Uriaşul adormit
Preot Gh. Calciu
,,In 1826, apårea cartea lui Jonathan Swift, intitulatå Cålåtoriile lui Gulliver. Cartea publicatå anonim a cunoscut un succes imediat. Cititorii şi criticii au gustat satira, copiii au luat-o ca pe o poveste, interpretatorii au vazut in ea diferite simboluri.
Cea mai comunå interpretare era tema uriaşului adormit. Fårå indoialå cå lucrarea lui este cu mult mai subtilå, plinå de simboluri şi de aluzii la viaţa politica şi socialå a contemporaneitåţii lui, dar aplicabilå tuturor epocilor şi numeroaselor situaţii pânå aståzi.
Må intereseazå partea calatoriilor lui Gulliver care se referå la ajungerea lui în ţara piticilor. Nu pentru a face o analiza a cårţii, mai subtilå sau mai grosolanå faţå de alţi comentatori, ci pentru similitudinea cu starea socialå şi politica actualå din România şi din alte pârţi ale lumii.
Gulliver naufragiazå pe o insulå şi, epuizat de efortul fåcut pentru a atinge înnotând ţårmul, adoarme greu. Se trezeşte legat cu mii de fire foarte subţiri dar rezistente şi nu mai putea face nici o mişcare. Insula era locuitå de pitici, aceştia îl legaserå aşa de straşnic. E târît pânå aproape de palatul regelui piticilor şi ajunge så cunoascå toate intrigile şi acţiunile din ţarå, ajungând un favorit al regelui şi chiar al poporului. Organizarea ţårii era absolut ca a oricårui stat european, cu cele bune şi cele rele şi el s’a implicat în toate, chiar şi in råzboiul cu insula de pitici vecinå, pe baza unui conflict vechi şi nerezolvat. Conflictul era urmåtorul: piticii lui Gulliver ciocneau oul la capåtul gros, iar ceilalţi la capåtul subţire. Prin forţa lui Gulliver şi prin participarea lui directå la råzboi, adversarul a fost înfrânt, ciocnirea oului la capåtul gros a triumfat şi Gulliver a plecat de acolo låsând în urma lui o lume a piticilor pacificatå pe baza acceptårii spargerii oului numai la capåtul gros.
Cred cå toate råzboaiele au în ele ceva din råzboiul spargerii ouålelor la un capåt sau la celålalt. Rusia Sovieticå ne-a luat Basarabia şi o parte din Bucovina, fiind chematå în ajutor de o parte a populaţiei zonei care spårgea ouåle la capåtul gros, ca şi Rusia. Odatå ocupate cele douå provincii, guvernul sovietic a pus la dispoziţia populaţiei «eliberate» trenuri speciale gratuite pentru cålåtorii lungi şi pe termen nedefinit pânå in Siberia, unde cele douå tabere care ciocneau ouåle la capete diferite s’au înfråţit în elanul construirii comunismului, viitorul luminos al omenririi. De altfel, Rusia a fåcut acelaşi lucru şi cu alte naţiuni, cuprinså de misticul sentiment al instaurårii unei påci eterne – Pax Sovietica.
Råzboiul preşedintelui Bush împotriva lui Sadam şi a Irakului a avut un motiv similar. De asta data – spre deosebire de Rusia – America spårgea oul la capåtul subţire (spre a se deosebi de Rusia comunistå) şi Irakul la capåtul gros. Dupå ce Irakul a fost ocupat şi Sadam prins – chiar dacå råzboiul a luat o altå întorsåturå – s’a constatat cå Irakienii nu spårgeau ouåle nicicum, ci le tåiau la mijloc. Faptul nu a avut nici o relevanţå, pentru cå, din moment ce nu spårgeau ouåle la capåtul subţire, înseamnå cå erau «împotriva noastrå», oricum (a Americanilor.) Ceea ce era important era conţinutul ouålor, în acest caz. Administraţia americanå a descoperit exact acest conţinut, care nu avea nimic de a face cu conţinutul afirmat de ei.
