedere era foarte probabil.O pereche de poante se facea rost cu greu, daca se milostivea vreo colega de-a profesoarei ( si pe ea o chema tot Ana)sa ne trimita de la Opera Romana cateva perechi purtate .Nu tineai cont ca sunt mai mici sau mai mari pentru piciorul tau, le punai , te bucurai si mai vroiai.

Acum stateam toate in sala , asteptam sa ne spunem numele si ce ne-o mai intreba.Si Ana a pornit magnetofonul,ne-a spus sa dansam , a dansat si ea cu noi,ma intreb si acum daca oi fi scos limba.Era un vals ,, nu-i nimic , traiam fara obligatia pasilor execati, eram chiar Valsul Florilor...asa m-am cunoscut.Ce mult imi plac mie margaretele!

In ce zi a facut Dumnezeu iarba si pomii? In ziua a doua!
,,11. Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa.``http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/25/Facerea

,,Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.
Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!

Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.

Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.

Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.

Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.``
De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.

Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.

Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: "Uite, câţi diavoli au venit!".

A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: "Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!"

Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.

Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: "Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!".
http://www.sfaturiortodoxe.ro/drumul.htm