Din “Cararea Imparatiei” a parintelui nostrum Arsenie Boca
“Despre dragoste
Nu dori să fii stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbatie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinta curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îti aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, fata de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor.
De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.
Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă pe unii îi urasti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urasti, pe alţii iarasi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe altii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.”