Ceea ce urmåreşte eseul nostru este înså råzboiul spiritual. Existå multe similitudini între råzboiul în spirit şi cel dus pe plan politic: unele din aceste råzboaie erau duse pe motivul ciocnirii ouålor, cum a fost lupta dintre papi şi împåraţi, altele erau duse, cum e cazul cruciatelor, pentru cruce sau semilunå, dar toate (sau aproape) au eşuat în råzboiul oålor. Epoca dintre cele douå råzboaie mondiale a dus la crearea imperiului sovietic, activ, agresiv, intolerant şi perfid. Realitatea este cå perfidia sovieticå nu avea nimic de a face cu subtilitatea, încât så nu fie våzutå şi mirositå de la o poştå de democraţiile europene. Dar pentru cå şi unii şi alţii ciocneau atunci ouåle la capåtul gros, frăţietatea lor a fost plinå de dragoste şi armonie.
Aceasta este răstimpul în care, dupå o perioadå grea, Biserica Ortodoxå a obosit şi a adormit. O parte a Bisericii ortodoxe din ţårile comuniste a adormit somnul de veci al martirajului, cealaltå parte a adormit somnul conştiinţei. Violenţa şi opresiunea au în ele o forţå misticå şi aceastå forţå vine de la diavolul. Dacå nu «ispiteşti» bine duhurile (1 Ioan 4: 1), dupå o presiune îndelung exercitatå, vederea clarå nu mai lucreazå cum trebuie, argumentele încep så devinå seducåtoare, mintea cautå justificåri în sensul avantajelor sau al apărării prin compromis şi «somnul raţiunii» bune începe så nascå monştri.
Cel mai uriaş adormit al perioadei de care vorbesc a fost Biserica Ortodoxå. In ţårile comuniste europene şi în Rusia toatå politica, dupå valul “revoluţiei” bolşevice şi dupå începerea colaborărilor cu regimurile instalate, era duså de pitici morali şi intelectuali. Ei foloseau firele subţiri şi tari cu care înfåşurau biserica (pentru celelalte categorii orice fel de fir era lucrativ) ca pe un uriaş, târînd-o spre palatul puterii, spre supunere. O forţå uriaşå care ar fi putut schimba faţa lumii comuniste, în ciuda colaborårii neruşinate a occidentului cu conducåtorii ţårilor din alianţa sovieticå, dormea în timp ce piticii mişunau pe trupul uriaş. Incet-încet, ca şi Gulliver, Biserica s’a mişcat ca într’un somn spiritual susţinând lupta pentru ciocnirea oului la capåtul gros. Dar o parte a acestei biserici murea martiric mårturisind în cer şi pe påmânt Calea, Adevårul şi Viaţa. Acestå forţå misticå a martirajului s’a înscris în substanţa esenţialå a Bisericii şi a poporului creând acea mişcare spiritualå care a fåcut din Ortodoxie – prin părinţii spirituali cålugåri şi preoţi – fåclia neadormitå a credinţei şi a nådejdii.
Dupå schimbårile de la sfârşitul decadei a noua, somnul a continuat. Biserica adormitå acum numai pe jumåtate, a continuat så susţinå pe cei care ciocniserå şi mai ciocneau oule la capåtul gros, pentru cå deţineau puterea politicå. Incå multå vreme, sub incantaţia puterii politice şi financiare, somnul ţine uriaşul în braţele lui.
Repet ca, în momentul de faţå, nu exsitå o altå putere mai mare: catolicismul, prins în ghiarele democraţiei de stânga şi în contradicţia moralå aruncatå pe taraba democratå de presa de stânga şi de evrei, în privinţa preoţilor pedofili, se sbate într’o neputinţå realå, deşi temnicerii democraţi încearcå så mai pretindå cå respectå majestatea catolicismului, mai întrebându-l pe papa despre poziţia faţå de transplant, de embrioni umani sau numai menţionându-i opinia fårå så i-o fi cerut, sau menţionând în subsolul vreunui articol pårerea papalå despre filmul lui Mel Gibson. Singura armatå de temut - şi slujitorii satanei stiu acest lucru - este imensa armatå a credincioşilor ortodocşi din fostele ţåri comuniste. Aceastå armatå nu şi-a dus lupta ei aşa cum trebuia, la vremea ei, nu şi-a dus lupta ei nici dupå caderea comunsimlui aşa cum trebuia, nu şi-o duce nici acum aşa cum trebuie, chiar şi dupå hotărîrea Sfântului Sinod de a obliga preoţii så påråseascå arena politicianismului sub pedeapasa caterisirii.
Gulliver, prin jocul întâmplårii, a ajuns pe insula piticilor care ciocneau ouåle la capåtul gros şi a crezut cå aşa era bine şi a ajutat acest regat så câştige råzboiul început de piticii ciocnitori ai ouålelor la capåtul subţire. Apoi a plecat, convins cå a fåcut o mare dreptate. Dacå aceeaşi întâmplare l-ar fi dus la cei ce ciocneau oul la capåtul subţire, i-ar fi ajutat pe aceştia så câştige råzboiul şi ar fi plecat de acolo fericit cå şi-a îndeplinit misiunea stabilind pentru eternitate în lumea piticeascå ciocnirea ouălelor la capåtul subţire.
Dupå ce Biserica Ortodoxå s’a implicat, într’o måsurå evidentå, în susţinera, de voie, de nevoie, a regimurilor comuniste, acum se trezeşte, dar nu complet – nici Gulliver nu era complet treaz când a påråsit ţara piticilor – şi påråseşte pe cei susţinuţi, prin simpla ieşire pe uşå, fårå ca måcar s’o trânteascå, låsându-i pe cei susţinuţi mai înainte så ciocneascå pe mai departe ouåle la capåtul gros cu adversarii lor, cei mai mulţi falşi adversari –şi chiar cu cei adevårţi. Uriaşul iese din scenå, puterea misticå se retrage in cochilie ca melcul care poate dormi neîntors trei ani în cåsuţa lui. Un ierarh a afirmat cå ierarhiei nu-i este tot una cine conduce ţara şi aceastå afirmaţie a fost socotitå ca un act de bravurå. Ar fi fost un act de bravurå sub Ceauşescu, acum nu înseamnå nimic mai mult decât o slabå mişcare a degetului mic de la piciorul uriaşului. Aståzi adevårurile se spun tare, aståzi este vremea ca ceea ce s’a spus altådatå la ureche så fie strigat de pe acoperişurile caselor.
Ceea ce vå gråiesc, spuneţi la luminå şi ceea ce auziţi la ureche, propoveduiţii de pe case» (Mt.10 : 27)
Intr’unul din cele Sapte Cuvinte Cåtre Tineri, ale mele, din 1978, am spus acest lucru, ştiind ca atunci era vremea rostirii de pe acoperişuri, dar ierarhia s’a temut şi cuvântul spus de un oarecare preot nu a rodit decât suferinţå pentru el, robie pentru popor, somn pentru uriaşul adormit. Aståzi Biserica trebuie så-şi rosteascå råspicat cuvântul. Relaţia mai mult sau mai puţin expreså a bisericii cu şefii de stat ai ţårii, amiciţiile persoanale ale unori ierarhii cu miniştrii şi cu primii miniştri ai guvernului, participarea preoţilor prin propagandå şi prin înscrierea formalå în partidele politice au lasat impresie unei bunecuvântårii acordate puterii de a jefui pe mai departe ţara şi neamul, de a introduce legi împotriva firii în stat, de a fi de acord cu toata corupţia care guverneazå peste legea şi aşa destul de nefericitå a nefericitei noastre ţåri.
A pleca în felul acesta înseamnå, oarecum, a spune: “V’am susţinut destul, v’am ajutat så impuneţi ciocnirea ouålelor la capåtul dorit de voi, acum plecåm sa ne vedem de treburile noastre.» Plecarea Bisericii a fost puţin cam [GC1] împleticitå, trezirea nu era completå.[GC2]
De mai multe ori l-am vizitat pe Mitropolitul Mladin al Ardealului. Poate şi el a dormit ca şi alţii, dar ne-a spus atunci ceva ce m’a fulgerat prin inimå. Eram mai mulţi de faţå, între care şi pårintele Dometie, duhovnicul Sf. Mânăstiri Râmeţi:
« Sub comunişti poţi så te înalţi cât vrei în sus, pânå la cer. Dar de îndatå ce vrei så te întinzi pe laturi, eşti tåiat fårå milå, într’o clipå.»
Era evident cå se referea la despuierea biserici de funcţia ei socialå, de dimensiunea ei orizontala, de implicarea Bisericii în problemele cetåţii. Mi se pare cå plecarea Bisericii din zona socialå şi politicå este confirmarea acestei teorii comuniste: poţi så te înalţi pânå la cer, dar nu te båga în treburile noastre. Asa îmi spuneau la securitate: «De ce te legi la cap?Eşti popå, eşti profesor, ai salariu, ai preoteaså şi copil, ce mai vrei? Te dai mare findcå ţi-am îngåduit, dupå ieşirea din închisoare så studiezi. Puteam så te bågåm în închisoare din nou când voiam, fårå så fim nevoiţi så ne justificåm. N’am fåcut-o crezând cå ţi-ai bågat minţile în cap. Acum o så-ţi putrezeascå oasele în puşcårie, pentru cå milå nu vom mai avea.»
Dumnezeu m’a scos din puşcårie fårå mila lor, pentru cå am slujit Biserica vie, biserica formatå din cei ce sufereau, biserica de rugåciune şi de demnitate.
In drumul meu prin ţarå, prin duhul României, am sugerat de multe ori aceastå trezire a Bisericii lui Hristos, şi în conferinţe publice, şi în convorbiri particulare. Eram tulburat cå biserica era atacata pe drept şi pe nedrept şi ierarhii nu reacţionau. Am afirmat cå temerea ierarhiei bisericeşti – includ aici nu numai ierarhii, ci pe toţi slujitorii – de a se afirma în plan politic şi social este o dezertare. Gulliver pleacå. Am clarificat fårå nici o umbrå ce înseamnå politicå, nu politicianism, singura formå de activitate practicatå în România, ci sensul genuin al cuvântului sensul lui nobil: a avea grijå de treburile cetåţii (polis). Trebuie Biserica så se implice în treburile cetåţii, are ea o dimensiune socialå, a primit ea poruncå de la Mântuitoru så primeascå pe stråin, sa adape pe cel însetat, så imbrace pe cel gol, så viziteze pe cei din închisoare şi din spitale? S’a ridicat Iisus [GC3] împotriva nedreptaţii, a strigat Ioan Botezåtorul[GC4] împotriva abuzurilor regale, au mers martirii la moarte nerespectând poruncile «pågânului împårat»? A certat Mântuitorul pe conducåtorii religioşi şi politici ai Iudeilor? Numitu-i-a pe ei morminte spoite, pui de nåpârci. A întemeiat Iisus o nouå Impåråţie în lumea acesta påcåtoaså? Funcţia social politicå Biserici se face prin rugåciune şi fapte bune. Susţinerea, chiar şi indirect, a guvernelor corupte şi a persoanelor este o participare la påcat. Aceste concesii au dus la o anumitå corupţie în sânul bisericii, la o coborîre a moralitåţii preoţimii, la simonie pe scarå foarte largå.
Biserica nu poate ieşi din viaţa socialå ducând cu ea, pe mai departe, toate aceste poveri. Desigur, såråcia extremå a populaţiei a adus toate aceste racile, dar aceasta nu este un motiv så låsam lucrurile så curgå mai departe aşa. Biserica så se purifice în mådularele ei: ierarhie şi credincioşi. Fârâ milă pentru pâcat, fără cruţare pentru rău. Politicienii de aståzi nu mai au nici un soldat adevårat, ci numai mercenari. Armata Bisericii este sfântå, sau, în orice caz, trebuie resfinţitå. Milioane de soldaţi stau în spatele ierarhiei, gata de o luptå spiritualå, socialå şi politicå dreaptå. Sute de mii de tineri educaţi, instruiţi în şcoli, sfinţiţi prin credinţă, spovedanie şi împărtăşanie la timpurile cerute, stau în spatele ierarhiei. Asumaţi-i preasfinţiţilor. Ei sunt cei care v’au luat apârarea mereu, cu devotament, cu riscuri, dar când stângiştii i-au acuzat câ sunt fundamentalişti – şi sunt – aşa cum afirmâ şi IPS Bartolomeu, sau câ sunt naţionalişti şi chiar legionari, nu i-aţi apărat. Ei totuşi rămân credincioşi dragostei faţă de Biserică şi de ierahia ei, fără teamă şi fără compromis.
Så priveascå biserica la toţi candidaţii la preşedinţie, începând cu Nåstase şi sfârşind cu ultima apariţie, Lia Roberts. Ce aduc aceştia toţi? Ce armatå realå de corupţi sau imaginarå au în spatele lor? Ambiţii şi ambiţioşi, dornici de [GC5] îmbogåţire, imorali, jefuitori.
Dacå Biserica nu va lega rånile poporului, cine o va face? Dacå Biserica nu va hråni pe cei înfometaţi, cine o va face?
Da! Biserica trebuie så se implice, în condiţiile actuale de nemernicie, în viaţa socialå şi politicå, dar nu în sensul politicianismului, nu în sensul de a susţine un anumit partid – toate sunt corupte – nici måcar în sensul de a-şi forma un partid al ei, de oameni corecţi, muncitori, nedornici de imbogåţire. Armata aceasta a bisericii are sute de mii de oameni vrednici, neînregimentaţi politic, credincioşi, care se spovedesc şi ţin posturi şi participå la slujbe cu regularitate, tineri valoroşi şi båtrâni înţelepţi care nu au nici o şanså de a-şi pune calitåţile lor în slujba semenilor, fiindcå nici un partid politic nu are nevoie de oameni cinstiţi care så spunå în Parlament: Opriţi ticåloşia!
Prin zecile de mii de preoţi şi de cålugåri spoveditori, care cunosc sufletul în adâncime al penitenţilor lor, aceştia pot recomanda Ierarhiei persoane demne care så candideza ca independenţi. Biserica poate furniza suficiente semnături, chiar şi pentru un preşedinte, fårå aparatul corupt al lui Nåstase şi fårå dolarii seducåtori ai Liei Roberts (Care, bineînţeles nu se vor muta din contul ei în ajutorul săracilor). Trebuie så se înceapå cu funcţiile locale, cu primarii, în primul rând, care sunt prima reţea de corupţie şi så se ajungå pâna la funcţiile parlamentare.
Sa se facå o cercetare atentå a duhului celor propuşi, så nu fie oameni care au început spovedania şi mergerea la bisericå dupå ce au auzit cå Biserica a luat anumite hotårîri şi, mai ales, să se ţină seama de părerile duhovnicilor.
Ierarhii să nu se teamă să aplice decizia Sfântului Sinod. Dacă un preot renunţă la preoţie pentru activitate politica, este foarte bine. Este de preferat un laic bun unui preot care-şi face misiunea în silă şi numai pentru că nu a mai fost ales de cetăţeni. Preoţia nu este o rezervâ viagerâ pentru un preot care a eşuat în politică. Duşmanii Bisericii se aţin la toate colţurile pentru a ataca pe cei ce o slujesc. Toţi aceştia sunt oameni care cred câ au dreptul să cenzureze hotărîrile Sfântului Sinod, ca şi cum ei ar fi înlocuitorii Duhului Sfânt care a uns un arhiereu. Biserica este instituită de Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevârat şi El a plasat-o de-asupra a orice din lumea aceasta şi din lumea întunericului «iar porţle iadului nu o vor birui» în veci. Amin!``
Opera de închegare a sufletului românesc într’un tot unitar nu se poate desăvârşi din cauza ambiţiilor politice necugetate şi a inerţiei condamnabile, de oare dau dovadă intelectualii.
